„Memorie, migrație și mărturie colectivă: interviu cu scriitoarea Beatrice Ingrid Coman-Prodan”

Scriitoarea Beatrice Ingrid Coman-Prodan, cunoscută pentru romanele sale dedicate migrației, memoriei și devenirii feminine, se află într-un punct de echilibru între două patrii, două limbi, două lumi. După ani petrecuți în Italia și Malta, unde a publicat și tradus literatură română contemporană, autoarea s-a întors în România, aducând cu sine o perspectivă complexă asupra identității diasporene.

Interviul de față face parte dintr-un demers mai amplu de cercetare academică privind “identitatea celui cu mai multe identități, reflectată în literatura recentă a diasporei”. Întrebările propuse explorează traseul personal și literar al autoarei, dificultățile readaptării, dar și rolul esențial al scrisului în reconfigurarea sinelui între lumi.

Ciprian Apetrei: Ce a însemnat pentru dumneavoastră plecarea din România? A fost o ruptură, o alegere, o constrângere?

Beatrice Ingrid Coman-Prodan: Plecarea din România a fost o neliniște a unui copil de 20 de ani. O căutare, o alergare după un vis. Viziunea mea asupra lumii era romantică, idealistă, dar mai ales absolut ruptă de realitate.

Îmi imaginam o Italie a Renașterii, în care literatura și arta sunt parte din sufletul oamenilor și locul magic unde poți să-ți cultivi visele. Tărâmul oamenilor cu har în care îți imaginezi că-ți vei îndeplini destinul. Așa că m-am pus pe treabă, la vremea aceea vorbeam doar franceză, și m-am apucat de învățat italiana.

Acum dacă mă gândesc, perioada aceea a pregătirii pentru marele vis a fost foarte folositoare, învățam la foc continuu, pe lângă faptul că citeam orice fel de literatură italiană îmi pica sub mână, îl iubeam deja pe Pirandello, și mergeam să răscolesc prin anticariatele din București tot felul de ediții uitate de timp ale autorilor italieni și francezi. Când mi s-a ivit prima oportunitate a unui loc de muncă în Italia, am zis că m-a apucat Dumnezeu de un picior. Nu se mai înțelegea nimeni cu mine. Visul meu căpăta formă și eu trebuia să-l urmez. Spre deznădejdea mamei mele care se ruga de mine să nu plec. Și pe care atunci nu am înțeles-o și nu am ascultat-o.

Și aici pot să afirm un lucru pe care l-am înțeles doar mult, mult mai târziu: ficțiunea, literatura în general, este un mod de a fi pe lume și te ajută să nu cedezi în fața urâțeniei realității din jurul tău, care de multe ori pare desenată de un artist dement.

De multe ori însă se întâmplă un lucru care, dacă nu e ținut în frâu, te poate arunca în locuri întunecate pe neștiute. Tinzi să idealizezi toate lucrurile din jurul tău, să le dai o aură de ficțiune, de lume magică în care tu doar trebuie să pășești. Să faci oamenii mai frumoși decât sunt, să le dai suflete care să le locuiască între coaste, chiar și atunci când ei par să fie găunoși și meschini. Să îi transformi în personaje dintr-un fel de permanent Macondo în care magia locuiește în fiecare piatră. Doar că la un moment dat, când se stinge și ultima lumină, realizezi că ți-ai făurit o lume de hârtie grofată în care, da, poți continua să visezi, dar între timp ți-a intrat realitatea pe sub ușă ca o apă noroioasă și tu nici măcar nu te-ai prins.

Când am ajuns în Italia mi-am dat seama destul de repede și de brutal că Italia visurilor mele apusese de mult, că locuiam într-un prezent în care trebuia să supraviețuiești fără să plictisești pe nimeni cu idealurile tale demodate. Era un moment în care aveai foarte puține drepturi ca străin, așa că nu am avut acces la studiile în limba italiană. Am muncit și mi le-am cultivat în privat. Dar nu eram pregătită, orele de muncă erau extenuante, naveta lungă și obositoare, seara picam frântă și nu întotdeauna aveam ce să manânc. În jurul meu se contura o lume care, la fel de fracturată ca și mine, alerga să ajungă la muncă dintr-un cartier periferic și trist, în care puteai să întâlnești disperarea în toate formele ei, de la familiile cu mulți copii emigrate din sud, până la străini din toate colțurile lumii care se înghesuiau la metrou cu noaptea în cap pentru munci extenuante și prost plătite.   

