Misterul prețurilor de neplătit - un video foileton cu Andrei Mocearov

Energia și mai ales prețurile la energie au creat numeroase dezbateri în ultimul timp. Cum nu doar viețile noastre, dar întreaga economie este puternic influențată de ceea ce se petrece pe această piață, am decis că este vremea să avem o perspectivă informată și documentată cu privire la acest subiect.

În anul 2021 am format Institutul pentru Cercetări Media și Drepturile Omului tocmai în ideea de a investiga cu spirit critic narațiunile media dominante și de a oferi o perspectivă mai apropiată de realitate în privința lucrurilor care ne afectează pe toți. Despre prețurile la energie auzim de la cele mai înalte foruri politice că ele sunt vina exclusivă a războiului, ceea ce ne-ar face să credem că dacă nu exista războiul din Ucraina, aceste prețuri ar fi fost mult mai mici. Or, așa cum vom vedea din această serie de discuții pe care le-am avut cu profesorul Andrei Mocearov, absolvent al Facultății de Energetică și al Academiei de Studii Economice, lucrurile sunt mult mai complicate și rădăcinile creșterilor prețurilor la energie sunt mult mai adânci, problemele fiind de natură sistemică. Profesorul Andrei Mocearov a lucrat la Camera Deputaților în calitate de funcționar public parlamentar, ocupând succesiv mai multe funcții de conducere: Șef al Secretariatului Comisiei pentru afaceri europene, Director al Direcției de drept comunitar și Șef al Departamentului pentru studii parlamentare și politici ale UE. Din 2013 până în 2017 a fost corespondentul Camerei Deputaților la Centrul european de documentare și cercetare parlamentară (ECPRD). De curând a făcut parte din echipa de documentare a spectacolului regizat de David Schwartz, ”Energie vitală” și a realizat o prezentare pe aceeași temă a energiei pentru grupul Viziunea Socialistă. Continuând aceste eforturi, vă propun să avem o discuție mai amănunțită despre modul în care prețurile la energie au evoluat. În prima parte vom înțelege cum a funcționat vreme de 100 de ani și cum s-a trecut de la monopolul natural la piața de energie.

Bun găsit la o primă ediție, la un prim episod din ceea ce se vrea un dialog cu profesorul Andrei Mocearov despre piețele de energie și prețurile din ce în ce mai mari pe care le avem de plătit. Eu sunt Maria Cernat, sunt președinta Institutului pentru Cercetări Media și Drepturile Omului, cadru didactic universitar și în același timp angajat, intelectual, angajat și om care are de plătit facturi. Cum facturile la energie sunt o preocupare a tuturor în ultimul timp și discuțiile sunt din ce în ce mai aprinse, consider că e foarte important să avem un punct de vedere lucid în lupta cu un război mediatic din ce în ce mai puternic, care încearcă să ne impună narațiuni, povești care sunt de foarte multe ori complet paralele cu realitatea. Iar ce este și mai trist este că acestea vin din zona elitelor politice. Dacă ar fi vorba doar de jurnaliști iresponsabili, încă am mai avea înțelegere, dar, din păcate, așa cum vom vedea din prezentarea noastră, lucrurile vin de la cele mai înalte niveluri, chiar ale unor foruri europene. Domnul profesor Andrei Mocearov a absolvit Facultatea de Energetică înainte de 1989, deci are cunoștințele tehnice necesare și mai mult decât atât, Facultatea de Științe Economice. A predat în cadrul Academiei de Științe Economice și a Universității Spiru Haret și a ocupat importante funcții în aparatul administrativ românesc, fiind angajat al Parlamentului României pentru o perioadă. A ținut legătura pe probleme de energie cu Uniunea Europeană, dacă nu mă înșel, și a publicat în ultima vreme numeroase articole. Unul dintre ele a apărut și pe site-ul Baricada, dar a publicat în Libertatea, pe CriticAtac și consider că este foarte important să avem o discuție cât se poate de rațională despre cum am ajuns în această situație. Pentru că nu se poate să livrăm o informație pe care domnul profesor a acumulat o în ani de studiu în cinci minute, vă propun să avem un serial, un foileton, În care să discutăm, să spunem povestea energiei, cum s a ajuns la prețurile de neplătit și vom încerca să promovăm pe toate canalele aceste episoade menite să ne aducă mai aproape de realitate și să ne ofere anticorpii cognitivi care să ne ajute să înțelegem mai bine măcar ce ni se întâmplă. Problema este în parte rezolvată, măcar dacă înțelegi care este sursa ei, motiv pentru care l am invitat pe domnul profesor să ne explice despre ce este vorba. Mulțumesc că vă alăturați!

