Nostalgia României Mici

În şedinţa Camerei Deputaţilor din 2 decembrie 1924, în cadrul Discuţiei la Mesaj, ia cuvîntul deputatul Ion Pillat. Nu e numai deputatul, e şi poetul Ion Pillat, parlamentar pe lista majorităţii Liberale.

Poate pentru că e poet sau, poate pentru că e neam cu Brătienii, oficiosul Viitorul îi publică în numărul din 19 noiembrie 1924 întreaga intervenţie (inclusiv dialogul cu sala), gest de preţuire deosebită, întrucît ziarul dă atenţie  doar intervenţiile avute de fruntaşii PNL.

Poetul debutează cu un moment oratorico-literar, gîndit ca şiretlic prin care să atragă atenţia sălii:

„DOMNILOR DEPUTAŢI,

Nu urc la această tribună cu un sentiment de teamă; cu sentimentul că o să vă plictisesc aproape o oră, căci, domnii mei, nu o să vă vorbesc nici de paşapoarte, n-o să vă citesc nici o listă a unui consiliu de administraţie, n-o să vă fac nici o lecţie de geografie, n-o să vă duc nici pe marginea înflorită a oceanului Atlantic, în Brazilie, nici în insula Cuba şi nici mai la Nord în zăpezile Canadei.

O VOCE: Dar la ministerul de Interne.

D. I. PILLAT: Venind aici, n-am întîlnit în drum nici un ţăran care să-mi fi dat vreo petiţiune, şi care tocmai să se afle acuma în tribunele publice ale acestei Camere. Domnilor deputaţi, nu pot să nu-mi aduc aminte că mă aflu la discuţiunea Mesagiului şi cred că aş înjosi această discuţiune, dacă aş vorbi de chestiuni de asemenea natură“.

Introducerii  îi urmează, deloc surprinzător la un poet, denunţarea   Prezentului din perspectiva trecutului,  mustrarea  României Mari din perspectiva  României Mici:

„Domnilor, rostul discuţiunii la Mesagiu se evidenţiază mai mult azi decît oricînd, căci mai mult decît oricînd Parlamentul are nevoie de prestigiul, pe care o parte din această Adunare caută să-l distrugă. Îmi aduc aminte, acum zece ani, cînd aproape copil încă, asistam la discuţiunea Mesagiului în Camera României mici, într-o atmsoferă de înaltă susţinere morală şi într-o atmosferă cît se poate de demnă. (Aplauze pe băncile majorităţii).

Domnilor deputaţi, România mică începe să devie, pentru partide, o ţară aproape legendară, un paradis pierdut...

D. VICTOR MOLDOVAN: O regreţi?

D. ION PILLAT: Nu o regret, dar regret nivelul la care se înălţase discuţiunea atunci (aplauze pe băncile majorităţii, zgomot întreruperi pe băncile opoziţiei).

Domnilor deputaţi, trecem printr-o epocă de criză, care este o criză şi materială, dar totodată şi morală. Toată viaţa de după război, viaţa publică, este dominată de acest dublu dezechilibru, un dezechilibru material; dezechilibru valutar, şi un dezechilibru moral: dezorientarea sufletească“,

Rostul acestei nostalgii oratorice e să prefaţeze atacul la adresa Opoziţiei, care Opoziţie apare acuzată – ca mereu în politica românească – de a nu fi constructivă cu Puterea.

Punînd însă între paranteze intenţia politică, întoarcerea nostalgică la România Mică nu e o noutate în viaţa publică de după Primul Război Mondial.

O dată cu transformarea României Mici în mult visata Românie Mare, viaţa social-politică suferă mutaţii:

Se introduce votul universal, ţăranii primesc pămînt, experienţa frontului maturizează peste noapte tineretul, prăbuşirea Rusiei ţariste sub baroasele muncitoreşti întăreşte sentimentul efemerităţii în Istorie, democratizarea politicii aduce cu sine coborîrea nivelului intelectual confruntării dintre partide.

În această conjunctură, invocarea Trecutului trece cu mult peste hotarele bătăliei politice.

La fel se va întîmpla şi după decembrie 1989.

Intelectualii, mai ales, vor invoca nostalgici trecutul în care oamenii citeau, mergeau la filme de artă, vizionau montări din Shakespeare şi nu se prăpădeau după telenovele şi emisiuni dedicate felului în care muieruştile din show-bizz se spală la subţiori.

Sunt însă sigur că România de azi, mustrată din perspectiva Romîniei de ieri, va fi văzută şi ea, în viitor, ca un tărîm provocator de nostalgie.

Întotdeauna Trecutul ni se pare mai frumos decît Prezentul, fie şi pentru că Prezentul îl trăim în fiecare zi şi nu doar în memorie, precum Trecutul.