O cheie: resursa privată a subsolului

I.PROLEGOMENE. GUVERNUL SINGUR ÎN FAŢA FURTUNII. CAUZE. Nu cunosc în amănunt conţinutul discuţiilor premierului Ponta cu investitorii americani în energie. Vizibil cu ochiul liber, de la prima lectură a apariţiilor publice, se vădeşte a fi mai degrabă un transfer cvasicomplet de responsabilităţi dinspre corporaţiile extractoare ale gazului de şist către statul român.

Corporaţiile - Chevron în primul rând-,au îngheţat într-un soi de „rigor mortis” nu-şi asumă  lupta şi nici măcar un proiect convingător de comunicare publică. Trei prezumţii se cumplează într-o posibilă explicaţie (destul de previzibilă):

1. Scara enormă la care lucrează Chevron ( sau Exxon): România este un calcul cu cifre subunitare. Europa însăşi e o cifră mică. Practic, când ambianţa socială cauzează disconfort guvernului partener i se cere să găsească soluţii de fluidizare a demersului economic.

2. Pe de altă parte, „too big to fail” are o parafrază subsecventă în „too big to ask”. Marile corporaţii, general vorbind, nu fac compromisuri şi rareori explică. Este un defect structural. Un gen de aroganţă instituţională. În urmă cu câţiva ani, la Londra, fostul şef al corpului de ingineri al US Army, generalul Carl Strock, intrat prin „uşa rotativă” în zona privată ca vicepreşedinte Bechtel pe Europa şi Asia, mi-a explicat complexele resorturi ale acestui comportament uneori perdant, dar întotdeauna ţinut pe curs.

3. Situaţia energetică cel puţin dificilă a României. Într-un excelent documentat studiu, Vasile Iuga pune punctul pe i:

"Mai mult, putem spune că ţara noastră se află într-o situaţie extremă, ţinând cont că rezervele convenţionale sunt aproape epuizate, iar cele neconvenţionale sau zăcămintele de mare adâncime din Marea Neagră (...) necesită investiţii foarte mari şi tehnologie avansată, de care dispun numai câteva companii la nivel mondial. Ne referim în special la marile companii energetice americane obişnuite  cu tehnica de extracţie a gazelor de şist şi cu exploatarea de mare adâncime în condiţii extrem de dificile”.

Grupurile investitoare înţeleg perfect situaţia.

Amestecul geopoliticului pare să conteze prea puţin.

Prin urmare, Guvernul României se vede în situaţia de a fi singur în faţa avalanşelor protestatare şi a complicaţiilor de administrare a afacerii.

II. SCURT TRATAT DESPRE CUM CĂUTĂM SOLUŢIA. SOLUŢIA MODERATĂ, SOLUŢIA RADICALĂ.

a) Nu exista, în câmpul economic, problema insolvabilă ci, simplificând, doar calcule de timp şi costuri. În analiza sa, Iuga desfăşoară o ofensivă argumentativă pe soluţia moderată, soluţia fiscală. „Interesele investitorilor şi cele ale guvernelor nu sunt întotdeauna convergente", constată pe drept cuvânt Country managerul PWC.

"Este clar însă că un sistem fiscal adecvat pentru acest sector trebuie să asigure un echilibru între priorităţile guvernelor  şi cele ale investitorilor privaţi, satisfăcând totodată şi cerinţele societăţii civile. Un astfel de sistem trebuie să ducă la o situaţie „win-win-win” pentru toate părţile implicate – guverne, investitori, societate civilă". 

Cu atât mai mult cu cât, „în 2014 vor fi luate decizii privind modificarea sistemului fiscal sau implementarea unuia nou pentru impozitarea producţiei de hidrocarburi”.

Soluţia, aşa cum o vede Vasile Iuga, este pragmatică, realistă şi moderată pentru timpuri aşezate. În esenţă, regândirea sistemului fiscal pentru industria hidrocarburilor poate constitui un levier de contragreutate pe un scenariu de „pacificare” socială, dar şi pentru stabilizarea investiţiilor. Principala calitate a viziunii este aplicabilitatea imediată. Principala carenţă a propunerii este aceea că ne ţine captivi în triunghiul devenit toxic guvern/investitori/societate civilă.