Mulțumesc mult pentru invitație și e o inițiativă foarte bună, mai ales. Contextul unui război, aș zice cognitiv, asupra minților oamenilor, care face ca misterul prețurilor de neplătit să fie foarte greu de descoperit. E ca un roman polițist.. De aceea foiletonul, ideea, foiletonului e grozavă. Serialele polițiste sunt de obicei date în foileton. Eu am numit prezentarea mea și acuma o să partajez ecranul. Vorbim despre drumul spre piață, cum s-a ajuns aici. Am intitulat prezentarea ”Cum au produs piețele, parodie de energie, prețuri de neplătit”. Ideea acestui cuvânt de neplătit a venit de la premierul Valoniei și fost premier al Belgiei. Într un interviu pe care l a dat pe TV5 a pronunțat acest cuvânt „impayable” în franceză, adică prețuri de neplătit. Și într-adevăr, am avut o revelație atunci, pentru că aceste prețuri de neplătit practic nu pot fi produse de piețe. Piețele înseamnă tranzacții. Dacă piețele produc niște prețuri care nu pot fi plătite, tranzacția nu mai are loc. Dispar piețele. De aceea am concluzionat că acestea nu sunt de fapt niște piețe autentice, sunt piețe parodie. Niște piețe funcționale nu pot produce prețuri de neplătit. Și atunci am început căutarea asta. În încercarea de a dezvălui aceste mistere. Și povestea începe cu trecutul. Adică ce s-a întâmplat de fapt înainte? Cum era înainte? Înainte, sistemele energetice erau integrate vertical pe trei paliere: producție, transport și distribuție. Asta se întâmpla peste tot, și în socialism, și în capitalism. Nu exista o distincție între ideologii în energie. Toate erau la fel. A funcționat așa, practic, o sută de ani. În același timp, sistemele cele mai eficiente erau cele extinse teritorial, mai ales cele de energie electrică, pentru că aplatiza curbele de sarcină, vârfurile de sarcină. Vârfurile de sarcină sînt, cînd se consumă foarte mult. De exemplu, acuma, cînd vorbim noi, să consumăm mult pentru o oră, spre seară, când toată lumea aprinde lumina și consumul e mare. Noaptea consumul e mai mic. De aceea, Angela Merkel punea mașina de spălat rufe noaptea. Aceste sisteme energetice funcționau ca monopoluri naturale. Monopolul natural se numește așa pentru că e natural, decurge în mod natural. Pentru a crea eficiența maximă a producerii acestui serviciu, care este electricitatea sau aprovizionarea cu gaz și am spus o aici, sunt patru motive, am spus eu, pentru monopolul natural public. El poate să fie și privat. Nu trebuie neapărat să fie public, dar e un motiv economic și aici e un lucru foarte important pe care puțină lume îl subliniază astăzi. Atât electricitatea, cât și gazele au nevoie pentru a fi transportate și distribuite de rețele foarte mari de transport și de distribuție. Acestea sunt costisitoare. Deci, a produce și a transporta și a distribui la consumatorul final electricitate sau gaz presupune costuri fixe foarte mari. Când avem de a face cu o asemenea situație, când costurile fixe sunt foarte mari, e bine să existe o întreprindere mare. Care să distribuie aceste costuri fixe la toți consumatorii, în cazul în care ar fi concurență în loc de o întreprindere ai avea 10. Fiecare din aceste costuri fixe ar fi distribuite numai la o zecime din consumatori, deci prețurile ar fi mult mai mari. De aceea, în situații când costurile fixe sunt foarte mari, monopolul natural se impune. Tehnic se numește creșterea randamentelor economiilor de scară. Aici este economie de scară, adică înseamnă că avem de-a face cu o întreprindere foarte mare. Sigur că întreprinderea poate să fie și privată și așa e în America sau în Germania. Sistemele energetice erau asigurate de întreprinderi private, dar statul impunea prețul și cantității, deci ele funcționau ca monopoluri naturale publice. De fapt aceste monopoluri erau inclusiv în America, unde toate aceste electric power, cum se numesc la ei, erau private. Era în concurență poate între ele, dar în interior funcționau ca un monopol natural. Pentru electricitate în special, dar în parțial și pentru gaz, este un motiv tehnic. Electricitatea are o caracteristică. Tot ce se produce se consumă în același moment instantaneu și atunci nu se poate stoca nimic. Sigur, se mai pot stoca lacuri de acumulare. Poate în viitor vor exista baterii în care se va putea stoca mai multă energie. Dar la ora actuală stocarea e o chestiune neglijată. Și atunci sigur că dispecerizarea unui sistem energetic național e o chestie pur tehnică, nu poți să o arunci în zona comercială. De altfel, chiar și acuma, unde s-a trecut la piață, s-a creat un palier comercial deasupra tranzacțiilor fizice de energie. Deci, pe lângă sistemul fizic de energie, există și un sistem comercial. Dispecerul național rezolvă un sistem de ecuații foarte complicate pentru a prelua și a distribui energia. Deci partea tehnică e în continuare dominantă. De aceea există și piața de echilibru. Adică oricât de bine ar funcționa piețele, ele ele nu pot să producă egalitatea perfectă între producție și consum. Oricum. Numai dispecerul național rezolvând cu atenție niște ecuații matematice. Și chiar există asta.

