Mihail Bălăceanu, chipul uitat de la Miroși

O figură din tabloul votiv al Bisericii din Miroși, uitată de trecerea timpului, ne amintește că a existat odată un tânăr, Mihail sau Mihalache Bălăceanu. Pictura realizată de Costin Petrescu în primul deceniu al secolului al XX-lea a cunoscut destul de multe degradări astfel încât nu îi vedem bine trăsăturile.

Tânărul este tuns îngrijit, poartă un costum apusean și are și o mustăcioară în formare. Este de presupus că portretul său a fost făcut după vreun element vizual realizat cu mult timp în urmă, pe când era la studii și păstrat de sora sa, Elena Macca. Între momentul realizării tabloului votiv (contract semnat în 1908) și cel al stingerii sale (1860) se scurseseră aproape 50 de ani...

Acesta a fost fiul Marghioalei Drugănescu (1812-1890), proprietara moșiei Miroși din județul Argeș căsătorită cu Constantin/Costache Mihai Chiriță (1791-1843) care și-a luat numele de familie Bălăceanu. Până la descoperirea unor scrisori în arhiva de familie, nu aveam niciun indiciu în privința existenței acestui fiu. Inițial am presupus că Mihail s-a născut cândva după 5 februarie 1833, data căsătoriei părinților săi. Nunta acestora a avut loc în Biserica Sf. Gheorghe Nou din București, tatăl fiind văduv cu copii dintr-o primă căsătorie. Nu deținem nicio informație în privința datei de naștere a lui Mihail, dar știm sigur că a purtat numele bunicului său patern, neguțătorul Mihai Chiriță, ridicat în rang de boier de neam în 1802. Cu siguranță însă că Mihail s-a născut înaintea surorii sale, Elena, care a venit pe lume în 1842, cu puțin timp înainte de moartea tatălui lor, decedat în 1843.

În 1857 Marghioala Bălăceanu este întrebată de Tribunalul Ilfov dacă acceptă moștenirea copiilor ei minori rămasă de pe urma cumnatului ei Iancu, fratele defunctului soț. Deducem de aici că Mihail nu împlinise vârsta de 21 de ani, deci era născut după 1836. Un alt reper important reiese însă corespondența sa cu diverși prieteni și colegi, pe plicuri ale unor scrisori din martie 1858 apărând informația că tânărul era școlar în clasa gimnazială  a șasea. Din acest reper cronologic am putea restrânge cel mai bine perioada vieții sale: clasa gimnazială a șasea ar fi echivalentă clasei a zecea actuale, deci băiatul trebuie că avea aproximativ 17 ani.(Mulțumiri doamnei Mihaela Murelatos pentru precizările făcute) Cunoaștem anul morții sale, ca fiind 1860, deci Mihail a trăit între 1840 sau 1841 și 1860. Viața acestui tânăr a fost frântă mult prea devreme, nelăsându-i posibilitatea să se dezvolte sau să lase urme vizibile în comunitatea din Miroși.

Corespondența

Arhiva surorii sale, Elena Macca, păstrată cu multă grijă și acum regăsită în fondul Casei Școalelor, conține câteva scrisori ale tânărului Mihail sau bilețele primite de la prietenii săi. Nu conțin decât informații familiare cercului lor restrâns de colegi dar au și acestea un farmec aparte, mărturie a preocupărilor unor tineri de la mijlocul secolului al XIX-lea. Cea mai timpurie epistolă datată 1857 este cea a lui Nicu Grigorescu care îl anunța că i s-a îmbolnăvit companionul și au mers mai întâi la Mănăstirea Neamț, intenția fiind să ajungă peste câteva zile la Iași și de acolo să îi scrie ce a văzut pe drum, amintește de un prieten comun Dumitrescu căruia să îi trimită complimentele sale. (litera MII, dosar 25)

Enumerăm apoi scrisoarea lui Murgasianu către Mihalache prin care îi cere pușca, cuțitul nemaifiindu-i de niciun folos (probabil fiind vorba de vânătoare), scrisoarea lui Rădulescu din 1858 către Mihalache prin care îi cere ajutor să se mute, altă scrisoare a lui Murgasianu din 21 iulie 1858 din care aflăm că prietenul fusese invitat de unchiul lui Mihalache la Teșila (moșie în județul Prahova) și îl aștepta acolo. (Litera M, dosar 2)

Apreciem o scrisoare din 21 martie 1858 a lui Alexandru Popescu, profesor prin care anunță că nu a ajuns în Turcia ci și-a găsit un post în Râmnicu Sărat, cere vești și spune că nu are cărți de citit, adresa de corespondență fiind la Alessandru Mărgăritescu. Pe verso-ul acesteia apare informația utilă că Mihalache Bălăceanu era școlar în clasa a șasea colegială la București. Ca răspuns (datat 13 mai) acesta îi spune că toate ”petrecerile” îi sunt cunoscute, viața sa desfășurându-se între Cișmigiu,  Șosea și școală.

