Video Viața pustnicilor retrași în grotele din Carpați. Peșterile lor, mărturii ale unei lumi dispărute

Locuri tainice din Munții Carpați amintesc de pustnicii care au trăit departe de lume, în peșteri, chilii rupestre sau colibe ascunse în păduri. Unii au dus această viață chiar și în ultimele decenii, însă tot mai puțini. Vechile chilii au rămas mărturii ale unui mod de viață aproape dispărut.

Așezările rupestre din Munții Buzăului Foto Geoparcul Ținutul Buzăului

Până în secolul XX, mulți și pustnici trăiau încă în peșteri, chilii rupestre sau colibe izolate din Carpați și Dobrogea. După 1990 au mai existat astfel de sihaștri, însă tot mai puțini. Vechile chilii au fost părăsite, iar viața pustnicească s-a mutat în schituri și mănăstiri adaptate lumii moderne.

Tradiția milenară a peșterilor sanctuar

Numeroase peșteri din România au fost locuite de oameni încă din preistorie. Au fost locuri de refugiu, dar și sanctuare subterane, uneori dăltuite în piatră de locatarii lor pentru a fi transformate în locuințe permanente.

Conturul unor ferestre neterminate s-a păstrat în grota ascunsă în vecinătatea Mănăstirii Prislop, în timp ce zidiri vechi de piatră au compartimentat alte numeroase peșteri din Munții Apuseni, din Dobrogea și din zona Subcarpaților.

Peștera Cioclovina din Munții Șureanu se numără printre cele mai vechi peșteri-sanctuar, după cum arată bogăția vestigiilor sale, cu o vechime de peste trei milenii. O sală din adâncurile ei a atras, în vechime, ofrande bogate și variate — mii de mărgele din chihlimbar și sticlă, obiecte din bronz, articole exotice, vase de olărit, psalii din corn și ofrande de carne — depuse în trei locuri consacrate, sub semnul unui „izvor de divinitate”, arătau istoricii.

Peștera se află printre locurile identificate de-a lungul timpului cu locuința ascunsă sub pământ a legendarului Zamolxis, mare preot și divinitate a dacilor, amintit de istorici antici încă din urmă cu două milenii și jumătate, în scrierile lui Herodot.

„Mai întâi s-ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit numele de zeu, petrecându-și viața într-o peșteră pe care a ocupat-o el și unde ceilalți nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei din afară, cu excepția regelui și a slujitorilor acestuia”, relata, aproape cinci secole mai târziu, Strabon, un alt istoric grec (elen).

Cele mai vechi chilii ale creștinilor

După apariția creștinismului, unele grote și peșteri care fuseseră folosite în timpuri străvechi ca adăposturi ori sanctuare au fost ocupate de călugări. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de locuri este Peștera Sfântului Andrei din Dobrogea, unde, potrivit tradiției, ar fi ajuns Apostolul Andrei.

Grota a fost folosită vreme îndelungată ca loc destinat vieții monahale, fiind considerată și prima biserică a creștinilor de pe teritoriul țării noastre. În același ținut de pe țărmul Mării Negre, mai multe locuri retrase amintesc de chiliile primilor călugări creștini.

Așezările Rupestre de la Nucu. Foto Comuna Bozioru Facebook

În Munții Buzăului, la Nucu și Aluniș, se păstrează unele dintre cele mai vechi așezări rupestre din România, formate din biserici și chilii săpate în stâncă, folosite de călugări medievali. Biserica rupestră din Aluniș este una dintre puținele lăcașuri săpate în piatră în care încă se mai țin slujbe. O legendă spune că a fost săpată într-un masiv stâncos de către doi ciobani, Vlad și Simion, în jurul anului 1274, iar de-a lungul timpului a fost folosită de sihaștri.

„La Poiana Coziancei, de lângă satul Nucu, pot fi descoperite cel puțin cinci astfel de așezări rupestre, patru din Antichitatea târzie, iar una din Epoca Bronzului. Spre deosebire de Aluniș, toate aceste așezări rupestre sunt foarte bine ascunse în pădure, uneori cioplite în versanți abrupți sau pe culmi greu accesibile. Au fost cioplite de aceeași populație anatoliană care a căutat refugiu în aceste locuri, încercând să se ascundă cât mai temeinic, iar mai târziu au fost folosite de călugări și pustnici, unele dintre acestea funcționând ca lăcașuri de cult până în anii 1800. Practic, cu anumite pauze, oamenii au locuit în așezările rupestre mai bine de o mie de ani”, arată Ghidul așezărilor rupestre, realizat de Geoparcul Ținutul Buzăului.

