Morcovul „teritorii pentru pace”. Cât de aproape de România?

Dincolo de tot circul mediatic și de jocurile diplomatice mai mult sau mai puțin vizibile, mereu nerezolvată, stă problema aproprierii prin forță a unor teritorii străine și rescrierea granițelor, adeseori prin deplasarea forțată de populații dar de fiecare dată încălcând ceea ce, în mod fals, încă se mai pretinde a fi legislația internațională.

FOTO Shutterstock

Care în mod clar încetează să mai existe altfel decât în memoria bibliotecilor și nu mai generează decât un fel de ciudată realitate paralelă în care fiecare stat încearcă să-și găsească o formulă de supraviețuire care să fie împachetată cu staniolul cât mai strălucitor servit pentru impresionarea opiniei publice.

În fapt, în zona profundă în care se joacă marile decizii care construiesc deja noua ordine politică internațională, întreg jocul se centrează pe problema refacerii hărților și a criteriilor care să permită asta, retrasând frontiere și clădind noi alianțe politico-militare.

În consecință, totul, absolut totul, se tensionează în acest moment pe nevoia, chiar disperată, de a intui cât mai corect care va fi soarta revendicărilor de teritorii, care va fi reacția internațională și care va fi forma în care vor fi acceptate de viitoare tratate de pace. Cine are cele mai precise informații se va poziționa corect de partea învingătorilor de mâine, calculând corect forța pe care actualii lideri majori ai noilor alianțe promit să le pună în sprijinul aliaților, implantând chiar cu forța pacea carele convine și posibilitatea lor reală de a obliga națiunile învinse să cedeze teritorii, modificându-le granițele.

Ce treabă are România cu toate astea? Interesul nostru ar trebui să fie enorm și urgența inserției noastre în negocierile de acum ar trebui să fie imediată, pe măsura importanței pe care o are acceptarea principiului „teritorii pentru pace”. Acceptăm sau nu, oficial, o asemenea soluție pentru Ucraina, asta însemnând victoria Rusiei și îngenuncherea nu numai a Ucrainei însângerate ci și a imaginii de forță și credibilitate a Occidentului, cu toate declarațiile sale inflamate și războinice de la invadarea Crimeii încoace?

Iată un alt exemplu: pe 17 februarie, delegațiile din 85 de state membre ale ONU (printre semnatari se numără Franța, China, Arabia Saudită sau Rusia, plus trei organizații internaționale majore, UE, Liga Arabă și Organizația de Cooperare Islamică)au difuzat o declarație comună (alta la număr, dar extrem de urgentă și relevantă pentru ce-ar putea să fie noul conflict major în zonă, după masacrul din Gaza), privind planurile israeliene de extindere a controlului în Cisiordania https://www.lemanbleu.ch/fr/Actualite/International/Cisjordanie-85-Etats-denoncent-la-volonte-d-Israel-de-s-etendre.html .

Deocamdată, Consiliul Păcii are mandat din partea Consiliului de Securitate pentru „Operațiunea Gaza”. Dar pe mai departe mai e nevoie sau nu de autorizație pentru intervenția în alte zone? În numele căror criterii? Oare va putea deveni noul for international unde să fie discutate șI validate soluțiile post-conflict, inclusiv cererile privind independența cerută de unele teritorii, urmată de integrarea lor în corpul altor țări?

Implicațiile sunt enorme și pot genera schimbări imense, poate dezastruoase pentru ființa națională a unor țări acum suverane și independente. Noi avem o părere în acest sens? Dorim să fie fixate niște limite, acum când, chiar la noi în țară, revine tema autonomiei Ținutului Secuiesc, susținută chiar de Viktor Orban? Oare de ce, ca în Italia spre exemplu, discuția despre nivelul de participare al României la Consiliul Păcii n (cu mandatul aferent) nu a fost supusă unei dezbateri în Parlament?