Un „salt la beregata” problemei ar constitui-o spargerea acestui triunghi nefast şi extragerea guvernului din poziţia de jucator, translatarea către ipostaza de moderator. Aceasta variantă de lucru, varianta radicală, pune în termeni acuţi problema completării dreptului de proprietate asupra terenului cu dreptul de proprietate asupra resurselor subsolului respectivului perimetru.

b) „O cale de a rezolva problemele asociate extracţiilor (în România) este reforma drepturilor minerale”  spune profesorul şi politologul american Walter Russel Mead. Sursa dezbaterii, a cărei amplificare o prevăd ,se disipează în timp: prima voce care a încercat să dea scânteia a fost un partid de dimensiuni reduse, Noua Republică care, la începutul toamnei a invocat modificarea regimului proprietăţii în rezolvarea tensiunilor sociale generate de proiectele extractive. Focul nu s-a aprins.

Întâi într-o conferinţă închisă la Ambasada SUA şi, ulterior, într-un interviu cu politologul Emil Hurezean, Walter Russel Mead explică, pe larg filosofia unei abordări productive, restricţionarea accesului statului în aceste montaje economice:

„Ştiţi, cred că fiecare ţară trebuie să-şi găsească propria cale, dar unul dintre lucrurile din Statele Unite care au făcut ca noi să progresăm mai repede în identificarea noilor surse de energie este acela că proprietarul terenului deţine şi dreptul asupra resurselor."

"În America, într-un fel, oamenii sunt recompensaţi pentru pierderile lor, când este descoperit petrolul. Aşa, aş spune că este încercarea de a te asigura,încercarea de a opri statul de a intra în posesia acestei bogăţii.Statul spune întotdeauna: o vom împărţi tuturor, îi vom ajuta pe toţi.Nimeni nu îl crede. Dar este, de asemenea, adevărat că acest sistem implică, inevitabil, o lipsă de transparenţă. (…)Şi, din acest punct, există tot felul de posibilităţi pentru dare de mită, pentru tot felul de înţelegeri speciale şi favoruri. Şi este ironic, pentru că unul dintre motivele pentru a spune că statul trebuie să deţină toate resursele minerale este exact acela de a te asigura că unele persoane nu beneficiază ilegal, iar beneficiile sunt împărţite cu toată lumea"

Prin vocea lui Horatiu Pepine, Deutsche Welle evocă, la rândul său, noua tema: „Una din cauzele disputelor legate de minerit este structura proprietăţii. În România o îndelungată istorie şi o puternică gândire etatistă blochează pur şi simplu o dezbatere fie şi pur teoretică. Există puţine excepţii.

Ar fi bine totuşi să reamintim câteva lucruri care explică mai bine încordarea teribilă pe care o provoacă nu doar proiectul de la Roşia Montană, dar şi explorările privitoare la gazul de şist. În România proprietarul subsolului cu toate resursele sale este statul. El poate exploata cu mijloace proprii sau poate concesiona unei firme private dreptul de exploatare. Este de la sine înţeles că proprietarii de terenuri şi cei din zonele învecinate sunt de cele mai multe ori perdanţi, căci exploatarea subsolului de orice natură ar fi ea (petrol, gaze etc) provoacă o puternică degradare a mediului ambiant cu multe consecinţe greu de cuantificat”.

Deşi invocă un precedent românesc, legea minelor din 1895, promovată de conservatorul P.P. Carp, care prevedea că resursele subsolului aparţineau proprietarului suprafeţei de teren, acesta putând dispune de ele după cum dorea, Pepine ramâne sceptic cu privire la implementarea unei astfel de soluţii radicale. „În concluzie, nu există prea multe precedente de libertate tipic americană şi nu trebuie să ne mirăm că din aceleaşi motive nici în Europa occidentală exploatarea gazelor de şist nu este privită cu prea multa simpatie”.

