Mulţumiri, flori, o ceaşcă de ceai
0Am intrat în epoca ipseităţii exacerbate, iar ceea ce scrie sau face altul contează din ce în ce mai puţin. Tocmai de aceea apreciez infinit că veniţi să citit acest blog. Regret că nu ştiu să vă răspund la subsol, dar ma găsiţi pe reţele, ştiţi, nu-i aşa? La un ceai. Pe la Muzeul Literaturii. Prin târg.
De astăzi voi scrie în fiecare marţi - m-am certat rău cu ziua de vineri. Ce voi scrie? Tot aşa, de cele mai multe ori despre epoci îndepărtate. Predispoziţia mea naturală este epică, ba chiar înclinată spre deznodământ. Ca atare, nu vă aşteptaţi la altceva. Când mă apuc să scriu o poveste, mai ales un roman, nu mă gândesc la ce se va spune, nu am în minte ce s-a spus. De altfel, luni multe mă gândesc la poveste, intru în atmosfera ei, îndepărtându-mă cu totul de realităţile curente, iar când vine acel timp excepţional, al scrisului, nu fac pauze, nu mai răspund la telefon, nu mai citesc nimic. Şi nu mai scriu pe blog.
Acum sunt în timpul acumulării, dintre Paturi oculte, publicat în noiembrie, 2020, şi următorul roman pe care nu l-am început încă. Mai mult chiar, m-am hotărât să fac o nouă ediţie pentru un roman mai vechi, o carte la care ţin. Este vorba despre povestea unui croitor plecat în lume să găsească fericirea, iar El Dorado al său este Bucureştiului. Nicăieri în lume nu e mai bine ca aici. Suntem în anul 1791, iar prin oraş pluteşte un balon rătăcit. Croitorul visează haine de catifea şi eşarfe cu flori, crezând sincer că în oraşul condus de marele Mavrogheni oamenii nu aşteaptă decât hainele sale, năstureii auriţi ori îmbrăcaţi în mătase, gulerele de dantelă şi şalvarii cu buzunărele ascunse. Iar în toată această aventură apare o fată. Oamenii spun cuvinte mari despre dragoste, uitând că ataşamentul (uneori instantaneu) faţă de o persoană are aceleaşi rădăcini, ca să mă exprim lacanian, ca dorinţele mărunte ori ca aspiraţii înalte. Eşti zăpăcit de întâlnirea cu cineva, dar în loc să zbori, tu, indiferent de educaţia pe care o ai, îţi doreşti să intri în sufletul acelei persoane, chiar dacă nu este deschisă decât acea uşă a umilinţei, pe unde intră rudele sărace sau servitorii. Unii spun că această exacerbare vine din angoasa singurătăţii.
Eu cred că este o consecinţă directă a grandomaniei, care zace în fiecare din noi. Când micul om dinăuntru se inflamează, vrea să fie văzut, adorat, să-şi primească acea recunoaştere pe care crede c-o merită. Iar croitorul… de! Cam despre asta am scris. Este vorba despre romanul Manuscrisul fanariot (2015), a cărui a III-a ediţie vreau să fie mai bună. Ce-ar trebui să schimb? Ce-ar trebui să îndrept? Nu pot să mă gândesc la nimic altceva. Astăzi. Dar săptămâna viitoare promit să aduc aici o poveste întreagă.