Mică istorie postdecembristă

Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Năstase, Băsescu – sau cum am crezut de fiecare dată că doar un singur om stă în calea fericirii noastre naţionale.

În `89 am scăpat de Ceauşescu şi am fost convins că ne-am deşteptat în sfârşit dintr-un vis urât. După puţin timp, mi-am dat seama că nu era deloc aşa. În primăvara lui `90 participam înflăcărat la mitingurile partidelor istorice şi la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. Pe 20 mai 1990 am stat mult în cumpănă dacă să-l votez pe Raţiu sau pe Câmpeanu şi pînă la urmă am pus ştampila pe primul. Ulterior, mi-am dat seama că dacă ar fi ieşit Raţiu ar fi fost o catastrofă – omul avea naivităţi de străin, care nu cunoaşte realităţile perverse de aici, şi cu siguranţă găştile şi „serviciile“ autohtone l-ar fi mâncat cu fulgi cu tot. Tot mai târziu am realizat şi că aşa-numitul „lider al Pieţei Universităţii“, Marian Munteanu, era nu numai legionar (a înfiinţat un partid de extremă dreaptă), ci şi securist (l-a susţinut în alegeri pe Virgil Măgureanu, primul şef al SRI de după `89).

Apoi, câţiva ani, am crezut că problema României este Ion Iliescu. Omul cu mentalităţi comuniste, care se opunea reformelor, o adevărată ghiulea atârnată de picior, fără de care ţara ar zburda fericită pe tărâmurile democraţiei şi ale prosperităţii. În 1996, am scăpat şi de el, iar Emil Constantinescu a redeşteptat speranţa, cum zicea sloganul său. Nu după mult timp însă, am realizat că acesta era doar un slogan electoral şi că speranţa redeşteptată s-a cufundat destul de repede într-un somn adânc. După ce am avut un premier aerian şi un altul poet cu ghiul, a trebuit să alegem, în 2000, între Corneliu Vadim Tudor şi vechiul tătuc, Ion Iliescu. A urmat era Năstase, în care presa a fost încălecată, iar mafiile şi-au făcut de cap. Am scăpat în 2004 de Năstase, a venit Băsescu, ne-am bucurat, dar mafiile s-au simţit în continuare foarte bine. „Şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase“ a fost preluat în barca puterii, iar asfaltangiii, videnii şi cocoşii s-au îngrăşat şi mai tare din banul public. Aşa stând lucrurile, am crezut că dacă scăpăm de ei şi de masculul lor alfa, Traian Băsescu, se vor aranja în sfîrşit lucrurile în ţara asta...

Nou-veniţii au început să-şi facă de cap, nesocotind legile şi scăldându-se în clientelism politic, încă de astă-vară, când nu erau chiar pe cai mari. (Desigur, „şeful mafiei personale“ e din nou în tabăra puterii - ca românul, imparţial.) Acum, că au câştigat alegerile cu un aşa scor, ţara întreagă e la cheremul lor şi pot să-şi facă mendrele nestingheriţi.

Pe scurt, suntem un popor care nu are noroc la lideri. Dar oare e doar o chestiune de noroc?