O contraistorie a Libertăţii: ţiganii - români sau rromi?

În fiecare 20 februarie se celebrează eliberarea din sclavie a rromilor din România, din 1856. „Emancipaţii” au devenit liberi, dar au rămas săraci sau într-un retard socio-cultural engramat în vechea opoziţie dintre civilizat vs. barbar/ primitiv. Afroamericanii, sclavi ca şi ţiganii, au reuşit în mare parte ieşirea din marasmul dispreţului şi urii, nu şi rromii. De ce?

În toată toată istoria medievală a unicităţii sclaviei rromilor din Ţările Române, adevărul este că cine a vrut să fie liber, să nu mai fie sclav, a putut-o face, prin simplul curaj de a fugi spre Libertate, dincolo de Dunăre (în imperiul otoman), dincolo de Nistru (în imperiul rus) sau dincolo de Carpaţi (în imperiul austriac). Mai ales după războiul austro-ruso-turc din 1735-1739, când austriecii şi ruşii au început împroprietărirea şi colonizarea a milioane de săraci ai Europei în fostele posesiuni cucerite de la otomani, cei care se aflau în servitute juridică şi economică în Tările Române, „rumânii” (şerbii) şi „ţiganii” (sclavii), au migrat masiv, depopulând ţara. Reformele propuse de „Aşezământul” domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat (1740) aveau în vedere stoparea migraţiei forţei de muncă, prin desfiinţarea „rumâniei” (şerbiei, iobăgiei) şi îmbunătăţirea situaţiei „ţiganilor”(robilor, sclavilor), în special prin desfiinţarea însclavizării perpetue a căsătoriilor mixte dintre sclavii vlahi şi sclavii nevlahi (corcire/metisaj), devenite frecvente, pentru scutirea de bir si de celelalte obligaţii publice. Pentru că încercările de reformă contraziceau „obiceiul pământului” (tradiţia juridică), boierii au fost puşi să jure în faţa mitropolitului pe Sfânta scriptură că vor respecta întocmai noile legi. Evident, nu le-au respectat, o altă anaforea (lege), la 1766, anulând deciziile anterioare, în special pe cele referitoare la robi. 

Măsurile au fost ambigue şi fără urmări, cei fugiţi nu s-au mai întors, recensământul din perioada 1741-1746 arătând că jumătate din ţăranii şi ţiganii aserviţi părăsiseră deja ţara, iar cei rămaşi se pregăteau de emigrare. Forţat de situaţie, în 1746 (în Muntenia) şi 1749 (în Moldova), domnitorul Constantin Mavrocordat a dat un nou aşezământ (lege), prin care a desfiinţat „rumânia” ţăranilor (răscumpărare prin plata a 10 taleri), ca stare de dependenţă („legare de pământ”) faţă de clasa/ casta boierească, termenul însuşi fiind eliminat din limbajul oficial-administrativ prin utilizarea altor termeni, clăcaşi, săteni. În mod similar, statutul sclavilor (ţiganilor) era mult îmbunătăţit, substituit statutului de „rumânie” - de aici şi formularea încă utilizată, de „ţigani/ rromi românizaţi”, care corespundea şi unui mixaj (corcire) îndelungat între sclavii de diferite origini etnice, inclusiv vlahi: „În luna martie, în ziua 7 anul 6979 (1471), într-o joi, a pătruns Ştefan voievod în Muntenia şi în aceeaşi zi a avut o mare bătălie cu Radu voievod, pe un cîmp, lîngă un tîrg numit Soci. Acolo a omorît multă oaste şi le-a luat 17.000 de ţigani cu dînsul în robie” (Cronica Moldo-Germană). În 1474 „a luat Ştefan Vodă cetatea Teleajănului şi a tăietu capetele pîrcălabilor, şi muierile lor le-au robitu, şi mulţi ţigani au luat şi cetatea au ars-o” (Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei”). Cronica moldo-germană menţionează că în incursiunea anti-otomană a lui Vlad Ţepeş în sudul Dunării din 1462 acesta a adus ca prizonieri de război/sclavi 11-12.000 de oameni. În fine, tot Grigore Ureche, în „Letopiseţul Ţării Moldovei” referindu-se la Ştefan cel Mare şi atacul fulger întreprins în Polonia, în 1498, menţionează:  „Mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100.000”. Cronica Lituaniană evaluează numărul la peste 150.000, vânduţi ca sclavi în imperiul otoman şi la tătari.  Secole de-a rândul, distincţia rumân (şerb, iobag) - ţigan (rob, sclav), etnicizată mai apoi în ţăran (român) - ţigan (rrom), a fost inoperabilă, ambele categorii având în prelungitul ev mediu românesc un statut social cvasi-similar, de „animal de muncă” (din slavă, rob, robotă, cu sensul de muncitor, muncă). 

Deşi în 1783, imperiul rus şi imperiul austriac desfiinţează instituţia sclaviei în teritoriile româneşti suzerane (Ardeal, Banat, Basarabia, Bucovina), aproape simultan, în 1785, „Sobornicescul hrisov” (Moldova) şi „Pravilniceasca condică” (Muntenia) înăspresc legislaţia sclaviei în Ţările Române, de data aceasta ca separare etnică, o politică de stat a începutului „procesului civilizării” românilor şi a începutului „procesului decivilizării” ţiganilor, prin precarizare. Inocent, contele d' Hauterrevile, viitor consilier al lui Napoleon, în „Memoriu despre starea Moldovei la 1787”, constată că depopularea ţării continuă şi că un sfert din populaţie este în stare de sclavie (250.000 robi), fapt care necesită abolirea acesteia şi re-fondarea statului pe egalitatea totală între cetăţeni. Doar că planurile domnitorilor fanarioţi Alexandru Mavrocordat Firaris (Fugarul, pentru că el însuşi va emigra în Imperiul rus şi va deveni guvernatorul Basarabiei) şi Alexandru Ipsilanti erau legate de interesul de a crea o Romanie (numele fostului imperiu bizantin) fanariotă care să refacă gloria de altădată a grecilor, pornind de la mai vechea idee a unificării Ţărilor Române în „regatul Dacia”, sub egida oricăruia dintre cei trei competitori (otomanii, austriecii, ruşii). Realitatea era că elitele vremii erau destul de alogene, pentru a fi considerate autohtone aveau nevoie de recunoaşterea poporului, pentru a crea o naţiune-stat. Astfel, pe măsură ce „măria sa poporul” era sacralizat şi românizat, statul îi excludea pe cei indezirabili, naturalizarea străinilor devine selectivă sau interzisă (orientalii, evreii). În special ţiganii, ca „străinii din interior”, devin în strategiilor statului de solidarizare naţională imaginea răului, urii, dispreţului şi alterităţii radicale, aşa cum se vede clar din epopeea românilor „Ţiganiada” (1777-1800). O politică anti-rromă constantă a statului, de la Dezrobire şi Holocaust, până azi.

Din care rezultă că a fi "ţigan" nu avea pe atunci o conotaţie etnică, cum nici a fi "rumân", puteai deveni şi una, şi alta, prin "corcire" (metisaj), prin decăderea într-un statut social dependent, de sclav. Numărul mare al acestora corespundea unei solicitări pe piaţa economică, sclavii fiind vânduţi în special prin Chilia şi Cetatea albă, prin intermediul genovezilor şi veneţienilor, pe pieţele de sclavi orientale. Cronicile genoveze menţionează sclave cu numele Dochia sau Balada aduse din zona Mării Negre, încă de la 1275, cu mult înainte de întemeierea Ţărilor române. După ce Marea Neagră devine „lac turcesc” şi Ţările române trec sub suzeranitatea Imperiului Otoman, pierzând dreptul de administrare a cetăţilor la Marea Neagră, comerţul cu sclavi devine monopolul Hanatului tătar din Crimeea, care deserveşte inclusiv Egiptul mameluc, Spania musulmană şi Imperiul Otoman.

Cvasitotalitatea celor numiţi sclavi sunt, generic, „slavi”, dar provin din întregul spaţiu nemusulman al imperiului stepelor nord pontic, pe fostul Drum al mătăsii, din China şi Persia, prin Caucaz, până la capătul stepei, Dobrogea. Vasile Porojan, tizul sclav al lui Vasile Alecsandri, este un Zaporojan, urmaşul unui cazac ucrainean, un Taras Bulba luat prizonier în nesfârşitele războaie de frontieră ale imperiului otoman cu imperiul rus. La fel, Irina Botezata, cu care domnitorul Moldovei Petru Şchiopul s-a căsătorit în 1591, în taină, era o sclavă, doica copiilor săi, mai apoi mama lui Ştefan Răzvan, presupusul şi fabulosul domn „ţigan” al Moldovei. Dincolo de utopiile socialiste ale Falansterului din Scăieni (1835-6) povestea este şi a dragostei responsabile a boierului iluminist Emanoil Bălăceanu Scăieni faţă de viitorul celor patru copii ai săi, făcuţi cu o sclavă (ţigancă). Domnitorul îi bate obrazul că se plimbă cu ţiganca prin locurile simandicoase, colonia este desfiinţată, este arestat, apoi exilat din ţară (în 1841). În acelaşi an, Theodor Diamant propune Moldovei acelaşi proiect de transformare în „oameni ai muncii„, prin „integrarea socială„ a sclavilor:

„aceşti ţigani care prin viaţa lor vagabondă şi fără reguli nu numai că nu progresează în niciun fel sub raport moral şi material, dar sunt dependenţi de alte persoane şi dăunători ţării” (ces bohémiens qui par leur vie vagabonde et déréglée, non seulement ne font aucun progrès sous le rapport moral et matériel, mais encore ils sont à la charge des autres habitants et très préjudiciables au pays).