Un alt complex celebru de chilii se află la Basarabi–Murfatlar, în Dobrogea, unde au fost descoperite galerii, bisericuțe și încăperi săpate în cretă, datate de istorici în secolele IX–XI, considerate și ele printre cele mai vechi vestigii ale vieții monahale de pe teritoriul României.

Munții, locuri de refugiu pentru pustnicii medievali

În Evul Mediu, numeroase locuri din Munții Carpați au devenit adăpost pentru călugări. Tradiția locală, păstrarea vechilor toponime care amintesc de chilii și sihăstrii, dar și unele mărturii istorice arată că anumite peșteri din Munții Apuseni au fost locuite de pustnici încă din secolul al XII-lea.

În Cheile Cibului (video), care leagă prin Munții Metaliferi ai Apusenilor județele Alba și Hunedoara, călătorii pot vedea amenajate în stânci vechile chilii ale călugărilor medievali.

„Este vorba despre una dintre cele mai vechi sihăstrii rupestre românești, databilă, pe baza materialului ceramic descoperit, în secolul al XII-lea. Din păcate, nu s-au păstrat documente referitoare la istoria acestui așezământ. Se crede că, de-a lungul secolelor, a fost ridicată aici o bisericuță modestă din lemn, în care, la zile de sărbătoare, se adunau toți viețuitorii chiliilor săpate în masivele calcaroase din jur”, informa preotul Florin Dobrei în lucrarea sa „Sihăstriile hunedorene – considerații istorico-teologice”.

În Bucovina secolului al XV-lea, Daniil Sihastru devenise un model de viață monastică, dar și un personaj legendar, apropiat de voievodul Ștefan cel Mare. Considerat sfânt încă din timpul vieții sale, Daniil Sihastru s-a retras departe de lume, în pădurile adânci din zona Putnei, unde și-a săpat o chilie în stâncă. Se spune că duminica ținea slujbă în fața chiliei și îi spovedea pe oamenii care continuau să-l caute, iar uneori le oferea și ierburi de leac culese din pădure.

În aceeași perioadă a Evului Mediu, în Munții Poiana Ruscă, lângă Mănăstirea Prislop, un alt personaj legendar, cunoscut ca Sfântul Ioan de la Prislop, își săpase o chilie în stâncă, unde trăia în post și rugăciune. În Munții Vâlcii, aproape de vechea Mănăstire Cozia, sihăstriile sunt amintite încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, semn că retragerea în locuri izolate era o practică răspândită în rândul călugărilor.

De altfel, multe dintre mănăstirile medievale din spațiul românesc au fost ridicate în locuri îndepărtate de lume, alese inițial de pustnici și sihaștri. În numeroase cazuri, vechile chilii săpate în stâncă sau adăposturile folosite de călugării retrași au stat la originea unor schituri, iar mai târziu a unor mănăstiri construite în jurul lor.

Retrași din lume, dar faimoși

De-a lungul timpului, numărul călugărilor care au păstrat stilul de viață auster, în izolare totală față de restul lumii, s-a diminuat, iar mănăstirile și schiturile adaptate epocii moderne au luat locul fostelor chilii din sălbăticie.

În secolul XX, unele peșteri și chilii uitate au continuat să fie folosite de pustnici. Peșterile săpate în stâncă, sub Platoul Vârtoapelor de lângă Sarmizegetusa Regia, au fost locuite până la mijlocul secolului XX de sihaștri, cărora localnicii obișnuiau să le aducă mâncare. Tot aici, pe Valea Rea, unele intrări deschideau calea spre labirinturi subterane cunoscute ca ascunzători pentru comorile dacilor.

După decretul din 1959 prin care regimul comunist a desființat numeroase schituri și a obligat mii de călugări să părăsească mănăstirile, unii monahi s-au retras în munți și în păduri, continuând în ascuns viața pustnicească. În acei ani au existat sihaștri care au locuit în colibe, în grote sau în chilii izolate, departe de lume, pentru a evita persecuțiile autorităților.

Printre cei mai cunoscuți foști sihaștri se numără Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc și Paisie Olaru.

Pe Valea Mureșului, la poalele Munților Poiana Ruscă, o grotă ascunsă la marginea satului Săcămaș l-a găzduit pe „Iancu din peșteră”, un personaj straniu care ar fi trăit vreo 140 de ani, până în 1965, ultimii petrecându-i în pădurea în care își amenajase o locuință, în preajma unui izvor.

