O scădere previzibilă

România a intrat în linie dreaptă. Mai sunt trei săptămâni până la alegeri, dar din păcate economia nu se simte prea bine. Contracţia economică din trimestrul al treilea nu m-a surprins deloc.Şi nu ar trebui să mire pe nimeni.

Premisele scăderii economice din cel de-al treilea trimestru erau deja creionate. Vă invit să priviţi cum arată acum tabloul economiei româneşti: investiţiile străine sunt în cădere liberă,companiile autohtone intră pe capete în insolvenţă, la capitoul fonduri europene suntem corigenţii Uniunii Europene, investiţiile publice în mari lucrări de infrastructură lipsesc cu desăvârşire, consumul intern este la pământ, pieţele de export tradiţionale s-au contractat teribil, politici fiscale stimulative pentru atragerea de capital străin nu avem.

Şi atunci ma întreb de unde oare să avem creştere economică? Dacă lucrurile nu se vor schimba radical în perioada următoare, riscăm să ne afundăm tot mai tare pe un drum de unde nu ştiu cum vom mai face cale întoarsă.  

Este dureros că am ajuns aici, dar şi mai dureros este că existau soluţii pentru a nu ne confrunta cu asemenea probleme. Însă ele nu au fost aplicate.  

Sunt convins că exista spaţiul fiscal pentru a putea diminua anumite taxe şi impozite astfel încât mediul de business din România să fie mai prietenos pentru investitorii străini, dar şi pentru antreprenorii autohtoni. Dar pentru asta trebuia stopată drastic rispirea banului public şi trebuia îmbunătăţit substanţial gradul de colectare la bugetul de stat. Citeam recent un articol în Ziarul Financiar care dezvăluia faptul că România a cheltuit în ultimii cinci ani peste patru miliarde de euro pentru construcţia de autostrăzi, suficienţi pentru 800 de kilometri, dar a făcut numai 267 de kilometri. Halucinant, nu? Asta apropos de modul în care sunt cheltuiţi banii publici în România. Iar astfel de exemple sunt cu sutele.

Sunt convins că amatorismul, corupţia şi birocraţia puteau fi îndepărate din toate instituţiile statului care se ocupă de gestionarea fondurilor europene. Dar pentru asta era nevoie de voinţă politică care să înlăture cel mai mic tentacul al clintelismului.

Sunt convins că fondurile guvernamentale destinate investiţiilor publice puteau fi gestionate mult mai bine, dacă exista o strategie de prioritizare a alocării resurselor. Dar pentru asta trebuiau puşi în poziţii-cheie profesionişti care să aibă toleranţă zero faţă de şpagă şi faţă de firmele de partid.

Sunt convins ca puteam găsi căi alternative de export, mai ales către grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), dar nu numai. Puteam să ne uităm şi spre Turcia, Indonezia, Correa de Sud etc. Astăzi, balanţa exporturilor atârnă prea mult spre Europa, iar acest fapt a reprezentat un handicap, atunci când pieţele de pe Bătrânul Continet s-au contractat. Pentru asta însă, era nevoie ca şi ataşaţii comerciali ai ambasadelor să-şi facă treaba mai bine, iar antreprenorii locali să aibă mai mult curaj pentru a se reorienta rapid.

Deja gongul celui de-al doisprezecelea ceas a bătut. Mă întreb dacă şi când ne vom trezi?