O strategie de securitate pentru neliniștea Europei
0SUA / Administrația Trump a dat publicității o nouă Strategie Națională de Securitate. Textul conține tot atâtea mențiuni despre NATO ca și cele despre Ucraina. Europa de Est nu e amintită niciodată, dar președintele Tump are privilegiul de a fi singurul și cel mai menționat nume propriu.
Și a Ucrainei, și a noastră, și a celor care mai credeau că valurile Atlanticului scaldă și țărmul Dobrogei.
Știu, e un subiect delicat la noi, nu prea a fost discutat pentru că, asta e, de când a luat-o vântul și am rămas fără umbrelă, ne cam plouă.
Iar când ești plouat nu mai ai chef să te întrebi de ce nu te-ai gândit mai bine înainte de a pleca la drum, de ce te-ai luat după unii, după alții, de ce nu ai fost prevăzător, oricum nu mai poți face nimic.
SUA / Administrația Trump a dat publicității o nouă Strategie Națională de Securitate.
Așa cum face și Administrația prezidențială de la București care, din când în când, copiază textul de la documentul anterior, mai schimbă pe ici pe colo, după care prezintă națiunii cam la ce crede că ar trebui să se aștepte țara în materie de apărare și securitate în cei patru – cinci ani care urmează.
Documentul american nu urmează exemplul nostru, exersat fără probleme de atâta timp, nici la dimensiuni, nici la conținut.
E cu totul altceva, e cu totul neașteptat, e cu totul neplăcut.
Rusia e amintită de două ori mai multe ori decât Ucraina, China de două ori mai mult decât Rusia, Marea Neagră niciodată.
Pentru Asia sunt rezervate șase pagini (din 30!), pentru Europa doar două.
Textul conține tot atâtea mențiuni despre NATO ca și cele despre Ucraina.
Iar paragraful care conține atât abordarea SUA față de Rusia, cât și pe cea față de Ucraina este următorul:
”Este un interes fundamental al Statelor Unite să negocieze o încetare rapidă a ostilităților în Ucraina, pentru a stabiliza economiile europene, a preveni escaladarea sau extinderea neintenționată a războiului și a restabili stabilitatea strategică cu Rusia, precum și pentru a permite reconstrucția Ucrainei după ostilități pentru a-i permite supraviețuirea ca stat viabil.”
Alte aprecieri despre Ucraina sunt înghesuite în două paragrafe:
”Ca urmare a războiului Rusiei în Ucraina, relațiile europene cu Rusia sunt acum profund slăbite. (...)
Războiul din Ucraina a avut efectul pervers de a crește dependențele externe ale Europei, în special ale Germaniei.”
Grija SUA pentru disconfortul cauzat relațiilor cu Rusia este înduioșător și merită menționat.
Europa de Est nu e amintită niciodată, desigur niciun stat din regiune, nici măcar potenta Polonie, dar președintele Tump are privilegiul de a fi cel mai menționat nume propriu într-un document care se ocupă de strategii pe perioade mai lungi decât un mandat prezidențial.
Cine plătește comandă muzica.
Europa are un număr de menționări, cam cât China, dar de multe ori asociate cu structuri sintactice gen ”Europa nu a făcut..., Europa nu a dres..., Europa să se aștepte la...”.
Neliniștile Europei privind Ucraina nu se mai suprapun (nici ele) peste cele ale SUA.
Sfârșitul de an 2025 vrea să ofere o platformă pentru pacea presupusă din anul 2026.
Se negociază în Florida / SUA, se negociază la Berlin, se negociază în formate multilaterale sau bilaterale, președintele Zelenski este peste tot, acum spune că acceptă și compromisuri dureroase, după care revine și face trimitere la constituție și nevoia de referendumuri, poporul să decidă.
Poporul a mai votat și altădată și nu a decis niciodată.
Aceste negocieri par mai curând repetiții pentru o piesă de teatru în care trebuie să joace mai mulți actori, inclusiv din cei care au rolurile principale, dar textul a fost distribuit doar la o parte, urmând ca restul, cei distribuiți în rolurile negative, să citească de pe prompter la momentul potrivit.
S-a mai întâmplat scenariul acesta și la negocieri anterioare, le reamintesc doar cele din Elveția, de la Bürgenstock, din vara anului trecut, când atâta lume bună, lideri europeni și nu numai, a crezut că se poate discuta serios un plan de pace doar cu una dintre părți.
Și acum e aproape la fel, diferența este că punctele noului plan – pe care am putea să-l denumim ușor ”jumătatea plină a proiectului de plan” - sunt mai detaliat definite și există o oarecare speranță că unele dintre aceste puncte ar fi trecut și prin filtrul rus.
Altfel, scenariul e simplu, SUA vrea să plece, Europa se simte neglijată, Ucraina se vede abandonată, iar Rusia declară că e amenințată.
Rămânem toți la locurile noastre.
Noroc că mai vine câte o veste minunată, cum e cea privind fondurile UE pentru sprijinul Ucrainei în următorii doi ani.
Nu, nu vor fi din activele înghețate ale Rusiei, prea multă lume s-a pus contra, ele vor fi furnizate din bugetele naționale, sub forma unui împrumut de 90 de miliarde de euro pentru Kiev în condiții avantajoase.
Și nici nu vor trebui toate statele membre UE să contribuie, doar vreo 24, celelalte – Cehia, Slovacia și Ungaria - au zis ”pas”.