III. O BAZĂ TEORETICĂ PENTRU SOLUŢIA RADICALĂ

O contribuţie teoretică fundamentală la construcţia unei soluţii ne oferă Karol Boudreaux, cercetator la Mercatus Center al Universităţii George Mason, în studiul „Proprietatea asupra resurselor subsolului”. Centrat pe o decriptare a sensurilor „ambiguităţii periculoase” ale articolelor 44 şi 136, a termenilor de „resursa minerală valoroasă”, „proprietate publică” şi „interes general” ,din Constituţia României, Karol Boudreaux conchide:

„Care ar fi soluţiile?” Mişcându-ne de-a lungul unui continuum de la cel mai înalt grad de libertate economică la cel mai mic:

A) Guvernul ar putea transmite drepturile asupra subsolului către proprietari. Aceasta ar da proprietarilor un avantaj valoros în manunchiul de drepturi de proprietate. Proprietarii individuali ar fi împuterniciţi să exploreze, să dezvolte sau nu proprietatea lor aşa cum cred de cuviinţă, sau să cedeze către alţii drepturile de explorare şi dezvoltare. Desigur, proprietarii ar avea obligaţia de a acorda compensaţii celor cărora le-ar aduce prejudicii în timpul explorării sau dezvoltării. Extinderea drepturilor de proprietate de această manieră ar extinde şi libertatea economică în România.

B) Proprietatea ar putea fi deţinută în comun de către guvern şi deţinătorul unei suprafeţe. Într-un asemenea caz, dacă ambele părţi sunt de acord, proprietarii comuni ar stabili un aranjament contractual pentru a împărţi atât cheltuielile, cât şi veniturile. Împărţirea venitului ar limita oportunităţile de căutare de arendaşi şi ar asigura proprietarului suprafeţei resurse financiare pentru acţiuni antreprenoriale sau de alt fel. Împărţirea venitului ar putea conduce la investiţii crescute în capitalul uman şi ar putea servi ca alternativă sau complement la finanţarea existentă a întreprinderilor mici şi mijlocii.

 C) Guvernul ar putea păstra drepturile de proprietate asupra resurselor subsolului, dar ar crea un fond auditat independent care să administreze venitul şi să ofere fiecărui cetăţean român un dividend anual în anii în care este generat profit prin întrebuinţarea resurselor de subsol. Dividendele s-ar baza pe criterii stabilite prin consultarea unei palete largi de cetăţeni români şi ar putea include caracteristici precum vârsta, vechimea cetăţeniei, statut de criminal, etc”

IV. CÂTEVA CONCLUZII PERSONALE

1. O nouă lege a resurselor minerale ar intergra în aria de cuprindere atât Roşia Montană cât şi gazul de şist precum şi o serie de chestiuni conexe. În locul unor „legi speciale” susceptibile de interpretări nefericite această lege ar permite şi aserţiunea conform căreia avem de-a face cu o intregire a unui drept de proprietate  care este sustenabilă juridic şi politic. Tema trebuie „crescută”.

2.Triunghiul toxic stat/investitor/societate civilă ar suferi o răsturanare spectaculoasă în proprietar/investitor/comunitate. Statul s-ar putea retrage în poziţia favorabilă de moderator ceea ce ar schimba fundamental axa conflictuală în favoarea proprietarilor.

3.Dezbaterea se relansează pe o temă pozitivă ce ţine de esenţa capitalismului. De la „statul care ocroteşte proprietatea” până la „statul care garantează proprietatea” a  fost parcurs un ciclu istoric condensat. O nouă paradigmă ar fi aceea a „proprietăţii integrale”.

V. CE NU ESTE SIGUR O SOLUŢIE?

Nu este soluţie sau este o non-soluţie acuzarea protestatarilor de terorism ong-ist în cazul Roşia Montana şi a manifestaţiilor  anti - gaz de şist de a fi finanţaţi de lobby-urile ruseşti.

De la H-P Cathala[5] se ştie  în ce mod se produc manipulările opiniei publice, care sunt vectorii, instrumentarul, mijloacele de propulsie. Dar şi faptul că în orice manipulare există o peliculă aproape invizibilă care deturnează interesele sau temerile legitime. Şi că, în cea mai mare parte, protestatarii sunt oneşti.

Acuzarea şi ameninţarea lor publică nu ajută, îndârjeşte protestul celor care se simt de bună credinţă. Ameninţarea adaugă conţinut ideii de stat opresiv, existentă şi asa în biblioteca postmodernă alături de „democraţia minorităţilor”. Prin consecinţă, simplul fapt de a avea eventual dreptate nu face dezirabilă vocalizarea pe note înalte sau grave.

Pe de altă parte, proiectele trebuie făcute. Numai că, transpunerea lor în operă incumbă mai multă resursă de inteligenţă şi profesionalism decât am prevăzut iniţial.

5 Henry Pierre Cathala, „Epoca Dezinformării”, Ed. Militară, 1991