O scurtă dacă vreţi... fabulă

...sau „CUM NE CONDUCE IEI“, ar mai putea fi titlul fabulei. Într-un oraş, nu spun care, cum zicea Caragiale, s-a inaugurat o statuie a lui, să zicem, Tudor Vladimirescu.

Statuie frumoasă, turnată în bronz, o bucurie, mi s-a spus şi mie. Şi, la inaugurare, tot natul şi bordul primăriei şi, bineînţeles, reprezentantul bordului, care a început pretenţios şi preţios mulţumind Scluptorului .... să zicem Popescu.

După firitiselile puţine aduse mereu... Scluptorului, a venit şi mulţumirea finală adusă, ca să vedeţi, acum, Scluptorului, în loc de Popescu... Ionescu!

Scluptorul, amărât că pe drumul discursului i se uitase şi numele, s-a trezit, cum îmi spunea singur, într-o lume de ajunşi în scaunul de unde se împarte..., ce se împarte.

Mi-am amintit şi eu cum, în bucătăriile unor case din oraşele de provincie, chiar pe peretele din faţa maşinii de gătit, era pus la toată vederea un tablou cusut cu arnici şi cu multă îndemânare, pe care era înfăţişată o doamnă aplecată, cu o lingură în mână, deasupra unor oale aşezate pe o plită, bănuiesc încinsă.

Şi dedesubt cusută lămurirea:

„Unde se găteşte bine
Musafirii iute vine !“

Astfel de analfabeţi au spuzit, te şi miri de unde până unde, atâtea scaune din care se împarte ce se poate împărţi, când te afli la putere.

Nu trebuie să vă mai spun cât de amărât a plecat de la dezvelirea statuii sale Scluptorul pe care, la început, îl chema Popescu, ca la sfârşit să afle că-l cheamă Ionescu.

P.S. Statuia, mi s-a spus de către oameni cu carte, este, în ciuda analfabeţilor, foarte frumoasă.