Bătrânul își lăsase unghiile să crească asemenea unor gheare, avea părul lung și des, iar barba îi ajungea la brâu. Unii săteni și-l aminteau purtând tot timpul o basma roșie, alții spun că Iancu avea peste pantaloni un fel de fustă de aceeași culoare.

„Administrația pădurilor l-a obligat să poarte pe cap o basma roșie pentru a nu fi confundat cu vânatul”, relata profesorul Ioachim Lazăr, într-un articol despre Iancu din peșteră.

Potrivit cercetătorului, Iancu din peșteră intrase în atenția Securității, pentru că se adăpostea în grotă, iar vârsta lui înaintată l-a transformat într-un obiect de studiu pentru medicii de la Institutul de Geriatrie „Dr. C. I. Parhon”, București, condus de Ana Aslan.

O altă peșteră ascunsă pe Valea Dobrii, în Munții Poiana Ruscă, păstrează urmele amenajării sale din anii ’90 de către „Fiii Luminii”, adepții mișcării spirituale conduse de Francisc Maitreya. Gurul, pe numele său adevărat Francisc Horvath, a renunțat la predarea desenului pentru a se dedica practicilor spirituale, iar cărțile scrise pe această temă i-au adus popularitate și o mulțime de ucenici.

Francisc Horvath. Maitreya. Sursa foto: Remus Suciu

Peștera de la marginea satului Roșcani a fost transformată apoi într-un schit modest, în centrul căruia a fost amenajat un altar, pe care trona fotografia lui Maitreya într-o poziție yoga. Ucenicii săi, dar și numeroși curioși, veneau aici din toată țara pentru a trăi alături de guru, pentru a-i asculta învățăturile și chiar crezând că acesta are puteri miraculoase și îi poate vindeca.

Ultimii călugări care aleg să trăiască departe de lume

În Munții Coziei din Vâlcea, timp de peste două decenii, până în 2015, a trăit pustnicul Antonie cel Tăcut, un călugăr care făcuse un legământ de tăcere.

Vorbea doar prin semne ori comunica în scris cu cei care ajungeau la refugiul său aflat pe Muntele Basarab, la peste trei ore de mers pe jos de la Mănăstirea Cozia, la peste 1.200 de metri altitudine. În 2014, salvamontiștii au intervenit în ajutorul său, după ce suferise un accident pe munte. Ajuns în atenția localnicilor, a părăsit locul, refugiindu-se într-o grotă din Apuseni, unde și-a petrecut alți trei ani.

„În primăvara anului 2017, când creștinii care știau de el l-au cercetat după topirea zăpezii, atunci când starea vremii le-a permis, starea de sănătate a Părintelui era extrem de precară. Fusese foarte frig și înghețase apa pe care o avea și, vreme de mai multe zile, stătuse fără apă. Așa că a primit să fie adus o vreme în București, pentru refacere. În capitală a stat aproximativ un an, neștiut decât de puțini, într-un demisol al unei case din București”, relata, în 2019, publicistul Mircea Stanciu, în revista Familia Ortodoxă. Pustnicul murise în primăvara anului 2017, susținea fostul său apropiat.

Mircea Lera, șeful Salvamont Vâlcea, îl cunoscuse și el pe Antonie cel Tăcut, iar potrivit acestuia nu era singurul pustnic din munții care înconjoară Valea Oltului.

„Contrar a ceea ce spun unii sau alții, adevărul este că în grotele și peșterile dintre Cozia și Buila trăiesc, de fapt, în acest moment, în jur de 100 de persoane, atât bărbați, cât și femei, unii care-l caută pe Dumnezeu, alții care fug de lume și de brațul legii. Nu-i vezi, atât de bine se ascund. Nu prea vorbesc, sunt din toată țara”, afirma șeful Salvamont Vâlcea, în 2020.

În ultimii ani, potrivit călugărului Dimitrie Ivașco, de la Schitul Straja, vocația monahală a scăzut foarte mult, iar puțini tineri mai intră în mănăstire cu o chemare adevărată spre viața monahală.

„Cred că monahi, incluzând călugări și călugărițe, vor fi până la sfârșitul acestei lumi, dar vor fi din ce în ce mai puțini, în ciuda faptului că se construiesc tot mereu schituri și mănăstiri, de te miri pe unde și cum”, adăuga Dimitrie Ivașco, pe pagina sa de Facebook.