Cine se ocupă de el? Că pentru mine, ca neștiutor, să mă iertați că întreb acum dau posibilitatea publicului să râdă de mine. Da, e cineva acolo? Dispecer național Cum se întâmplă lucrurile astea?

Sunt oameni foarte bine specializați. E o muncă extrem de dificilă. Poate seamănă cu cei cu controlorii de trafic aerian. Lucrează în ture mult mai scurte, de 4 sau 6 ore, maximum de ore si ei urmăresc acolo. Sigur, acuma lucrurile sunt mai sofisticate, sunt calculatoare, au tot felul de programe care funcționează, dar în esență, în spatele acestor dispeceri sunt niște ecuații matematice. Rezolvarea se face tehnic. Sigur că în programele acestea sunt introduse datele. Acum, înainte se numea simplu dispecerizare, acum se numește dispecerizare economică. Economic Dispecer în engleză, dar partea economică e secundară față de partea tehnică și asta în primul rând la electricitate. La gaze, cum știm, se mai pot înmagazina. Problema la gaze e însă că diferențele sunt mult mai mari. Dacă la electricitate iarna nu se consumă cu mult mai multă energie decât vara, mai ales că vara se folosește aparatul cu aer condiționat. În schimb, la gaze, iarna, consumul de gaze crește de 2,5 ori față de vară, deci sunt variații mari și atunci chiar și depozitele astea nu sunt suficiente. De aceea, dacă se întrerupe complet alimentarea cu gaze în timpul iernii, chiar dacă avem acum depozitul de 90 la sută, nu e suficient. Nu se pot face si oricum nu este eficient să tot faci depozite. Important e să ai alimentare continuă. Asta e o paranteză. Deci am zis chestiunea tehnică există. Sigur, chestiunea socială. Electricitatea și gazul reprezintă practic niște bunuri publice și trebuie să le faci accesibile tuturor. Și există de altfel. Ele intră sub eticheta sau acoperirea serviciului universal, care înseamnă ce înseamnă serviciu universal. Că ai tuturor la prețuri rezonabile, inclusiv la moții care sunt pe deal din Apuseni, trebuie să le oferi electritate la prețuri rezonabile. Atenție! Și, în sfârșit, există un motiv strategic. Energia e un produs strategic care ține de suveranitatea statului. Sigur că acum suveranitatea e un concept care s a diluat foarte mult date fiind globalizarea, integrarea europeană procese în care suntem noi, dar încă mai există totuși suveranitate. Dar dincolo de suveranitate, e vorba de controlul asupra pieței, asupra prețurilor, în sensul că prețurile la energie afectează absolut toate prețurile. Prevede acuma că prețurile mari la energie au produs inflație peste tot, adică la alimente în primul rând și dar și la alte bunuri. Aș deschide aici o foarte mică paranteză și aș spune că pentru prima dată, ideea de a plasa aceste industrii ca energia, ca gazele pe piață a venit încă de la ultima rundă GATT de la Marrakesh, unde americanii, spre surprinderea tuturor, au pus pe masă ideea creării acestor piețe. Foarte discret, nu foarte insistent. Acolo, în primul rând, au lucrat pentru piețele financiare, pentru serviciile financiare, dar încet încet a fost introdusă și energia în discuție. Și acuma voi trece la partea a II a.

