O strategie modernă pe hârtie, o arhitectură incompletă în practică. Ce ar fi trebuit să fie, în primul rând, o strategie de securitate modernă?

În mod ideal, strategia națională ar fi trebuit să devină o hartă operațională a securității României pentru următorii cinci ani, un document-schelet în jurul căruia instituțiile statului să își reasambleze mecanismele, cultura organizațională, bugetele și relația cu societatea.

Ședință CSAT FOTO Administrația Prezidențială

În realitate, ceea ce a produs România este o strategie care spune multe lucruri corecte la nivel conceptual, dar care, în punctele esențiale, nu reușește să se ridice la nivelul unei arhitecturi moderne de securitate — nici în profunzimea analitică, nici în capacitatea de execuție pe care o presupune un astfel de exercițiu. România și-a formulat Strategia Națională de Apărare într-un moment în care peisajul strategic global a căpătat o dinamică impredictibilă, iar statele care înțeleg miza acestor mișcări nu mai construiesc documente ceremoniale, ci instrumente de guvernare.

Ce ar fi trebuit să fie, în primul rând, o strategie de securitate modernă? În sens american, ar fi trebuit să fie un document care prioritizează clar amenințările și competiția strategică, care spune fără echivoc cine determină ritmul modernizării armatei, al industriei și al tehnologiei. Pentru Statele Unite, acest „pacing challenge” este China, iar Rusia reprezintă amenințarea imediată care testează reziliența posturii NATO. Toate investițiile, programele, transformările doctrinare și reorganizările structurale decurg din această definire. România menționează Rusia ca amenințare centrală, dar nu reușește să construiască în jurul acestei constatări un mecanism operațional. Documentul enumeră riscuri, dar nu le ierarhizează în funcție de impact și probabilitate; proclamă direcții, dar nu determină traiectorii; notează vulnerabilități, dar nu le leagă de reforme instituționale necesare. În loc să producă o prioritizare care să ghideze bugete, achiziții și reorganizări, strategia produce un inventar în care totul este important, deci nimic nu devine decisiv.

O strategie de securitate modernă ar fi trebuit să definească nu doar ce ne amenință, ci și ce capacități trebuie dezvoltate pentru a contrabalansa aceste amenințări. În Statele Unite, astfel de documente descriu cu precizie cum arată forța viitorului: drone integrate în rețele multi-domeniu, inteligență artificială adaptivă, sisteme autonome, capabilități C4ISR, reziliență logistică, protecția spațiului, apărarea cibernetică în straturi. România evocă aceste teme, dar nu formulează nici direcția tehnologică, nici calendarul de modernizare, nici mecanismul de coordonare interinstituțională necesar. Rezultatul este un text care recunoaște lumea secolului XXI, dar trimite instituțiile să opereze în continuare cu reflexele secolului XX.

O strategie modernă ar fi trebuit să includă o viziune coerentă despre reziliența societală, înțeleasă ca fundament al securității într-o democrație. În aranjamentele contemporane — americane, nordice, baltice — populația, mediul privat, mass-media, sistemul educațional și infrastructura digitală sunt tratate ca elemente ale apărării naționale. România recunoaște această dimensiune, dar timid, aproape ezitant. În locul unui program național de alfabetizare digitală, cultură civică și protecție a spațiului informațional, strategia se limitează la descrieri generale despre „amenințările hibride” și „vulnerabilitățile societale”. Ce ar fi trebuit să fie un plan de reconstrucție a contractului social într-un moment de fragilizare civică profundă devine un paragraf care notează problema fără să o abordeze în logica unui stat care se pregătește pentru turbulențe istorice.

O strategie modernă ar fi trebuit să creeze legătura dintre securitate și economie printr-un plan clar de reconstruire a industriei de apărare și a capacităților tehnologice naționale. Modelul american funcționează pentru că securitatea este conectată direct cu competitivitatea industrială, iar competitivitatea industrială este tratată ca un instrument al puterii geopolitice. România afirmă același lucru, dar rămâne în planul enunțurilor. Nu avem nici modelul de finanțare, nici arhitectura de inovație, nici puntea reală dintre industria civilă și cea militară. Ce ar fi trebuit să fie începutul unei reconstrucții industriale ajunge să fie o frază optimistă într-un document formal.

Strategia ar fi trebuit, de asemenea, să conțină mecanisme de execuție: responsabilități instituționale, termene, indicatori de performanță și proceduri de revizuire. În Statele Unite, o strategie nu rămâne niciodată doar o declarație; devine un cadru prin care instituțiile sunt trase la răspundere. România nu explică cine implementează ce, în cât timp, cu ce resurse și cum vor fi evaluate rezultatele. Documentul trasează o direcție, dar nu construiește instituțional drumul. În absența unor mecanisme clare de monitorizare și corecție, riscul ca strategia să devină un exercițiu retoric este considerabil.

Cu toate acestea, este nedrept să negăm valoarea conceptuală a textului. Strategia românească face un salt important față de versiunile anterioare. Vorbește despre tehnologie emergentă, despre lanțuri de aprovizionare, despre riscurile din spațiul informațional, despre Marea Neagră, despre industrie, despre necesitatea reformelor instituționale. Documentul arată că România a înțeles unde se duce lumea și nu rămâne captivă reflexelor geopolitice de altădată. Problema nu este ceea ce spune, ci ceea ce nu reușește să transforme în mecanisme de stat.

În cele din urmă, diferența dintre ceea ce strategia ar fi trebuit să fie și ceea ce este reflectă diferența dintre două modele de guvernare. Un model — cel american — tratează strategia ca pe un instrument de comandă, un mecanism de remodelare a puterii de stat, un contract operațional. Celălalt — cel românesc — tratează încă strategia ca pe un document de orientare, important, dar nu executoriu, ambițios în limbaj, dar incomplet în arhitectura de implementare. Strategia României este valoroasă prin ceea ce spune, dar rămâne insuficientă prin ceea ce nu îndrăznește să facă: să transforme instituțiile, să definească alegeri strategice ferme, să creeze mecanisme de responsabilitate și să construiască un proiect național coerent în jurul securității.

Cu alte cuvinte, documentul arată ce știe România despre lumea în care trăiește, dar nu încă ce este dispusă să facă pentru a supraviețui și a prospera în ea. O strategie boantă.