Abolirea sclaviei în Moldova, la 1855, prin „Legea pentru desfinţarea sclăviei, regularea despăgubirii şi trecerea emancipaţilor la dare„ este legată şi de tragedia mondenă a sinuciderii sclavului Dincă Mihai, fiul nelegitim al prinţului Dumitrache Cantacuzino-Paşcanu cu sclava Maria Cracău, care a pus în discuţia vremii înrudirea sa apropiată cu domnitorul ţării, dar mai ales dezastrul sufletesc al prinţesei Porfira Cantacuzino, care nu avusese copii şi îl iubea ca pe copilul ei, pentru asemănarea acestuia cu răposatul soţ. După drama suferită de pierderea fiului vitreg, şi-a eliberat toţi sclavii, şi-a donat întrega avere şi s-a retras într-o recluziune cruntă, până la moarte. Din aceleaşi raţiuni ale rudeniei de sânge, Gheorghe Catargiu preia după moartea fratelui său, paharnicul Apostol (Cantacuzino) şi grija celor doi bastarzi: „aşijderea şi pentru doi copii ce au rămas făcuţi de Apostol peharnic cu nişte roabe şi acestea i-am luat asupra mea” (urmând, de fapt, testamentul tatălui acestora, care le dăruia „părţi din chelciugul” casei sale). Spaimele şi admiraţia Marucăi Cantacuzino pentru bunica ei vrăjitoare şi legătura ei temperamental-nevrotică cu muzicianul George Enescu, ca şi destinul lăutarului Henry Negresco, nepotul nelegitim al prinţului Negrescu Şuţu, ajuns în vârful „high life"-ului de pe Coasta de Azur, prin somptuosul palat Negresco – sunt nu doar câteva din multele cancan-uri ale elitelor fanariote autohtonizate, dar şi ale unui echivoc identitar rumân-ţigan greu de explicat raţional, nici românii nefiind chiar blonzi şi nici ţiganii chiar negri. În fine, „ţiganii ne-au dat industriaşi, artişti, ofiţeri distinşi, buni administratori, medici şi chiar oratori parlamentari” – conchide Kogălniceanu, care în 1837, la nici 20 de ani, publica prima istorie a ţiganilor (sclavilor) români şi va deveni un aboliţionist fervent (unii explică asta prin faptul că ar fi fost, de fapt, „copil din flori”, făcut cu o sclavă).

Totuşi, contrar opiniei istoricilor români, dezrobirea ţiganilor a fost o condiţie impusă de către ruşi în Regulamentul Organic al celor două Ţări române (1831, respectiv, 1832) şi a fost o precondiţie a acceptării graduale în familia europeană, în care sclavia dispăruse cu secole în urmă (exportată în colonii). Abolirea sclaviei s-a făcut sub presiunea trupelor de ocupaţie austriece, în mai puţin de 2 luni (decembrie 1855, Moldova - februarie 1856, Muntenia) ca o condiţie ultimă de preaderare la Tratatul de la Paris (martie 1856), care a consfinţit începutul Unirii Principatelor Române. În 1865, după ce statul a despăgubit parţial proprietarii de sclavi (echivalentul a 4-10 taleri), problema emancipării foştilor sclavi este abandonată, aşa cum sunt problemele create artificial, nu abordate responsabil. Un val uriaş de migraţie al săracilor, foşti sclavi, se revarsă spre ţările din Occident. În faţa unei asemenea „invazii”, s-au evidenţiat două modele de „integrare socială” a rromilor: cel austriac, al integrării marginale, şi cel anglo-francez, al expulzării în colonii.

La sfârşitul secolului al XIX-lea în ţările din Occident numărul ţiganilor devenise extrem de mic, doar cei cu meserii itinerante nefiind expulzaţi, având la dispoziţie staţii de campare, ca „străini”,„cetăţeni de categoria a doua” (gens du voyage, travellers, nomadi) aflaţi într-o toleranţă supravegheată. Prăbuşirea şi dizolvarea în 1918 a imperiilor otoman, austriac şi rus a presupus şi o creştere a fluxului de migraţie rromă spre Occident şi Americi, care a repus chestiunea nomadismului în termenii a ceea ce, acum, am numi refugiat, azilant, apatrid, migrant, în aceleaşi valori negative de altădată faţă de „evreul rătăcitor” sau „ţiganul nomad”, care au dus la Holocaustul evreilor şi rromilor, în majoritatea statelor europene.