Da, am să vă întreb cum se întâmplă. Trecem acum la piața spot?

Nu, încă nu trecem la piața spot. Aș trece la istoria trecerii la piață. Cum s a trecut? De ce s a trecut la piață când toate lucrurile mergeau foarte bine? O sută de ani au mers foarte bine ca monopol natural. Și deodată cineva a zis: hai să trecem la piață. Aici este contextul ideologic. Am scris eu în prezentare. Ascensiunea ideologiei neoliberale de la sfârșitul anilor 70, începutul anilor 80 a început o tendință în lume care a fost încadrată în așa zisul consens de la Washington, politice lui Reagan și Thatcher. Si în Uniunea Europeană în Actul Unic European. Atenție! Când privatizarea, dereglementarea, liberalizarea și stabilitatea au devenit cuvinte de ordine. Stabilitatea, de ce publică stabilitatea? Înseamnă că politica monetară devine independentă ca să producă stabilitatea prețului care este o capcană macroeconomică teribilă. Această opțiunea ideologică a făcut ca industriile de rețea, pentru că energia și gazele fac parte categorie, ca și telecomunicațiile sau căile ferate, în categoria industriilor de rețea, adică care au rețele foarte mari și costuri fixe mari. A existat ideea de a trece aceste industrii de rețea la piață, adică să treacă la concurență. Să depășim faza monopolurilor naturale în Uniunea Europeană, am spus eu aici va exista un grup de consilieri numit Competiveness Advisory Group care avea influență foarte mare asupra Comisiei Europene. În raportul din 1995 cereau dereglementarea și privatizarea sectorului public, în special în domeniile energiei, transportului și telecomunicațiilor. Aș adăuga aici că mai era si European Roundtable, care era alcătuită din principalii șefi de multinaționale care produceau aceeași presiune pentru a privatiza și a trece la concurență domenii care erau neeligibile în mod normal, atât din punct de vedere tehnic, cât și ideologic. Până la momentul respectiv. Să vedem acum pașii liberalizării în UE. Și aici e foarte interesant, pentru că eu am participat în bună măsură la proces. Nu la primii pași, pentru că nu eram în UE, dar activitatea mea ca funcționar public a fost legată aproape tot timpul de UE. Timp de 25 de ani cariera mea de funcționar public a fost legată de Uniunea Europeană. Si știu că la început rezistența a fost uriașă. La acești pași ai liberalizării. Ea venea în primul rând în partea tehnicii, din partea Ministerului Energiei și Economiei, nu neapărat din România, din țările membre, ci acest lucru s-a atenuat. Acuma e o accelerare a liberalizării teribile, adică ultimele directive au trecut cu rezistență mult mai redusă. Primul pas a fost interpretarea articolului 106 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Despre ce e vorba în articolul acesta? Este deci articolul 106 la vremea respectivă cred că era 87. E un articol care face parte din capitolul Politici de concurență din tratatele Uniunii Europene și el admitea că se pot oferi drepturi speciale sau exclusive unor întreprinderi pentru obiective naționale legitime. Sigur că energia intra la aceste obiective naționale legitime. Curtea Europeană de Justiție a îngreunat așa de tare criteriile pentru ca eu să pot oferi aceste drepturi speciale că făcut aproape imposibilă accesul la aceasta. De fapt, a blocat oferirea de drepturi speciale pentru obiective naționale legitime, Curtea Europeană de Justiție. Până această interpretare a dat liber de drept procesului de liberalizare ce a urmat. Au fost 4 pachete de liberalizare. Ultimul nu se numește pachet de liberalizare. Primul pachet a fost în 1996. Ele au mers în paralel. Directivele și regulamentele pe gaz și electricitate au fost adoptate în diferiți ani: unele '98, altele 2003 și, în sfârșit, în 2009, cea mai importantă. În toată această perioadă lupta a fost cu dezmembrarea arhitecturii verticale, așa numitul ”unbundling” în engleză. Asta însemna că rămânea monopol natural, în esență, doar rețeaua de transport, dar producția și distribuția trebuiau separate. Întâi s a făcut separare contabilă, apoi s a făcut separare comercială și în sfârșit patrimonială, adică practic erau firme complet diferite. În 2009 s-a desăvârșit acest proces. A fost pus un punct esențial. În România nu am trecut prin aceste etape exact așa. Noi am făcut procesul acesta înainte, la recomandarea Băncii Mondiale, când am spart sistemul energetic încă din anii 90. Apoi a fost crearea autorităților independente de reglementare. Aici e asemănarea cu băncile naționale, băncile centrale. Deci, practic, înainte politica monetară era făcută de guvern. Exista un ministru al monedei și un ministru al Finanțelor, să zicem așa. Sau, în orice caz, banca centrală era în coordonare sau oarecum în subordinea Guvernului. Scoaterea băncii centrale ca independentă a scos de fapt băncile centrale din suveranitatea poporului care însemna Parlamentul. Așa s-a întâmplat și cu aceste autorități independente. La noi este autoritatea e A.N.R.E. O să revin poate la povestea asta. Există și Acer, care este Autoritatea de Reglementare Europeană, dar ea este de fapt o o autoritate care integrează toate autoritățile. Nu este în sine ea independentă, autonomă. Eși aici s a întâmplat un lucru teribil. Asta e. La al patrulea pachet care a fost elaborat începând din 2019, s-a adoptat în 2016 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2021. Dacă vă aduceți aminte când a început scandalul cu liberalizarea nouă. Abolirea de fapt a serviciului universal s-a făcut cu o ipocrizie teribilă. Adică în directiva sau în regulament apare titlul ”Serviciul universal”. Numai că acolo e schimbat un cuvânt. Atât. Un cuvânt. Serviciu universal înseamnă „reasonable”, rezonabil, în traducere. Deci serviciu universal cu preturi rezonabile a fost schimbat aici cuvântul „rezonabil” cu cuvântul ”competitiv” . Aici a fost o dispută foarte mare. Eu nu am fost direct la negocieri. Da, am urmărit îndeaproape. A fost o opoziție foarte mare, dar până la urmă, cum se întâmplă de foarte multe ori, țările din nord insistă, țările din sud se opun și până la urmă cedează. Nu numai în acest caz, in general. Așa se întâmplă lucrurile. Adică Franța, Spania, Italia vin, se agită și până la urmă cedează. Adică de multe ori, cum sunt acum Macron, Sanchez, Draghi. Acum e Melloni. Se opun mai degrabă pentru mesaj intern, dar efectiv nu există o opoziție foarte puternică. În sfârșit, altă chestie teribilă, care nu funcționează nici măcar în America, care e considerată țara cea mai liberală. Eliminarea prețului maximal pe piață. În UK există un preț maximal. Sigur, el e atât de mare că aproape nu contează, dar în orice caz, ideea e că bursele o iau razna, noi avem aici burse pe energie, piața se oprește, se stopează. Acuma energia a crescut de cincisprezece ori. Sunt fluctuații foarte mari.