Atunci am început să pun pe hârtie primele rânduri în italiană. De fapt nu erau chiar în italiană, pentru că nu locuiam încă pe deplin în limba asta, așa că foile mele erau pline de măzgăleli și cuvinte în română acolo unde încă nu știam cum să exprim o noțiune în italiană. Mozaicul acesta de cuvinte a durat un pic. Prima mea nuvelă în italiană, Farfalle bianche, mi-a fost refuzată tocmai din cauza stângăciilor de limbă. Dar a fost un exercițiu absolut util. Nu doar de limbă italiană, ci și de viață.

Realitatea e o fiară care-ți mușcă din carne uneori și eu locuiam cu ea așa cum locuiești cu un câine de pe stradă care nu știi dacă te va iubi sau te va mușca în somn. Și de multe ori câinele vagabond eram eu...

Cum s-a transformat relația cu limba română în perioada petrecută în Italia și în alte spații occidentale?

B. I. C-P: Am continuat să scriu, pe vremea aceea scriam doar poezie în română. În mod paradoxal, primele scrieri de o oarecare amploare în proză s-au întâmplat în italiană.

Când m-am mai „așezat” un pic, teama zilei de mâine nu a mai fost atât de puternică și realitatea s-a făcut ceva mai puțin hapsână, m-am înscris la o Școală de scriere în Milano, la cursurile de artă și literatură de pe lângă British Council din Milano, după care am urmat cursurile de regie ale Școlii Holden din Torino. Altă navetă, dar măcar de data asta era chiar pentru un lucru apropiat de sufletul meu, așa că nu mai simțeam atât de mult oboseala. Citeam foarte mult, și asta m-a ajutat. Reluasem obiceiul de a bântui pe la bancarelle și găseam tot felul de cărți ieftine și interesante. Exista încă colecția aceea de 1000 lire și mi-am făcut o adevărată bibliotecă din ea.

Mai târziu am revenit la aceeași revistă care îmi refuzase Farfalle bianche, și ei au „revenit”, publicând nuvela Evhenij che torna (Evghenij care se întoarce) însoțită de o cronică minunată care mi-a mers la suflet și mi-a dat curaj. Câțiva ani după, aveam să public cu ei romanul Dodici piu un angelo (Doisprezece plus un înger), și relația cu această editură a rămas neștirbită, continuând să public cu ei până în ziua de azi. Toate acestea au făcut ca o perioadă limba română să iasă din scrierile mele. Adică citeam dar nu puteam să scriu proză în limba română.

Undeva în mine se crease un blocaj, probabil de natură afectivă. Multă vreme am crezut că nu voi mai putea scrie în limba română, că ea e supărată pe mine și că m-a renegat, ca lovitură de bici a faptului că și eu o renegasem în felul meu, adică mă înstrăinasem de partea ei literară. Un sentiment foarte ciudat, ca și cum propria ta esență te-ar scuipa afară și te-ar lăsa acolo pe asfalt, ca pe un lucru nefolositor. Mi-a trebuit ceva timp ca să îmi dau seama că limba română nu plecase nicăieri, așa cum nu plecase literatura română, și că ea se așezase cuminte în sufletul meu, așteptând ca eu să îmi aduc aminte de ea și să o trezesc în mine… E greu de explicat.

Cred că am revenit la limba română atunci când cineva mi-a cerut o ediție bilingvă a unei cărți, Satul fără mămici cred că era. Dar înainte scrisesem o nuvelă pentru revista Memoria (Pedeapsa capitală), la îndemnul doamnei Micaela Ghițescu, căreia am și avut onoarea de a-i traduce în italiană un volum de memorii, Între uitare și memorie. Între timp Doamna a plecat dintre noi, dar au rămas toate lucrurile bune pe care le-a făcut pentru memoria noastră colectivă.

Ați trăit sentimentul de „a aparține între lumi”? Cum v-a afectat acest lucru la nivel personal și creativ?