Constatarea eugenismului rasial românesc (creat pe ideea de puritate de neam, nu pe diferenţa alb-negru) era că, prin împroprietărirea din 1783, majoritatea ţiganilor din Bucovina deveniseră ţărani şi români, că foştii sclavi ai castelului Bran se „românizaseră” şi că ţiganul român ameninţa însăşi fiinţa naţională, a tăranului roman. Planul sociologului Sabin Manuilă din 1941, adoptat de stat, avea în vedere o purificare etnic-rasială de 98% a românilor, prin schimburi de populaţie cu ţările învecinate şi deportarea unilaterală, prin deposedarea de cetăţenie, a „naţiunilor fără stat” (evreii şi rromii).

În ipocrizia comunismului, clasa muncitoare a ţinut ţăranul şi ţiganul într-un clopot de sticlă, al unui proces al re-civilizării şi edificării „omului nou” al unei societăţi ideale, în care nu doar săracul era egal cu bogatul, ci şi prostul cu deşteptul sau ţiganul cu ţăranul. „Cobori, Doamne, pe pământ,/ Să vezi Stalin ce-a făcut/ A făcut din cai măgari/ Şi din ţigani oameni mari” sau „Dă-le, Doamne, la români/ Cancer, boală de plămâni/ Dă-le, Doamne, la ţigani/ Maşini mici şi case mari” sunt folclorul unui resentiment total, mascat de retorica corectitudinii politice a cetăţeniei egale şi drepturilor universale ale omului.

În 1990, deşi rromii sunt recunoscuţi constituţional ca naţiune distinctă, cofondatoare a statului român, pe fondul prăbuşirii sistemului economic comunist şi al crizei economice, marea masă a rromilor, masată în munci necalificate pe marile platforme industriale sau în întreprinderile agricole de stat, intră în şomaj de durată. Zeci de pogromuri se abat asupra comunităţilor rrome, le sunt arse casele sau sunt ghetoizaţi, sau sunt forţaţi să migreze. Criza rromilor români în Europa devine o ruşine naţională, adâncind vechile resentimente dintre populaţia majoritară şi rromi, dar statul roman, în pofida presiunilor europene, tergiversează luarea unor măsuri.

„Problematica rromă” este o moştenire grea, care vine din adâncurile istoriei României, dar care ne urmăreşte şi astăzi şi ne va urmări multă vreme, dacă nu se iau măsuri de incluziune reală în comunitatea locală şi este continuată aceeaşi ipocrizie a statului roman, de la Dezrobire, până azi. Doar că acum vorbim, mai mult ca atunci despre statul român ca stat eşuat, stat criminal, stat corupt, despre gangsterism politic şi populism, despre resentiment sau resemnare, despre formele moderne de însclavizare, ghetoizare sau determinare a migraţiei forţate. 

Rămasă neschimbată în fundamentele sale, România profundă este scindată între un popor plebeizat şi un aparatcik corupt, care controlează statul. Ca şi în perioada sclaviei, rromii sunt controlaţi prin liderii decişi de stat, ca altădată vătafii de sclavi. Prin abandonarea de către stat a „problematicii rrome”, procesul de primitivizare/ decivilizare a acestuia, pentru stratificare/ castizare etnică, a reuşit. Este o ruşine să fii rrom/ ţigan, chiar dacă ajungi la salvare individuală, pentru că statul român menţine colonizarea şi ghetoizarea culturii şi educaţiei rrome, ca „ţap ispăşitor” al propriilor eşecuri. De la Dezrobire, până azi, există doi responsabili pentru situaţia dezastruoasă a rromilor, care ne afectează pe toţi: (1) rromii înşişi, prin letargia  şi abandonarea responsabilităţii faţă de propriul destin şi ce lasă moştenire viitorului; (2) statul român, care nici măcar nu are onestitatea minimală de a-şi recunoaşte erorile trecutului, Sclavia şi Holocaustul, şi care tolerează oportunist impunitatea rasismului (anti-gypsysmului), promovând un leadership rrom obedient şi oportunist, cvasi-analfabet. 

Poate că adevărata chestiune, în secolul XXI, este cum îşi reprezintă românii şi rromii Libertatea, ca popoare nelibere în întreaga lor istorie, dar care aspiră la Libertate, vor "o ţară ca afară". Ca auto-sabotare a Libertăţii, ce aspiraţii şi ce înţelege Floricica dansatoarea (din buric), co-etnica mea, când strigă, resentimentar, „Huoooo, Libertate”, sau când o bunică rromă spune că Iohannis este un nazist „păpuşoi” care ne distruge pe „noi românii”? Dincolo de solidaritatea civică responsabilă şi aspiraţiilor simbiotice, ce sunt ţiganii: români sau rromi? „Altă întrebare!”