O întâmplare ciudată cu Miron Cozma şi Steven Seagal

Într-o seară obişnuită de sfârşit de vară, în centrul Bucureştiului, în faţa unui casino destul de elegant, trei bărbaţi cu aspectul şters de depeşar neizbutit vorbesc implicaţi de-ale lor. Doi dintre ei beau bere la litru, cu gust puternic şi amărui. E o fotografie-clişeu a belşugului de soi muncitoresc, nimic special.

„Este incredibil aşa ceva! Tu nu-nţelegi că Steven Seagal bate cel mai bine! Păi, ăla, dacă-ţi dă un croşeu, te-a luat dracu’“, se înflăcărează unul dintre ei, cu pletele ceruite, geacă de blugi şi privire de poet. „Du-te, bă, d-aici“, îl persiflează unul dintre bărbaţii adevăraţi de lângă el.

N-ar fi absolut nimic deosebit în această discuţie, altmineri banalizată în sufrageriile anilor ’90. Dar pe bărbatul cu cârlionţii îmbâcsiţi îl ştiu. E persoană publică. Şi chiar e poet. Îmi aduc aminte mereu de replica pe care a spus-o, cu aerul său de poet derizoriu, dar profund, unor colegi de la ziar: „Nu prea citesc, mai mult scriu“. Dacă n-ar fi absolut revoltătoare, toată povestea asta, cu multe accente grave de ridicol, ar avea potenţial pentru un cadru dintr-un film al realismului-mizerabilist. Totuşi, faptul că până acum aţi citit despre Miron Cozma mi se pare măcar puţin scandalos.

Câteva fapte: în urmă cu câteva zile, dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 a fost redeschis. În urmă cu şi mai puţine zile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a amânat pronunţarea pentru începerea urmăririi penale pentru data de 23 februarie. Pentru cei care cunosc periplul juridic al acestui dosar, e dramatic, dar uşor de intuit viitorul lui. Cel mai plauzibil: justiţia nu va reuşi să devină o formă de memorie pentru barbaria mineriadelor.

„Golanii“ care cântau în Piaţa Universităţii acum 25 de ani se vor strânge din nou la mese rotunde, îşi vor aminti cum au fost bătuţi şi alergaţi de mineri. Îşi vor aminti şi aceste cuvinte spuse la Romexpo de către un şef de stat: „Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu“. Şi apoi vor merge înapoi la casele lor, mai bine golani decât comunişti, pe aceeaşi stradă pe care Miron Cozma dezbătea înflăcărat potenţialul de bătăuş autentic al lui Steven Seagal.

Aceste două lumi paralele vor continua să existe, oricât de aberantă, de cinică e simultaneitatea lor. Era o vreme când Miron Cozma îşi recita la televizor panseurile scâncite artistic. E, totuşi, un progres. Azi măcar nu mai e „Luceafărul huilei“. Măcar a devenit un indezirabil. Dar, până când străzile nu vor fi salubrizate de aceste relicve criminale, vom rămâne bântuiţi de aceleaşi fantome de factură stalinistă. Şi cu gusturi cinematografice îndoielnice.