Noul meu prieten

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când eşti copil te împrieteneşti cam cu toată lumea. Necondiţionat. Şi fără prea mult simţ critic. La grădiniţă aveam un prieten. Florin. Florin cel Rău. Eu eram – fără poreclă – al doilea cel mai rău din grădiniţă. Lucru care mă râcâie oarecum în momentul de faţă. Eram la nemţi şi ne băteam cu românii. Cu piese mari de lego.

Eram prieten tot pe-atunci cu nepotul unor vecini. Căruia, de la un moment dat încolo, i s-a interzis să se mai joace cu mine. Mie mi s-a interzis să mă mai joc cu el. Nu mai ştiu exact de ce se certaseră bunicii mei cu ai lui. Ţin minte doar că ai lui au spus despre mine că voi ajunge un criminal. Aveam, aşa, o privire… Evident că ieşeam în curte şi ne jucam. Şi apoi mâncam amândoi bătaie. Fiecare de la ai lui.

Pe fiică-mea am lăsat-o să se împrietenească şi să se joace cu toţi copiii de pe strada de acasă, de pe străzile din vacanţă etc. Important mi se pare să-şi facă singură alegerile. I-am spus totuşi părerea mea despre unii dintre ei. În ciuda a ceea ce se spune îndeobşte, copiii nu sunt toţi frumoşi şi drăgălaşi. Unii chiar sunt urâţi şi absolut insuportabili. La fel ca oamenii mari care au fost şi ei copii la un moment dat.

Am crescut. Am început să-mi aleg prietenii altfel. Mi-au rămas prieteni buni din şcoala generală. Mi-au rămas mai ales prieteni din liceu. Câte ceva, mai puţin, din facultate. Mi-am făcut prieteni în profesie.

Şi, cu ocazia asta, ajung la colegii de serviciu. Care anul acesta mi-au făcut cadou de ziua mea un smartphone. Ca să intru şi eu în rândul lumii. Aveam un telefon de vreo opt – nouă ani. Simplu, cu butoane, atât de vechi şi de decrepit încât se ştersese şi numele firmei producătoare de pe el. Iar bateria umflată crăpase capacul din spate ca pe un perete coşcovit de ploaie. Cert este că trebuia, într-adevăr, schimbat.

Refractar la minunile tehnicii, nu m-am îndurat să mi-l schimb singur. Cei din jur au luat iniţiativa. Lucru pentru care le sunt recunoscător. M-am ales cu telefon nou, m-au ajutat să mă portez în altă reţea şi să am, în sfârşit, un abonament omenesc.

Numai că, surprinzător, am ajuns într-o nouă fază a prieteniei, după ce parcursesem fazele pe care le-am expus mai sus pe scurt. Toată lumea mă sfătuieşte să mă împrietenesc cu noul meu telefon.

-         Nu-l suport, zic, nu suport touchscreen-ul, mie îmi trebuie butoane!

-         Ai răbdare să te împrieteneşti şi să te obişnuieşti cu el, mi se explică pe un ton calm, condescendent. În fond abia am păşit în era digitală. Eu adică.

-         Nu fac oricum nimic cu el în afară de a vorbi la telefon! Şi, în plus, bateria se descarcă mult mai repede! Şi nu încape în buzunar!

-         Când o să te împrieteneşti cu el, o să vezi câte poate să facă. Aşteaptă numai…

În fiecare zi îmi vine să dau de pământ cu noul meu – cel mai nou – prieten. Cine ar fi zis că poţi primi cadou un prieten? Sunt, de altfel, descumpănit în legătură cu felul în care se leagă prieteniile astăzi. De exemplu, pe facebook ai o grămadă de prieteni. Mi-am pus problema să-mi fac cont pe facebook. Am întrebat dacă pe facebook îţi poţi face şi duşmani. Nu, nu poţi. Mi se pare nefiresc. Nu caut cu tot dinadinsul să-mi fac duşmani, dar o lume în care îţi faci doar prieteni sună straniu. Alienant şi, paradoxal, ameninţător. Parcă nu e vie.

Aş fi vrut să dau exemplu un caz. Dar sunt atât de multe omoruri la care victimelor li se fură telefoanele mobile, atâţia tâlhăriţi pentru telefoanele mobile, încât mi-ar fi foarte greu să aleg.

Aşa că prefer un banc:

         Bulă, în clasă.

         Gigel, în banca din spate, face cocoloaşe de hârtie şi i le aruncă lui Bulă în ceafă, urlând:

-         Headshot! (n.n. - un joc pe computer)

Bulă rabdă cât rabdă. Se ridică liniştit, apucă DEX-ul, se duce la Gigel şi îi arde una teribilă peste faţă:

-         Facebook!

Asta, cum spuneam, în loc de caz.

Mă duc acum să-mi bag prietenul în priză.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite