Nevoia de libertate și adicția digitală: o istorie a omului în opt pagini 1/2

Pornind de la un excelent text publicat de Robert Coravu în numărul actual al revistei Anthropos[1], m-am întrebat cum s-ar putea explica adicția față de navigarea eratică, rătăcitoare, la voia întâmplării, adicție care pare să-l definească tot mai mult pe omul contemporan, mai ales pe cel tânăr. Constatarea consecințelor negative ale acestei adicții scapă oricărei îndoieli, căci s-a vorbit, pe bună dreptate, de o „obezitate informațională”, dar și de o „demență digitală”. Totuși, în lipsa unei înțelegeri profunde a plăcerii navigării eratice, fără aducerea la lumină a resorturilor psihologice, a motivației cognitive și a adecvației acestui comportament la „modelul” actual de om, cu alte cuvinte fără înțelegerea beneficiilor pe care dependentul le resimte (le are) de pe urma navigării eratice, cu greu putem limita consecința negativă a abuzului, în speță adicția. În ce măsură comportamenul navigării întâmplătoare – pe internet, telefon mobil, televizor (zapare) – corespunde unei anumite normalități, adică punerii în practică a unei noi norme sociale, cognitive și culturale, a unei noi episteme?

De la libertate la nevoie: un proces dialectic.

                Idealul fundamental al omului actual, cel în care, s-ar putea spune, se originează toate celelalte, este idealul libertății individuale. De câteva secole omul european – și, în măsura în care lumea s-a europenizat, omul global – și-a însușit idealul libertății individuale, ca nevoie elementară.

                Acest ideal modern al libertății s-a croit pe calapodul unei nevoi atemporale de libertate a speciei umane. Nevoia de libertate și-a găsit în decursul istoriei diferite expresii, atât de importante pentru evoluția omului, încât s-a putut spune că întreaga istorie poate fi povestită ca o explicare, ca o desfășurare a conceptului libertății. Putem rezuma această poveste în două momente principale: eliberarea omului de natura exterioară (epoca de piatră, epoca metalelor, vestimentația, locuințele, stăpânirea focului), respectiv eliberarea omului de natura lăuntrică (socialitate, conștient, gândire, rațiune). Trebuie să specificăm de la bun început o caracteristică generală a procesului dialectic amintit mai sus: odată obținută o eliberare de sub dominația naturii (interioară sau exterioară), această libertate dobândită se transformă în scurt timp în nevoie – transmiterea (epigenetică) a achizițiilor culturale umane se explică, în mare parte, prin transformarea unei libertăți obținute în nevoie. De exemplu ceea ce a reprezentat una dintre cele mai mari eliberări de dependențele naturii – stăpânirea focului și, odată cu aceasta, capacitatea de a consuma carne – a devenit o nevoie. Tot astfel, îmbrăcarea, locuirea, existența în colectivități organizate ș.a.m.d.

                I. Eliberarea de natura exterioară. Prima înfățișare a libertății este eliberarea de sub dominația forțelor naturii. Ceea ce nouă, celor ce trăim azi, ne apare, privind în urmă, parte a unui întreg, etapă a unui proiect a fost, la momentul apariției sale, însăși întruparea idealului libertății: cucerirea Naturii.  O anumită descoperire – focul, cioplirea pietrei, manevrarea unei unelte – a îmbrăcat chipul Libertății însăși și omul a crezut cu toată ființa lui că acea descoperire îl va ridica tot mai mult deasupra naturii, îl va elibera complet de ea. Sute de mii de ani a continuat să cioplească piatra: din moment ce, prin cioplirea pietrei, se săltase dincolo de condiționările umilitoare ale naturii, trebuia să creadă – i-o spunea cea mai simplă inferență – că aceasta este cheia prin care va deschide și celelalte uși ale libertății. Cealaltă descoperire fundamentală pentru apariția civilizației umane, producerea focului, se datorează de altfel lovirii a două bucăți de „piatră”[2]. Așa că ceea ce numim epocă de piatră este acel „moment” al libertății – moment doar din perspectiva noastră, de azi, în care omul a crezut că cioplirea pietrei este Libertatea însăși, este realizarea libertății absolute, dobândirea eliberării de natură. Că omul nu se eliberase de toate condiționările era un fapt cât se poate de evident chiar și pentru el, căci continua să moară, să se îmbolnăvească, să fie vânat de animale mai puternice – dar fiindcă piatra se dovedise în atâtea feluri utilă în sensul eliberării de natură, el va continua să creadă că tot piatra îl va salva și din celelalte dependențe, din celelalte condiționări, așa că se va apuca să lupte împotriva morții tot prin piatră (prin ridicarea unor pietre funerare, a unor morminte, a unor piramide), va încerca să atragă sorții favorabili prin înălțarea unor ansambluri, fie ele și rudimentare, formate din mari blocuri de piatră (ansamblul de la Stonhenge), ba chiar va implica piatra în nutriția sa, descoperind astfel, poate dintr-o simplă superstiție, dintr-o simplă credință în proprietățile miraculoase ale pietrei, măcinarea cerealelor. Fiindcă zeci de mii de ani omul a crezut în piatră, în acest prim idol, piatra a devenit, ulterior cauza materială, materia primă a tuturor idolilor pe care-i va avea ulterior, fie ei zei sau oameni. Și astăzi păstrăm, în adâncul inconștientului nostru, un adânc respect față de piatră (dovadă, printre altele, răspândirea numelor a căror rădăcină este „piatra”), sedimentat în decursul miilor de ani în care omul a identificat libertatea cu stăpânirea pietrei. Această asociere, inconștientă, dintre eliberarea de condiționările naturii și însușirile magnifice ale pietrei se exprimă în numeroase feluri, din care mă mulțumesc să dau numai două exemple: acordarea numelor de „piatră” chiar acelor substanțe chimice sau alchimice care țin de o altă epocă a evoluției (libertății) umane (metalurgia), de la salpetru până la piatra filosofală, și aprecierea estetică – activă și azi – a pietrelor prețioase și semiprețioase. Cine se mai gândește astăzi când privește, cu ochii înecați de lumina ce o emană, câte un safir sau un topaz, un jad sau rubin, că plăcerea inexprimabilă pe care o simte este una adânc culturală, simbolică, este venerarea unui simbol, a primului simbol al Libertății sale, este fericirea pe care omul trebuie să o fi simțit întâia dată, consolidată timp de sute de mii de ani, față de un lucru care a întrupat însăși ideea Libertății?

                Că piatra prețioasă încununează un inel de aur sau de argint, ori o statuetă de bronz? Dar această unire arată, în modul cel mai sublim, felul în care se petrece evoluția omului în domeniul libertății: prin simbioză, prin alunecare și acumulare. O descoperire a libertății trece într-o următoare descoperire a libertății, fără să fie renegată, ci dimpotrivă, fiind integrată într-un plan superior, așa cum am văzut că s-a întâmplat și în cazul utilizării cuvântului „piatră” pentru substanțele chimice (și alchimice) folosite în metalurgie. Căci metalurgia, epoca metalelor, constituie un alt moment în care libertatea i s-a arătat omului, cea de-a doua „epifanie” a libertății, una care nu o nega pe prima, dar care o integra și o ducea mai departe.

                Desigur, pentru ca această epifanie a libertății să se producă a fost nevoie de o alta prealabilă: focul, stăpânirea focului – ipostază care a fascinat omul într-atât de puternic încât i-a recunoscut supremația și i s-a închinat într-un mod nemaivăzut până atunci. Pentru că odată cu descoperirea focului, omul descoperă soarele și stelele și începe să le venereze, căci ce sunt toți acești aștri dacă nu focuri cerești? Este mai mult decât probabil că religiile solare au apărut ca urmare a descoperirii focului, că soarele a fost văzut pentru prima oară ca simbol al focului și, deci, al Libertății absolute, de care se bucura zeitatea ce-l încarna. Fiindcă omul a reușit ca prin foc să înghită și să digere carnea celorlalte animale și să-și extindă astfel nu doar puterea asupra naturii, dar și să se elibereze de condiționările ei fundamentale (căci prin hrănirea cu carnea animalelor omul și-a extins durata de funcționare a energiei interne astfel acumulate) – el a proiectat asupra zeului solar dorința de a mistui carnea animalelor, sacrificiile închinate zeităților din religiile solare fiind, în mod definitoriu, holocausturile.

                Toate aceste achiziții (culturale) ale libertății au fost transmise mai departe, moștenite, incluse în zestrea genetică și epigenetică a omului, astfel încât următoarele generații umane pornesc de la un grad mai ridicat de emancipare față de natură mergând până acolo încât, ca să dăm un exemplu, stăpânirea focului este considerată un dat atât de firesc încât individul uman luat separat nici nu mai simte nevoia să știe cum se produce efectiv. El se bazează pe foc și pe stăpânirea focului ca pe un dat al naturii sale, ca pe un subînțeles, ca pe un deja-realizat, ca pe o achiziție de la care pleacă și care nu merită să-i mai rețină atenția. La fel cu toate celelalte achiziții generate de nevoia de libertate – rămânând însă să le venereze, așa cum am văzut, în mod inconștient, ca pe niște simboluri ale libertății sale absolute, dat fiind că într-o anumită epocă fiecare în parte a reprezentat însăși ideea de libertate. Credem că vedem în aur sau în pietrele prețioase o valoare de sine stătătoare (pentru că nu oxidează) sau relativă (datorită rarității sau dificultății prelucrării lor) când de fapt inconștientul nostru simbolic și cultural „vede” imaginea Libertății, o anumită ipostază a eliberării omului față de natură. La fel, credem că admirăm frumusețea unui apus sau răsărit de soare când de fapt inconștientul nostru simbolic se pleacă în fața puterii de eliberare a focului pe care soarele îl reprezintă. Cum, soarele, obiectul natural – este un simbol, o copie, o imitație – a unei „invenții” omenești – focul? Da, și același lucru se poate spune despre „roata” timpului și anotimpurilor care a început să fie văzută după ce omul a descoperit roata, la fel despre scară, la fel despre cer – a cărui culoare albastră – omul a văzut-o abia după ce a reușit, el însuși, să producă culoarea albastră.[3]

                II. Eliberarea de natura interioară (socială). Dar dacă o vreme îndelungată oamenii și-au pus problema eliberării doar față de natura exterioară[4]  – individul identificându-se cu grupul, ceata, tribul din care făcea parte, mulțumindu-se să fie un exponent al colectivității, chiar și în cazul conducătorilor (regele întrupa poporul, era exponentul supușilor lui), a venit vremea ca omul să-și întoarcă nevoia de libertate împotriva grupului din care făcea parte, și deci împotriva lui însuși ca membru al grupului. În mod curios – eliberarea de puterea colectivității umane îmbracă în unele epoci – și continuă să  îmbrace – forma revenirii la vechile dependențe, de care s-a desprins tocmai grație socialității sale, datorită cooperării, ca și cum atunci când în joc este libertatea individului ca atare, el nu poate decât să aleagă între doi stăpâni – fie grupul, colectivitatea, fie natura sau Dumnezeu. Retragerea în natură, în „pustie”, asceza, exaltarea naturii împotriva culturii sau civilizației sunt tipare ale eliberării de sub puterea colectivității umane pe care le regăsim din antichitate până în modernitate. Prețul plătit este revenirea la vechile dependențe față de natura exterioară, depășite de civilizația umană, ale cărei beneficii presupun însă, la rândul lor, prețul absorbirii individualității în general-uman. Cei care exaltă libertatea omului natural preferă să vadă numai o singură fațetă a problemei – retrăgându-te în natură nu mai plătești, într-adevăr, tributul uniformizării implicate de traiul în comun, și să nu o vadă pe cealaltă: prețul dependențelor naturale este mult mai ridicat pentru omul individual, aflat pe cont propriu, decât pentru omul social, trăitor în comunitate.

                Întoarsă împotriva dominării individului de către colectivitate, dorința de libertate a omului a devenit dorință de a-și afirma eul, sinele propriu, esența personală, a devenit ideal și, ulterior, nevoie a libertății individuale. O asemenea dorință de emancipare individuală s-a ajutat, s-a însoțit pentru început cu o vasalitate față de alți stăpâni – natura (în stoicism) sau Dumnezeu, mai ales atunci când, prin creștinism, Dumnezeu a căpătat un aspect mult mai personal. În modernitate însă, după secole de manifestare a idealului libertății individuale sub o formă aservită altor puteri decât cea a colectivității umane (natura sau Dumnezeu), acest ideal începe să se emancipeze inclusiv de aceste puteri transcendente și să se exprime sub forma libertății individuale propriu-zise, ca libertate a persoanei, deci a unei ființe autonome, a unui scop în sine (Kant).

                Un pas înainte în obținerea libertății individuale: de la conștient la inconștient, de la rațional la irațional

                Descoperirea inconștientului joacă un rol esențial în această nouă întrupare a libertății: libertatea individului. Căci dacă, într-o primă clipă, s-a crezut că omul își poate lua în posesie sufletul său individual, devenind astfel liber, stăpân pe el însuși – în clipa imediat următoare s-a constat că acest „suflet” personal era într-atât de corupt de prejudecățile tribului, de mentalitatea epocii, de credințe și superstiții – încât s-a impus ca o necesitate stringentă curățarea sufletului de aceste influențe externe care-l deformau și care, de fapt, îl împiedicau să se manifeste ca o individualitate absolut liberă. Cea mai mare parte din contribuțiile primilor filosofi moderni, Bacon și Decartes, a constat – pe lângă sublinierea primordialității gândirii individuale (eul cugetător) în operațiunea de filtrare, de lămurire, de purificare a acesteia. Bacon constată că gândirea individului este stăpânită de patru idoli (idolii forului, idolii tribului, idolii peșterii, idolii teatrului) și că pentru a-ți dobândi cu adevărat gândirea proprie trebuie să te eliberezi, pe cât posibil, de ei. De asemenea, Descartes, prescrie o metodă riguroasă prin care putem ajunge la acel eu gândesc, în toată puritatea lui. Immanuel Kant elaborează și încearcă și el stabilirea limitelor unei rațiuni pure prin îndepărtarea a tot ce este provenit din exterior, empiric și atins de contingență. A cuceri subiectivitatea transcendentală înseamnă a dobândi libertatea absolută – idee continuată de Fichte și Schelling.

                Dar în ce măsură era cu adevărat liber – acest suflet individual nou descoperit? Căci chiar dacă reușise să se elibereze de dependența față de natura exterioară și de apartenența la trib și idolii lui, sufletul individual-rațional se confruntă acum cu o condiționare redutabilă, inerentă și deci insurmontabilă: propria lui raționalitate. Sufletul eliberat se descoperea pe sine nu ca pe un individual, ci dimpotrivă, ca pe un universal. Eul cugetător al lui Descartes, rațiunea pură a lui Kant ascultă de niște legi care nu au nimic individual și cărora individul trebuie să li se supună în întregime. Chiar când a crezut că se descoperă și se afirmă ca individ, omul a văzut că este supus, din propriul său interior, celui mai inexorabil universal. Nu cumva, în încercarea de a-și dobândi libertatea, individul trebuia să-și încerce puterile confruntându-se cu ceea ce-i apărea de netrecut, ca imposibil de a fi gândit și dorit: cu înseși legile gândirii, cu principiul necontradicției și al identității și cu ideea de cauzalitate? Poate că chiar „evidențele” minții (cele de la care pleca Descartes) erau iluziile sădite în noi de „geniul rău”, fantasmele care ne angajau cele mai profunde credințe, făcându-ne să trăim într-o continuă farsă. Sau poate că erau, mult mai plauzibil, felul cel mai pervers și mai subtil în care societatea, grupul, ceata, tribul se insinuaseră în indivizii ei – pentru a și-i subjuga, pentru a-i controla, pentru a-i face să acționeze în favoarea intereselor ei.

                Secolul al XIX-lea stă sub semnul unei profunde negări a acestor legi ale gândirii în orizontul cuceririi libertății individuale. E drept că cea mai sistematică și formidabilă negare a principiului contradicției îi aparține lui Hegel însuși care, intuind încotro se îndreaptă lucrurile (vezi critica lui la adresa romantismului) încearcă să atragă, în ultimul moment, contradicția însăși  de partea rațiunii universale și a spiritului absolut. Cu tot geniul său, Hegel reușește însă doar să întârzie producerea a ceea ce era inevitabil: eliberarea individului de sub domnia rațiunii, a legilor logice, a conștientului și a cauzalității prin operele fundamentale ale lui Schopenhauer, Kierkegaard, Nietzsche și Freud.

                Această idee – a eliberării gândirii de legile ei – mai scosese de-a lungul istoriei de câteva ori capul, fără să se impună însă. O întâlnim în acea spusă a lui Heraclit Obscurul potrivit căreia fiecare om intră, prin somn, în lumea lui proprie. Sau în acel „e în noi ceva mai adânc decât noi înșine” al lui Augustin. Or, în teologia apofatică a lui Dionisie Areopagitul sau, mai târziu, în micile percepții ale lui Leibniz pentru a deveni, finalmente, centrul mișcării romantice.  

                Dar, cum am văzut, abia odată cu Schopenhauer, Kierkegaard, Nietzsche și, mai ales cu Freud, individul își afirmă libertatea absolută prin negarea legilor fundamentale ale gândirii. Inconștientul devine un generator de energie creatoare (de sine) în sensul cel mai propriu al termenului creație pentru că inconștientul este chiar motorul... mișcător al unui sine ireductibil, al unei personalități autentice, unice și irepetabile care, în mod curent, este blocată de tiparele și convențiile diurne, de uzanțele sociale.[5]

                Dreptul la libertatea asociației de idei

                Căile de acces la inconștientul personal (și cum am văzut generator de personalitate autentică) sunt, în psihanaliză, visul (recuperând valoarea de intrare în „lumea proprie” pe care însuși Heraclit o dădea somnului), asociația liberă de idei și corespondentul acesteia la terapeut, așa numita atenție liber flotantă. Ambele sunt căi ideale pentru că prin ele se dezactivează principiile gândirii conștiente (principiul noncontradicției și identității) și fundamentul raționalității – cauzalitatea. În acest sens hazardul, ordinea întâmplătoare, spontaneitatea, arbitrariul sunt cheile care deschid ușile adevăratului eu, ale adevăratului sine „întemnițat” în „corpul” aparent al gândirii logice și raționale, necontradictorie și cauzală.[6] Psihanaliza a impus acest tip de eu autentic și această nouă libertate individuală – atât prin propria ei operă teoretică dar și, mai ales, prin mișcările artistice pe care le-a influențat (suprarealism, avangardism, dadaism). Omul liber și autentic este omul care se naște nu prin „dialectică” (așa cum se năștea adevărul în sufletul interlocutorului socratic), ci prin imprevizibilitate, asociație liberă, atenție liber flotantă, hazard. Omul autentic este, cu un titlu extrem de nimerit al lui Luke Rhinehart, „omul-zar”.[7] Pentru a-mi elibera, pentru a-mi naște adevăratul sine e nevoie să trăiesc în modul cel mai aleatoriu cu putință, să-mi joc viața la zaruri, să-mi blochez facultatea de discernere pentru a nu-l lăsa pe străinul care-mi parazitează conștientul / conștiința, care este conștientul și conștiința mea, să interfereze și să cenzureze ceea ce eul meu autentic, individualitatea mea profundă, necunoscută chiar și mie însumi, ar putea exprima. Dicteul automat a constituit o metodă suprarealistă de a crea, adică de a exprima acel „sine”, acel eu ireductibil la deja existent, absolut liber căci este el însuși obiectul unui act de creație... spontană, de coagulare sub... „forțele” libere ale imprevizibilului și hazardului.

                Tehnologia disponibilă astăzi joacă în cel mai înalt grad acest rol pe care la începutul secolului trecut îl jucau psihanalistul cu metodele specifice lui – interpretarea viselor și asociația liberă, pe care-l juca dicteul automat în suprarealism sau extragerea întâmplătoare a unor tăieturi de ziare în dadaism. Navigarea pe internet, televiziunea prin cablu, telefonia mobilă (cu multiplele ei aplicații) au împins la perfecțiune tehnicile prin care omul modern și postmodern încercau să-și „descătușeze” sinele autentic sau, mai exact spus, să se autocreeze. Căci navigarea eratică pe internet, zaparea televizorului, folosirea multitasking a telefoniei smart reprezintă tehnologiile performante a acelor tehnici psihanalitice și de creație din secolul trecut. Dependența de tehnologiile digitale poate fi văzută, deci, la un prim nivel, drept expresie a unei profunde nevoi de libertate redefinită în modernitate și postmodernitate ca libertate individuală, ca libertate a unui individ emancipat de ordinea rațională, conștientă, cauzală și non-contradictorie.

                Adevăratul sine, adevăratul eu al omului de astăzi este „avatarul” – adică acel eu a cărui exprimare, mai mult a cărui apariție este „catalizată” tocmai de tehnologiile actuale, tehnologii care „reproduc” cu cel mai înalt grad de perfecțiune hazardul, aleatoriul prin activități multitasking, întreruperi, simultaneitate, mici conversații, intervenții neașteptate (breaking news), juxtapuneri de texte și mesaje din universuri de discurs diverse și chiar contradictorii.[8]

                Așadar, acolo unde într-o primă instanță, vedem numai dependență, adicție, demență digitală sau obezitate informațională – putem detecta, iată, o profundă nevoie a omului, nevoia de libertate ale cărei diverse ipostaze de-a lungul istoriei le-am trecut într-o rapidă înșiruire. Internetul, televiziunea și telefonia actuală garantează, înlesnesc punerea în practică și asigură, ca să spunem așa, dreptul la asociații libere, dreptul la atenție liber flotantă – tehnici ale eliberării eului de sub dominația grupului și a gândirii colective (care este gândirea logică, rațională, cauzală, deterministă, previzibilă). Libertatea omului actual – o libertate a noutății și a imprevizibilității – se activează prin aceste tehnologii care reproduc într-un mod desăvârșit hazardul. Omul – zar din zilele noastre are nevoie de aceste zaruri perfecte pe care tehnologia modernă le-a făcut posibile – navigarea eratică, zaparea, utilizarea multitasking a telefonului smart.

                Și cum libertatea absolută este libertatea de creație ex nihilo, libertatea celui care se autogenerează, sinele omului actual este cel care se creează și se recreează (precum „universul din nimic”[9]) continuu din „nimicul” întâlnirilor întâmplătoare, din nimicurile hazardurilor, din nimicul aleatorului. Omul de astăzi este dependent de condițiile care favorizează apariția din nimic  / din neant a sinelui propriu, un sine neîndatorat nici unei ordini preexistente, nici măcar unei „identități” prealabile, unei substanțe preexistente. Negarea existenței sinelui – în sensul substanțialist al termenului – este una din „cuceririle” neuroștiințelor actuale, și ea poate fi înscrisă, doar aparent paradoxal, în ordinea cuceririlor libertății individuale, căci, împinsă până la ultimele consecințe, libertate individului duce la dizolvarea individului însuși. Individualitatea este astăzi ceea infinit divizibilă, fluidă, instabilă, dislocabilă, intermitentă, multiplă și contradictorie. Sinele se formează și se reformează clipă de clipă într-o permanentă creație din nimic, este un avatar în sine care nu mai întrupează nimic altceva în afara ideii de metamorfoză.

[1] Robert Coravu „Tulburări informaționale” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023 https://anthropos.ro/robert-coravu-tulburari-informationale/

[2] „Începând însă din paleoliticul mijlociu, <<omul din Neanderthal>> ştia să producă singur focul; primul procedeu folosit se pare că era lovirea unei bucăţi de bisulfură de fier (pirită) sau de hematit cu o piatră dură (tehnica de azi a amnarului aprinzând o bucată de iască.” (Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, Saeculum I.O., 2003, p. 22)

[3] Vezi Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori fascinante, trad de Andra Ioana Soceanu, editura For you, 2022

[4] Chiar și atunci când se confruntau cu alte populații umane, ele erau văzute ca fiind forțe ale naturii; să ne amintim că până acum un veac termenul „popoare ale naturii” era categoria sub care țările puternice îngrămădeau toate civilizațiile pe care încercau să le domine sau să le extermine.

[5] Impunerea acestui nou tip de libertate individuală absolută este inseparabilă de schimbarea întregului context social și politic, cultural și religios. Omul european se eliberează rând pe rând de puterea exercitată de biserică, de stat, de destin și chiar de rațiune. A-ți manifesta eul în sensul său cel mai propriu înseamnă a-l elibera de dependența (sau credința) față de o ordine rațională transpersonală, istorică, naturală sau divină.

[6] Termenii folosiți sunt inadecvați întrucât țin de vocabularul substanțialității, în vreme ce discursul psihanalitic valorizează procesualitatea și dinamismul.

[7] Luke Rhinehart, Omul zar, trad. de Horia Barna, Editura Trei, 2005

[8] În plus, avatarul convine de minune unui ideal al eului autentic inconștient – acela al dedublării și ubicuității, prezența simultană în două locuri diferite,  căci chiar dacă unul dintre locuri pare fictiv, fiind intermediat de ecranele noilor tehnologii, totuși mare parte din tinerii noilor generații consideră că se simt mult mai autentici în ipostaza avatarului decât în ipostaza prezenței fizice. (În definitiv, precedente au tot existat – oamenii au considerat că dubletul lor imaterial, fie el sufletul, „îngerul” sau opera artistică, literară ori filosofică îi exprimă mult mai bine decât propria lor biografie; stilul este omul, spunea Buffon, iar, pe urmele lui, Flaubert afirma că celebrul său personaj, doamna Bovary este el însuși.

[9] Cf. Lawrence M. Krauss, Universul din nimic, trad. Constantin Dumitru-Palcus, Editura Trei, 2013