„Nu ne mai facem bine” cu Nuţu Cămătaru

Dresor de lei şi de fraieri

Un fiu de diplomat (în Iran) de pe vremea lui Ceauşescu, acum businessman de succes în petrochimice şi imobiliare, fiu, aşadar, pasionat de activităţi culturale, gen producţie de film sau tricouri cu mesaje, a publicat o carte. Cu şi despre Nuţu Cămătaru. Despre care carte am fost informaţi că s-a vîndut în mii şi mii (zeci de mii) de exemplare, imediat după apariţie.

A urmat un val (acum potolit) de băşcălie cuplat cu ultragiu intelectual naţional, despre prăbuşirea nivelului cultural al patriei. Şi de declaraţii solemne că „noi nu vom citi aşa ceva”.

Asta e din seria „nimeni” nu ascultă manele sau lăutărie, dar toată lumea, ce să vezi, îi recunoaşte pe Fraţii Peşte pe genericul de la Bacalaureat al lui Cristian Mungiu. Pe covorul roşu de la Cannes, de-a dreptul. De fapt, „toţi” mestecăm cultură de mase, iar acest proces metabolic nici nu ne face, el în sine, inculţi, nici nu transformă cultura aia în altceva decît ce este. N-o validează în panteonul înalt al culturii, Codin Maticiuc n-o să-l detroneze mîine pe Caragiale, nu e cazul să ne agităm.

Codin Maticiuc pare absolut fascinat de celebritate şi celebrităţi, de lumina reflectoarelor prin contagiune (unele din lucrurile care urmează le-am scris deja pe Facebook). Dresor de lei şi de fraieri. Viaţa lui Nuţu Cămătaru (titlul e la fel de penibil în metafore precum fraze gen „Mercedesul se hrăneşte cu asfalt, iar eu – cu ce-mi povesteşte (Nuţu, n.m.)”) e presărată cu referinţe la întîlnirile lui Maticiuc cu vedete culturale – omul stă pe scenă cu Marcel Iureş, merge în turnee de promovare cu Iura Luncaşu, se duce la premiere ale „foştilor profesori” (Iulia Rugină, Andi Vasluianu...), un întreg set de name-dropping similar agăţatului adolescenţilor de coada bătăuşului clasei, ca să pară şi ei importanţi. Restul sînt simboluri de statut revărsate cu aceeaşi lejeritate (mărci de maşini, dimensiuni de maşini, mărci de bijuterii şi descrieri de haine de firmă detaliate pînă la un nivel care-ar face-o pe Sandra Brown invidioasă; iar autorul cărţii fumează doar trabuc).

(Există un sistem de validare la care Maticiuc a renunţat, însă, parţial: cel al sistemului editorial. Cartea e scoasă în condiţii excelente – şi e impecabil redactată – la o editură decentă, dar, spre deosebire de anterioara publicaţie a autorului, nu se distribuie prin librării, ci exclusiv pe un site de comerţ online aparţinîndu-i, aparent, tot lui. Ceea ce e perfect coerent cu logica „americanocentrică” a omului: pe el îl interesează reach­-ul şi banii, nu respectabilitatea intelectuală.

Că veni vorba: oamenii cu bani din România se raportează interesant la validarea culturală – de pildă, spre deosebire de Viaţa lui Nuţu Cămătaru, „tratatul” lui Dan Voiculescu, apărut tot în 2021, nu se găseşte nicăieri de cumpărat, însă e publicat la ditamai Editura Academiei Române.)

Cît priveşte interlopismul, autorul cărţii remarcă pozitiv, aproape admirativ, faptul că mama lui Nuţu (şi Sile) Cămătaru are acelaşi nume cu propria-i mamă şi propria-i fiică sau că la unele evenimente e îmbrăcat „la fel” ca Nuţu – evenimentele fiind, în general, nunţi, botezuri sau grătare. Codin Maticiuc face constant comparaţii, în videourile de promovare, între Nuţu Cămătaru şi Pablo Escobar (sau alţi mari criminali ai lumii), e vizibil de pe lună că universul mental în care trăieşte e unul adăpat din filmele şi cultura de masă americane, în care criminalitatea e romantizată pînă la epuizare.  

Nuţu şi ai lui apar, aşadar, ca nişte oameni muncitori, foarte familişti, hăituiţi de poliţie, procuratură, judecători şi gardieni de penitenciar doar pentru că vor dreptate pe planetă şi să nu fie furaţi/înşelaţi de fiinţe rele. De pildă, de numitul „Gigantu”, pentru a cărui ameninţare e judecat, în cursul cărţii, Nuţu: bietul Nuţu voia doar să-şi recupereze împrumutul de la „Gigantu”, doar n-o să stricăm povestea cu informaţia că, pentru 15.000 euro datorie, „Gigantu” plătise deja 36.000 euro camăta.

Diferenţa între o carte cu Nuţu Cămătaru şi un film despre Pablo Escobar sau Al Capone e, însă, simplă şi relevantă: Escobar şi Al Capone erau morţi sau arestaţi zdravăn la data imortalizării lor culturale. Ceea ce avea drept consecinţe, întîi, că romantizarea nu-i spăla de orice păcat, iar apoi, că autorii imortalizării culturale n-aveau de ce trăi cu spaima să nu-şi dezamăgească eroii. Din tot cercul cotidian al familiei Cămătaru, e uimitor, altminteri, cum lipsesc total tocmai... avocaţii.

În general, pare că Maticiuc a vrut să ne prezinte „adevărata faţă a lui Nuţu Cămătaru” ca fiind un fel de doamnele de la „Dăruieşte viaţă”, doar că, în faţa unui Stat eşuat, pe care nu te poţi baza, în loc să construiască spitale, Nuţu dărîmă – case construite, zice el, ilegal pe terenurile lui. Şi cam asta este dimensiunea cărţii care poate răspunde unei stări de spirit seminaţionale: ordinea de drept şi Statul în sine tind să rămînă, pentru mulţi oameni, ficţiuni de televizor (dacă n-ar fi vorba despre clanul Cămătaru, aş putea fi în multe locuri de acord cu Maticiuc în felul în care prezintă sistemul penitenciar din România). În locul lor, autorul nostru propune un cămătar profesionist pe post de Robin Hood.

Într-o vreme, toţi copiii de şcoală primară erau ahtiaţi după ştrumfii de la MegaImage, de se făcea trafic de figurine pe Facebook între părinţi. După care ştrumfii au fost înlocuiţi de următoarele chestii de „colecţionat” de la acelaşi lanţ de magazine. De la un an la altul, nimeni, de la copii la traumatizaţii de pe „reţeaua de socializare”, nu-şi mai amintea despre ce figurine, animăluţe, cartonaşe era vorba. Cam asta e definiţia culturii de consum: se consumă! Rapid. Hrăneşte o curiozitate de moment şi e eliminată din sistem cu aceeaşi viteză ca orice materie digerată de corpul uman.

Figurinele de la supermarket au şansa ca, peste vreun secol, atunci cînd vor deveni rarităţi (la volumul pus pe piaţă, o să dureze ceva), să devină collectables, iar nişte excentrici să dea mulţi bani pe ele. Sînt alte produse de consum care, pe termen lung, modifică „digestia” consumatorilor. Nu prea văd cum ar putea Viaţa lui Nuţu Cămătaru să nască memeuri sau să fie citată ca vorbă de duh la băute, dar infractorii pe post de Robin Hood în statul eşuat... clar pot deveni o idee de masă.