O viziune cruntă asupra românilor

După decembrie 1989, exilaţii s-au grăbit să revină în Guvernia România animaţi de impulsuri diverse. Unii pentru a se făli cu lupta lor, departe de ţară, împotriva Hidrei bolşevice. Alţii, din nevoia de a se întoarce pe meleagurile natale.

Principala activitate a exilaţilor noştri a fost scrisul. Şi după ce s-au întors în ţară  bravii noştri exilaţi au continuat să scrie, producţiunile lor incluzând acum şi transcrierea  tresăririlor sufleteşti la întâlnirea cu pământul natal.

În ansamblul mărturisirilor despre ce-au simţit exilaţii  la întoarcerea pe meleagurile natale după o absenţă de decenii, volumul lui Neagu Djuvara „Amintiri din pribegie“ face o fericită excepţie.
Neagu Djuvara plecase din România în dimineaţa lui 23 august 1944, cu misiunea – încredinţată de Mihai Antonescu – de a-i transmite lui Frederic Nanu, la Stockholm, indicaţia de a relua negocierile cu emisarii ruşi.

S-a întors în România în primele zile ale lui februarie 1990. După 45 de ani, aşadar. Impresiile sale despre acest moment sunt aşezate  sub titlul Şocul întoarcerii în ţară. De un şoc al întoarcerii au vorbit, în scrierile lor, şi alţi exilaţi.

Şocul era provocat însă – potrivit propriilor mărturisiri – de contrastul dintre ţara pe care o lăsase la plecare şi ţara pe care o găsea la sosire. Se înţelege că vinovat de acest contrast era făcut sistemul comunist. Românii apăreau în aceste scrieri ca nişte europeni la ultimele standarde de civilizaţie coborâţi de comunism, cu de-a sila, la nivelul unor troglodiţi.

Şocul invocat de Neagu Djuvara are drept cauză un alt fel de contrast: Cel dintre un om occidental şi o lume orientală. Reacţiile sale la cele întâlnite pe traseu nu sunt ale unui român plecat din ţară în urmă cu 45 de ani, ci ale unui franţuz, ale unui occidental, picat întâia oară pe meleagurile moldo-valahe.

Autorul exersează aici o formulă narativă exploatată mai înainte în descrierea realităţilor din Niger: Celebra formulă a persanului la Paris. Altfel spus, formula călătorului format din cap până-n picioare într-o anume realitate, picat într-o lume net diferită de cea din care a plecat.

Paginile despre Niger şi Africa în general nu ne oferiseră posibilitatea de a verifica darul de observator al lui Neagu Djuvara. Realităţile istorisite de călător sunt prea străine de noi ca să ne dăm seama dacă autorul are sau nu are cultul amănuntului.

Realităţile româneşti postdecembriste le ştim însă aproape cu ochii închişi. Asta ne dă posibilitatea de a constata că Neagu Djuvara are un har ieşit din comun când e vorba de amănuntul semnificativ.

Iată un exemplu de cum descoperă el cotidianul bucureştean: „Ploaia lăsase pe toate faţadele lungi dâre cenuşii, case de cincisprezece-douăzeci de ani păreau vechi de o sută. Pe uşile de metal ordinar, inscripţii sau zgârieturi; în interior, strâmtoare, beznă şi miros greu.  În ascensoare, de un model încă neîntâlnit, cu uşi brăzdate de zgârieturi sălbatice, abia îndrăzneam să mă strecor. Aveam o strângere de inimă să descopăr că o mare capitală europeană putea ţine milioane de oameni la un nivel urban atât de primitiv. Ce să zic de impresia pe care mi-o făceau vitrinele magazinelor, chiar de pe arterele centrale? Nu-mi puteam închipui că în Europa putea exista atunci un nivel calitativ şi estetic atât de grosolan. Faţada nevopsită de ani, lumini palide, stofe spălăcite şi de prost gust – iar în «alimentare» numai şiruri de conserve cu aspect învechit, cu etichete decolorate jalnic“.

Sunt cele observate de Neagu Djuvara doar rodul anilor de comunism? Deşi autorul n-o spune direct, printre rânduri, desluşim această concluzie: Nu, ele nu sunt rodul exclusiv al anilor de comunism.
Ele sunt rodul felului de a fi al românilor.

Ordinea minimă, curăţenia, rigoarea se pot manifesta când omul e din altă stofă şi în plină lume primitivă. Cele sesizate de Neagu Djuvara provin din eterna lehamite românească, din dispreţul lăuntric faţă de spaţiul public, spaţiu care nu e al tău, dar mai ales din viciul genetic al românilor: Dispreţul faţă de proceduri.