Banii necesari Ucrainei ca să treacă peste cumpăna financiară a următorilor doi ani, ar trebui să fie returnați de către Rusia, când se va termina războiul și va trebui să plătească reparații.
Pentru că Europa știe că acesta va fi deznodământul, chiar dacă Washingtonul are încă îndoieli.
Iar dacă Rusia nu va dori să se achite de această datorie indirectă, i se vor lua, ați ghicit, activele acelea înghețate.
E multă lume optimistă la sfârșit de an 2025.
Ca să rămânem și noi optimiști nu trebuie să ne mai uităm la harta frontului.
Nu face bine nici măcar atunci când e retușată ca să dea bine la culorile plăcute privirii.
Unul din avantajele războiului modern este că, având o linie de contact extrem de difuză și lată uneori de 10 – 15 kilometri, poți jongla cum dorești în interiorul acestui spațiu.
Un simplu material video cu un steag fluturând undeva pe un acoperiș zdrențuit poate fi bază ca să spui că zona este ocupată de trupele tale și să o hașurezi corespunzător.
Dacă se mai duce și președintele Zelenski pentru un selfie la intrarea în Kupiansk, de exemplu, ce dovadă de eroism și spirit de sacrificiu mai dorești?
Cârcotașii ar putea spune că, de exemplu, plasa de protecție de deasupra șoselei nu mai e acolo de câteva luni bune, nici literele din numele orașului nu au supraviețuit toate, dar sunt doar cârcotași, mănâncă și ei o pâine, nu-i crede nimeni.
Totuși, dacă cineva își închipuie că te poți apropia cu un convoi prezidențial de mașini, la 500 de metri de orașul în care se poartă luptele, în condițiile în care dronele ruse au o rază de acțiune de 15 – 20 de kilometri, înseamnă că are o imaginație extrem de bogată.
Dar e sfârșit de an, credem și nu cercetăm.
Se mai întâmplă și minuni.
Așa cum este povestea celor doi supraviețuitori, Oleksandr Aliksienko și Oleksandr Tișaiev.
Primul are 43 de ani, al doilea 48 de ani.
Cândva pe la sfârșitul primăverii, cei doi militari din Forțele Teritoriale de Apărare au fost trimiși pe linia frontului, într-un post de observare, undeva în Zaporojie, pentru o misiune de rutină planificată a dura între 10 zile și câteva săptămâni.
A durat 165 de zile.
În care au trebui să se descurce cu ce au avut inițial (ranița lui Aliksienko a fost umplută înainte de misiune cu zece cârnați întregi, două kilograme de dulciuri, un pachet de apă, diverse lucruri utile, baterii și haine, plus, desigur, arma, muniția, grenadele, vesta anti glonț, se adună... cealaltă raniță, la fel) și cu ce au mai fost alimentați între timp de către firma de curierat Drona & Co.
Când s-a putut și cum s-a putut.
Hrana de zece zile a trebuit să le ajungă pentru 22.
Apa s-a terminat cel mai repede, ce li s-a mai trimis, din când în când, a fost raționalizată drastic, o sorbitură la două ore, după aceea una la șase ore.
Ar fi putut fi aprovizionați mai des, dar s-ar fi descoperit poziția și ar fi devenit imediat țintă pentru dronele ruse.
Oricum, rușii au bănuit că undeva, în mărăcinișurile stepei, se află un post ucrainean, zona a fost măturată periodic de lovituri de artilerie și explozii.
Cei doi au rezistat peste lunile de vară, au încercat să nu clintească nici măcar o ramură care se afla pe acoperișul mascat al poziției lor.
O lovitură a artileriei ruse, mai norocoasă, le-a atins la un moment dat adăpostul, nu atât de aproape ca să-l distrugă, dar îndeajuns de periculos ca să le înfigă în carne câteva bucăți de metal.
Au refuzat și atunci să fie evacuați, era vremea prea bună, vizibilitate de kilometri, se puneau și pe ei și pe cei care urmau să îi înlocuiască în pericol.
Legătura prin radio a continuat să funcționeze, au putut să vorbească inclusiv cu familiile.
Cât timp acesta era aproape îngropat între pereții postului de observare, cei doi copii ai lui Tișaiev au absolvit ciclul școlar primar și au intrat în cel de-al doilea.
Pe un telefon vechi fără cartelă a primit fotografii de acasă.
Cei doi militari au continuat să supraviețuiască în stepă în așteptarea unui moment favorabil pentru evacuare.
Care s-a întâmplat să fie într-o zi de început de noiembrie, când, aflat în serviciu, Oleksandr Aliksienko, zis ”Vărul”, a rostit cuvântul magic: ”Ceață”
Au primit imediat permisiunea de evacuare și au făcut, la ora cinci și jumătate, în zori, prin noroiul de noiembrie, drumul înapoi către locul unde îi așteptau echipa înlocuitoare și cea de evacuare.
Au băut cea mai dulce apă, iar seara, la spital, au făcut primul duș după șase luni.
Pentru cei doi militari ucraineni, cele 165 de zile au fost ca o singură noapte continuă, în tot acest răstimp neputând ieși la lumina zilei.
Din această cauză, și acum, la câteva săptămâni distanță, ochii lor tolerează cu greu lumina, iar ”Vărul” trebuie să poarte ochelari fotocromatici.
Nu e doar o poveste despre rezistență și eroism, articolul are și o morală: ”Teritoriul rămâne al tău doar atâta timp cât cel puțin un infanterist îl deține”.
Uneori vine momentul când și acesta e evacuat.
Se încarcă comentariile...
