The Good, The Bad and The Silent. Și marele gol numit „Sistemul”
0În educația românească avem un vinovat universal: Sistemul. Profesorii îl invocă, directorii îl invocă, părinții îl invocă, ministerul îl acuză. „Sistemul” este responsabil pentru tot ce nu merge — un personaj abstract, comod, care ne oferă iluzia că vina e mereu în altă parte.
Doar că Sistemul, în sensul acesta impersonal, nu există. Nu e o fantomă birocratică, nu e o entitate metafizică. Există doar oameni, iar alegerile lor, tăcerile lor și greșelile lor devin, la un loc, „sistemul”.
Dacă ne uităm în interiorul școlii, găsim trei categorii care modelează realitatea educației: cei buni, cei răi și cei tăcuți.
Cei buni sunt profesorii care își fac meseria exemplar, care intră la clasă la timp, lucrează individual cu copiii, caută soluții, mențin viu sensul școlii. Sunt motorul moral al educației, dar și cei mai vulnerabili, pentru că luptă, de cele mai multe ori, singuri. Sunt cei despre care spunem „copilul a avut noroc de un profesor bun de....”. Cei buni sunt și norocul școlii, nu doar al copiilor.
Cei răi nu sunt mulți, dar sunt vizibili și influenți. Sunt cei care nu intră la ore și iau mereu „foarte bine”, cei care dau note la comandă, care abuzează, care fac aranjamente în comisii, care creează și încurajează birocrații opace și folosesc funcțiile ca instrument de putere. Ei nu sunt majoritari, dar sunt organizați și știu cum să se protejeze.
Între ei se află cei tăcuți, majoritatea. Nu fac rău, dar nici nu opresc răul. Văd nedreptăți, dar nu le semnalează. Văd nereguli, dar nu se implică. Nu pentru că nu le pasă, ci pentru că și-au petrecut ani într-o cultură a fricii și a conformismului: „să nu deranjez”, „să nu-mi pun colegii în cap”, „nu se schimbă oricum nimic”. Tăcerea lor nu e un viciu moral, dar este, fără îndoială, cel mai mare obstacol în calea reformei reale.
De aceea, schimbarea în educație nu este blocată de miniștri sau de legi, ci de acest triunghi interior. Când cei buni sunt puțini, cei răi sunt puțini, iar cei tăcuți sunt mulți, direcția în care se înclină sistemul depinde de tăcere. Iar tăcerea, în România, încă ține cu cei puternici — nu cu cei corecți.
Același mecanism funcționează și în societate. Zilele trecute a fost la tv un reportaj din Spitalul Județean Slatina: pereți mucegăiți, toalete insalubre, gândaci pe lângă paturile bolnavilor și în farfuriile cu mâncare. Și pacienții, liniștiți: „Așa e peste tot.” Nu era obișnuință, era normalizarea răului. Exact la fel se întâmplă când un părinte semnalează public un profesor/comportament abuziv în școală: unii spun „mută copilul”, ceilalți „cheamă televiziunile”. Foarte puțini mai invocă legea, pentru că aproape nimeni nu mai crede în ea. Legea nu mai e instituție: e percepută ca fiind „luată pe persoană fizică” de cei (răi) care o aplică discreționar.
Și aceasta este tragedia noastră: ne-am obișnuit cu răul. L-am învățat, l-am interiorizat, îl tratăm ca pe destin. Nu ne mai revoltă gândacii din spitale, abuzurile din școli, presiunile inspectorilor, chiulurile profesorilor sau tăcerile instituțiilor. Le punem pe toate în cârca unui „sistem” imaginar, ca să nu ne uităm în ochii oamenilor reali care îl compun.
De aceea, nu există salvare din afară. Nu ne va scoate din starea asta nici ministrul salvator, nici ordonanța magică, nici valul de finanțare. Toate sunt utile, dar insuficiente. Educația se poate reforma doar din interior — în momentul în care cei buni nu mai sunt singuri, iar cei tăcuți încetează să mai fie tăcuți.
Schimbarea nu începe cu legi noi, ci cu asumare. Nu cu proteste pentru salarii, ci cu curajul de a semnala abuzuri. Nu cu declarații, ci cu voce. Nu cu apăsări pe „sistem”, ci cu recunoașterea faptului că noi suntem sistemul.
Și tot ce ce acceptăm prin tăcere devine legea reală care guvernează domeniul.
Se încarcă comentariile...