Dar poate fi si o creștere de circa de 50 de ori, că nu avem nici o piedică,

Da, nimic. Poate să meargă la infinit. Adică eliminarea prețului maximal pe piață a făcut posibilă apariția acestor prețuri de de plătit. Și în sfârșit. Și asta a fost foarte, foarte important, s-a dus iarăși o luptă grea, pentru că aici energia era fiind și strategic, dar și din motive de business, pentru că nu poți să faci investiții când prețul este foarte fluctuant, adică ai nevoie să investești pentru că sunt investiții foarte mari, ai nevoie de piețe stabile, nu de piețe foarte volatile. Or încurajarea tranzacțiilor pe piețe de export a creat o volatilitate teribilă acestor piețe? Și nu în ultimul rând și ultimul pachet. Acesta din 2019, insistă foarte tare pe treaba asta. Tranziția verde cu instrumente exclusiv de piață. Există această schema de comercializare care a fost pusă de George Bush la Kyoto pe masă de America. După aia s-a retras, dar a lăsat această idee toxică pe masa negocierilor pentru lupta împotriva schimbărilor climatice si Protocolul de la Kyoto a inventat aceste mecanisme de comercializare a emisiilor. Eu îmi aduc aminte că zburam cu avionul, nu știu de unde până unde și nu era cu Taromul și îi luam de obicei Financial Times, care nu se găsea și îl luam și citeam. Era una din distracțiile pe avion. Și Financial Times scria într-un articol despre treaba asta și se mirau și ei. Era era o chestie șoc chiar și pentru editorialiștii de la jurnaliștii de la Financial Times. Se întreba oare cum o să meargă?

Material publicat și pe Baricada România