O carte de Dorin Tudoran

Despre disidenţa lui Dorin Tudoran, disidenţă începută în prima parte a anilor 80 ai secolului trecut, am aflat de la Radio Europa liberă. Despre cât de enervantă şi preocupantă pentru autorităţile comuniste din România a fost această disidenţă, despre forţele mobilizate spre a o supraveghea şi a o curma, am aflat din cartea „Eu, fiul lor”, apărută în urmă cu câţiva ani la editura Polirom.

O carte consistentă, făcută din ceea ce înseamnă doar o parte din DUI, adică „dosarele de urmărire informativă” al căror obiectiv a fost Dorin Tudoran. Cartea a fost parţial dramatizată şi s-a metamorfozat în spectacolul x mm din y km, scris şi regizat de Geanina Cărbunariu. 

Despre ce a făcut Dorin Tudoran în cei 30 de ani de când, „oficial, şi-a pierdut ţara”, ani ce s-au împlinit pe 24 iulie 2015, am luat la cunoştinţă din scrierile şi din mărturisirile sale, în parte din notaţiile incluse în Jurnalul Monicăi Lovinescu. Faptele au dovedit că „oficialul” nu a avut defel corespondent în realitate. Pierderea de moment a fost urmată de o renaştere personală pe tărâm american şi apoi de o recuperare. 

Cartea România ca părere apărută la începutul verii lui 2015 în colecţia Egopublicistică a editurii Polirom e una dintre dovezile acestei recuperări, la fel cum au fost scrieri anterioare ale poetului de mulţi ani consacrat drept un frenetic şi neiertător publicist. Atât de neiertător încât articolele lui nu au fost mai niciodată pe placul şefilor de redacţii pentru că nu erau, nu puteau fi pe placul şefilor şi, îndeosebi, al patronilor acestora . Drept pentru care Dorin Tudoran şi-a creat propriul blog, cunoscut sub numele de certocraţia, loc unde scrie fără nici un fel de cenzură. Creând pe mai departe nemulţumiri, iritări, enervări fiindcă celor obişnuiţi şi dornici să practice clasificări şi categorisiri nu prea le e defel clar cu cine, de partea cui e Dorin Tudoran. Lucru cu atât mai de neînţeles în ultimii zece ani, anii regimului Băsescu, în care orice intelectual trebuia- nu-i aşa?- să fie de partea cuiva. Preferabil de partea lui Traian Băsescu. 

Ei, nu! Dorin Tudoran nu a fost de partea acestuia, dar nici înregimentat de partea cealaltă nu a fost. A observat că „în România totul se face spre binele ţării”, dar s-a întrebat „atunci de ce ţării îi merge aşa de prost şi celor care-i fac rău le merge aşa de bine”. Şi-a formulat propriile răspunsuri , foarte adesea cu armele polemistului şi cu cele ale pamfletarului, iar ele ne-au fost împărtăşite, pe blogul al cărui nume l-am amintit mai sus. Textele acestea reprezintă, cu o excepţie sau doua, substanţa cărţii  România ca părere. O carte pe care habar nu am dacă Dorin Tudoran şi-a dorit-o spre a marca în acest fel împlinirea a 30 de ani de la începutul acelui oficial dezminţit de realitatea de fapt. Detaliul acesta nici nu prea contează. Important e că volumul există şi că a existat şi cine să îl editeze.

Textele din carte au fost dispuse în zece capitole. Lectura lor arată, demonstrează, disecă, ne mai reaminteşte o dată felul în care se face politică în România. Acesta e motivul în virtutea căruia Dorin Tudoran a ales drept cuvânt înainte pentru cartea sa un text intitulat Despre politică. Vechi nu chiar de o sută de ani, precum dulapul din Livada de vişini, dar de vreo 80-85 de ani cu siguranţă. Textul e semnat de un anume Nicolae Andrieş şi a fost publicat în Bilete de papagal. Începe în felul următor: „Politica la noi e ciumă şi meserie. Ciumă pentru cei mulţi, înşelaţi totdeauna, buni numai pentru vot. Meserie numai pentru câţiva –rentabilă, onorabilă, sigură. Nu cere nici studii, nici caracter ”.

Parcurgând textele lui Dorin Tudoran vom vedea că, în cei optzeci-nouăzeci de ani de când Tudor Arghezi, căci el era Nicolae Andrieş, a scris cele de mai sus, în politica românească, în felul în care e ea făcută, nu s-a petrecut mare lucru. „Născocire veche” politica a rămas pe mai departe „conglomerat de ambiţii, pasiuni, pofte şi gânduri bune”. Poate că faptele au ajuns să fie mai puţin bune. „Goană fără sfârşit după putere. Sete veşnic nepotolită”.
Găsim în carte personaje prea bine cunoscute. Traian Băsescu, Elena Udrea, Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Monica Macovei, Teodor Baconschi. Ş.a.m.d. Ş.a.m.d. Probleme binecunoscute dar niciodată nerezolvate pe deplin şi cu şanse mici de a fi vreodată soluţionate, precum aceea a destinului post-decembrist al Securităţii şi al oamenilor ei. De oricâte feluri au fost aceştia. Reflecţii despre marota cu „lovitura de stat” din 2012, ca şi profeţia că ziua de 29 iulie 2012 va dura mulţi, mulţi ani. Şi uite că durează.

Iată însă că Dorin Tudoran nu a uitat că este preponderent poet, preponderent scriitor. Tocmai de aceea a scris şi a inclus în cartea sa nu doar gânduri despre inenarabilul Nicolae Breban, ci şi despre Borges şi Sábato, despre Adrian Păunescu şi despre Constanţa Buzea, despre Marin Preda, Ioan Alexandru şi Eugen Jebeleanu sau despre Oana Orlea. Le-am citit cu plăcere, cu melancolie, cu tristeţe. Mă mulţumesc să spun acum doar atât. Dacă cineva vrea să afle esenţialul despre contradictoriul, versatilul, controversatul Adrian Păunescu, atunci ar face cum nu se poate mai bine să citească textul Astăzi, 5 noiembrie 2010.

Dorin Tudoran- ROMÂNIA CA PĂRERE, Editura Polirom, Iaşi, 2015