B. I. C-P: Da, foarte mult. De fapt, tot timpul. La un moment dat ai convingerea dureroasă că nu aparții niciuneia dintre ele, că ești și vei rămâne străină pentru ambele lumi, că una nu te cunoaște și cealaltă te-a uitat, că ești ca un cerșetor zgribulit ghemuit într-o gară, în spațiul abstract și dureros dintre două trenuri.

Nu vei reuși niciodată să te aperi de noțiunea de ”straniera”, oricât ai încerca, și la un moment dat trebuie să renunți să te mai lupți, ci să o accepți așa cum este, ca pe o haină de împrumut care atârnă lălâie pe tine dar de care nu te poți lipsi. Cred că am și publicat o poezie pe undeva, care se intitula chiar așa Straniera (Străină), și al cărui prim vers era, cred, Ti ho vista scrivere poesie all’alba su quella corriera (Te-am văzut scriind poezii cu noaptea-n cap într-un autobuz).

Ca străin trebuie sa dovedești tot timpul că ”exiști”, adică simți nevoia sa le arăți celor din jur, care nu sunt rău intenționați dar pur și simplu te privesc fără să te vadă, te privesc prin lentila prejudecăților și a lipsei de cunoaștere, că vii  de undeva și undeva-ul acela are o istorie și rădăcini, și o limbă frumoasă, și literatură și artă și că tot ce e mai bun în tine vine din străfundurile unui suflet comun al unui neam nedreptățit și mânjit cu prejudecăți și porecle hidoase în care nu te recunoști.

Cred că tocmai din nevoia aceasta de a fi „văzută” am început și munca de traducere a autorilor români. Îi mulțumesc, cu această ocazie, Violetei Popescu, care într-o zi m-a sunat, atunci când a ieșit romanul La citta’ dei tulipani (Orașul lalelelor) și m-a chemat la Milano să mă cunoască. Ea a fost și prima care a scris o cronică a romanului în limba română. A fost o întâlnire memorabilă. Nu doar că am rămas prietene, ci am făcut o grămadă de lucruri împreună legate de cultura română în Italia.

Ea a creat Asociația culturală Cultura romena, eu am venit apoi cu ideea unei edituri și ea a îmbrățișat-o. A luat naștere Rediviva Edizioni, care are deja la activ un număr important de cărți de toate felurile, dar mai ales care a dus mai departe efortul acesta de a fi văzuți. Am creat atunci colecția Quaderni romeni (Caiete românești), sub care au văzut lumina tiparului în Italia autori ca Liviu Rebreanu (Adam și Eva, Ciuleandra, Amândoi) Ioan Slavici (Moara cu noroc) Mateiu Caragiale (Craii de Curtea Veche), Duiliu Zamfirescu (Viața la țară), Bujor Nedelcovici (La mattina di un miracolo), Stelian Țurlea (În absența tatălui, Colonia), Vasile Igna (Andante),  Doina Ruști (Lizoanca).

Prima carte despre orfanii albi a fost pentru noi, pentru români, chiar dacă ea a luat naștere în ediție bilingvă. Era pentru noi ca să vedem, pentru cei din Italia și cei din România deopotrivă, pentru copiii noștri care se trezeau dintr-o dată ai nimănui, dar care aveau o sensibilitate și o putere de înțelegere care ne depășeau cu mult, împreună cu capacitatea de a privi înainte și de a îndrăzni acolo unde noi am dat greș.

Cum s-a produs revenirea în România și ce a însemnat acest moment pentru propria construcție identitară?

B. I. C-P: Revenirea în România s-a produs după încă mulți ani de peregrinare. Am plecat din Italia spre Malta, unde am locuit alți 12 ani.

Aici am continuat toate proiectele Rediviva, am scris alte cărți, am început să public povestiri în revistele locale, până la primul roman în engleză (Infinite shades of purple), care îmi este foarte aproape de suflet. A urmat încă un roman în engleză (Breaking the silence) care este de fapt o poveste adevărată a unei persoane din Malta care a venit la mine și m-a rugat să o transpun într-un roman.

Dar trebuie să recunosc că nu am simțit niciodată pentru insula Maltei afinitatea sufletească pe care am simțit-o pentru Italia. Am locuit acolo destul de mult, acolo mi s-a născut primul copil, Raphael, dar nu pot spune că m-am integrat cu adevărat.

