Mulțumesc, domnul ministru Liviu Maior!

Moartea lui Liviu Maior (2 octombrie 1940 – 5 aprilie 2026) închide, din păcate, un capitol esențial din istoria recentă a educației românești. A fost singurul ministru al Educației, din ultimii 36 de ani, care a avut nu doar șansa, ci și răbdarea și consistența de a începe și a duce până la capăt un mandat complet de patru ani (1992-1996). Într-un timp al incertitudinii, al experimentelor instituționale și al tentațiilor de improvizație, această continuitate a însemnat mai mult decât o simplă performanță administrativă: a însemnat construcție.

Fostul ministru al Educatiei Liviu Maior FOTO Mediafax

Profesor universitar respectat, cu o autoritate intelectuală solidă și fără ostentație, Liviu Maior a fost unul dintre acei oameni rari care au înțeles că reforma reală nu se face prin declarații, ci prin arhitecturi instituționale durabile. Fără retorică excesivă și fără tentația autopromovării politice, a reușit să aducă sistemul de educație din România din zona paradigmelor ideologice ale regimului comunist spre un orizont al modernității pro-occidentale.

Unul dintre meritele sale majore a fost curajul de a interveni într-un spațiu devenit rapid haotic după 1990: proliferarea necontrolată a așa-numitelor „universități particulare”. Prin Legea nr. 88/1993, statul român a recăpătat instrumentele necesare pentru a separa inițiativele academice autentice de simplele construcții oportuniste. Într-un context dominat de o „libertate” prost înțeleasă, Liviu Maior a restabilit ideea fundamentală că autonomia universitară nu poate exista fără responsabilitate și standarde.

La fel de important, a fost arhitectul primului cadru legislativ coerent al educației postcomuniste. Între 1990 și 1995, România a funcționat fără o lege a educației, regulile fiind stabilite anual prin hotărâri de guvern. În 1995, prin adoptarea Legii educației nr. 84/1995, sistemul a primit, în sfârșit, un fundament normativ stabil. Această lege nu a fost doar un act juridic, ci expresia unei viziuni: aceea a unui sistem educațional ancorat în standarde europene, deschis cooperării internaționale și orientat spre calitate.

În aceeași logică de construcție instituțională, trebuie spus limpede că tot Liviu Maior a pregătit și Statutul personalului didactic, adoptat ulterior prin Legea nr. 128/1997, chiar dacă acest act este, uneori, atribuit integral – în mod eronat – guvernării CDR. În realitate, documentul era deja finalizat ca proiect legislativ încă din decembrie 1996, fiind gândit ca parte organică a arhitecturii de reformă concepute în perioada 1992–1996. Rolul său a fost esențial: a definit statutul profesorului în societate, a clarificat drepturile și responsabilitățile profesiei și a contribuit la reafirmarea demnității actului didactic într-un moment de profundă tranziție.

În paralel, Liviu Maior a înțeles că reforma nu poate fi susținută doar din interior. Colaborarea cu instituții precum Banca Mondială, UNESCO, Comisia Europeană sau OCDE a oferit României nu doar expertiză, ci și resursele necesare pentru a susține direcțiile de schimbare. Multe dintre reformele revendicate ulterior de alți decidenți își au, în realitate, originea în această perioadă de construcție tăcută.

Dar poate cea mai importantă moștenire a sa nu ține doar de legi sau instituții, ci de oameni. Liviu Maior a înțeles că orice reformă durabilă are nevoie de o nouă generație. A adus în minister tineri bine pregătiți, deschiși către lume, capabili să înțeleagă limbajul cooperării internaționale și exigențele unei administrații moderne. Și, poate la fel de important, nu a cultivat niciodată o relație de dependență sau de obligație. Nu a cerut loialitate personală, nu a revendicat merite, nu a construit rețele de influență în jurul propriei persoane.

După încheierea mandatului, a ales să rămână în afara jocurilor politice din aria Ministerului Educației. Nu a intervenit, nu a contestat, nu a revendicat ceea ce, pe bună dreptate, i s-ar fi cuvenit. A lăsat reformele să vorbească în locul său – chiar și atunci când alții și-au însușit direcțiile pe care el le concepuse.

Pentru mine, această evaluare are și o dimensiune personală. Am intrat în Ministerul Educației în ianuarie 1996, fără să cunosc pe nimeni. Nu am lucrat direct cu domnia sa, dar știa și urmărea evoluția tinerilor aduși în sistem în acea perioadă. Mai târziu, după ce am preluat mandatul de ministru (decembrie 2012), aveam conversații periodice în care, cu o eleganță rară, îmi transmitea încurajări. Nu era vorba despre validare, ci despre o formă discretă de continuitate – o confirmare că direcțiile de reformă trebuie duse mai departe.

În astfel de momente, dincolo de formulele obișnuite de omagiere, rămâne o obligație simplă și profundă: aceea de a recunoaște. De a spune, limpede și fără rezerve, că fundamentul a ceea ce avem astăzi în sistemul de educație a fost în mare măsură construit și cimentat de Liviu Maior. Nu doar prin legi sau decizii punctuale, ci printr-o viziune coerentă, prin rigoare instituțională și prin capacitatea de a așeza, într-un moment de confuzie generalizată, direcții clare și durabile. Modernizarea educației românești de după 1989 îi datorează enorm – poate mai mult decât suntem, încă, dispuși să recunoaștem. Și, poate, de a înțelege că adevăratele reforme nu sunt cele care se văd imediat și zgomotos, ci cele care, în timp, devin coloana de rezistență a sistemului de educație.

Astăzi, într-un moment de tristețe, se cuvine să spunem – fiecare dintre noi, dar și noi, ca societate – un simplu și esențial „Mulțumesc, domnul ministru Liviu Maior!”.

Dumnezeu să-l odihnească!