Nicăieri nu se precizează unde au învățat băieții sau la ce școală era înscris Mihail, dar am putea presupune că era vorba despre Colegiul Sf. Sava.  Relațiile între toți cei care îi scriu par a fi fost destul de apropiate, de camaraderie (se adresează cu ”frate”, ”amice”, ”amate”) dar există în arhivă menționat și un incident în care tânărul Mihail ar fi avut de suferit la școală din cauza unui alt coleg. De asemenea, amintim și de o scrisoare a lui Victor(u) Ostilescu, aflat în casa Pisone, după ce trecuse prin ”Prin mii de pericole am putut scăpa din ghiarele ...” (persoană nenumită dar probabil cunoscută și lui Mihail).  Mărturisea că era fără niciun sprijin și îi cerea ajutorul lui Mihail ”considerândute ca pe un omu cu oinimă dulce” și îi cere un palton mai vechi: ”pe cându urmam în Colegiu aveai 2 paltoane unul mai prostu cu care nu te slujeai de cât în vreme de ploae și tot deodată ne trebuinciosu pentru tine, de acea, mă rogu umil da mie fiindcă frigul mă face a simți orrorile sale”. (Litera MII, dosar 25)

Într-o scrisoare din 7 mai 1859  un alt prieten, Gr. Georgescu, îi reproșează lui Mihalache lipsa de vești, spunându-i că încercase prin cumnatul său, Constantin Caribolu (primul soț al Elenei, căsătoriți din 1856) să afle vești dar Mihalache fusese ocupat cu administrarea casei (sau mai bine zis, a moșiilor). Credem că în această perioadă tânărul Bălăceanu a fost și bolnav așa cum reiese dintr-o scrisoare (nedatată) către Eforia Școalelor:

„Domniloru Efori

Am fostu studentu în collegiu pînă am absolvatu clasea a VI. Am lăssatu în urmă studiulu de collegiu qua să mergu în Francia sămă facu o specialitate: quici pe attunci se socotea quă suntu de ajjunsu șease classe din gymnasiulu nostru pentru specialitatea de dreptu; probă despre aceasta e que mulți tineri au fostu admisu în facultatea de dreptu de la Paris și numai cu V classe din gymnasiulu nostru. Din cause însă independente de mine, din cause de boală n’am pututu merge attunci qua și studentu. Acumu quindu suntu bine și dispusu a merge să’mi facu studiele mă văzu împiedicatu de măsura justă que Onor. Eforie au socotitu de cuviință a lua, acea adică de a nu mai putea fi admiși tineri Romîni ăn facultatea de dreptu de la Paris fără a fi absolvitu cellu pucinu VII classe gymnasiale de aici.” (Litera M, dosar 2)

Este cea mai importantă scrisoare-petiție scrisă de el și în ciornă și transcrisă frumos, dar nu știm dacă a mai și fost trimisă sau dacă a avut urmări. Redactată succint, ne prezintă date importante din evoluția sa școlară și aspirațiile sale viitoare, acelea de a face studii juridice în străinătate. Din păcate, nu credem că a mai apucat să plece din țară.

Ultimele documente pe care le mai găsim astăzi în arhiva familiei sale sunt chiar din anul morții sale: o scrisoare primită în 1860 referitoare la abuzurile care aveau loc cu vitele oamenilor la curtea de la moșie și o chitanță pentru un împrumut dat la Miroși în valoare de 538 lei, în 28 aprilie 1860. (Litera MII, dosar 25)

Amintirea acestui frate, pierdut atât de devreme, a dăinuit în inima Elenei Macca. Oasele sale trebuie că odihnesc la Mănăstirea Pasărea sau în orice caz, numele său apare pe cruce, alături de ceilalți răposați ai familiei Elenei Macca, dovadă că nu fusese uitat nici după zeci de ani. La ctitorirea noii biserici din Miroși, începută în 1907, ea nu și-a imortalizat tatăl, pe care nu l-a cunoscut și căruia nu avea cum să îi mai redea chipul ținând cont că până în 1843 existau prea puține portrete de familie. Acesta oricum nu avusese nicio legătură cu proprietatea Miroși, transmisă în linia ei maternă, de la bunica, Elena Ghe. Bălăceanu la mama ei, Marghioala Drugănescu și apoi în revenise ei.

Adresăm mulțumiri doamnei arhitect Sidonia Teodorescu pentru fotografiile realizate în 2013 la Miroși și părintelui paroh Ionică Daniel pentru punerea la dispoziție a unor fotografii actuale cu chipurile ctitorilor din Biserica din Miroși

Articolul face parte din monografia ”Familia Macca: istorie, proprietăți, comenzi artistice ” în curs de apariție la Editura Istoria Artei cu sprijinul BNP Paribas Cardif și al unor donatori privați