Malta este o țară sigură unde poți trăi și crește un copil în siguranță. Dar din punct de vedere cultural nu m-am regăsit.

Tindeam mereu spre Anglia și Italia ca să găsesc ceva cu care să mă”hrănesc”. Și bineînțeles spre România, de care îmi era din ce în ce mai dor. Aici am scris primul roman care nu mai era versiunea în română a unui roman scris în italiană. (O mie de ani fără o zi). De aici am pornit relația cu editori precum Eikon, care a găzduit primele versiuni în română a cărților mele (Badante pentru totdeauna și Satul fără mămici).

La un moment dat, prin 2019, am simțit că mă sufoc. Nici lumina, nici marea, nimic nu mă mai putea alina. Știam că trebuie să plec, dar nu știam încă unde voi pleca. Mai ales că nu decideam doar pentru mine, ci pentru întreaga familie. Hotărârea de a veni în România a venit pe neașteptate, de undeva de nicăieri, nici eu nu știu cum. Am ajuns în Iași și am simțit că trebuie să rămân.

Aici a început o neliniște a căutării de sine, în care cred că se recunosc toți cei reveniți în țară. O vreme încerci să îți aduci aminte cine ești, mai ales că îți dai seama că între timp ai devenit „străin” și pentru cei de acasă, nu te cunoaște nimeni și nici măcar tu nu te mai recunoști. Nu e chiar simplu.

Simțiți că v-ați reconectat la spațiul cultural românesc sau că ați adus înapoi o altă voce – o voce diasporeană?

B. I. C-P: Nu aș ști cum să definesc asta și nu știu dacă există o voce diasporeană. Sună atât de ciudat. Dar cu siguranță faptul de fi bântuit prin lume și-a pus amprenta și pe sufletul meu și fără doar și poate și pe scrieri.

Da, aduc cu mine experiența tărâmurilor nu doar geografice, ci și culturale și sufletești, prin care am trăit. Ele se depozitează în sufletul meu ca o zăpadă fină care nu se va topi niciodată, ci se va sublima în procesul de revenire la sufletul românesc, care oricum nu a plecat niciodată nicăieri, ci a fost acolo, la temelia fiecărei treceri și a fiecărei dureri.

M-am reconectat mult prin reluarea masivă a lecturilor în limba română, pe care le-am înțeles cu o maturitate și cu o sensibilitate noi. Dar am simțit nevoia de mai mult. Am vrut să aduc cele două pasiuni ale mele, pictura și literatura, la un nivel mai profund și mai aplicat. Și într-o zi de toamnă și de nebunie m-am înscris la Universitatea George Enescu, secția pictură, pe care am terminat-o anul trecut și la care de anul acesta voi urma un Master. Iar aproape contemporan, doar un an mai târziu, m-am înscris la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, la Facultatea de Litere, secția Limbă și Literatură italiană-Limbă și Literatură engleză. Am terminat-o anul acesta și voi urma un master în Literatură italiană.

Am pus laolaltă experiența cu pregătirea academică și pasiunea profesorilor pe care i-am întâlnit. Oameni de nota zece. Mi-au insuflat pasiuni noi, m-au ajutat să îmi rafinez pasiunile vechi. Nimic nu e risipit. Tot ce faci se adaugă și se înmulțește în lucruri noi și frumoase.

Astăzi pictez și scriu cu aceeași pasiune și dedicație. Iubesc tot ce am învățat și sunt mereu pătrunsă de nebunia și de dorința de a învăța mai mult. Iubesc literatura română, iubesc literatura italiană, iubesc literatura engleză și pe cea americană, dar iubesc și literatura rusă, o pasiune mai veche, si orice literatură ar putea să trezească în mine nevoia aceasta de narațiune, de memorie, de imagine, de trăire omenească, de poveste, de umanitate retrezită în noi, de putere de înțelegere, de tot. Eu sunt haosul care simte o nevoie bolnavă de a se exprima.

În Iași s-a născut al doilea copil, tot un băiețel, și profesorii mă țin minte ca pe studenta care venea la examene cu bebelușul în ham. Și mai are și un nume împrumutat de la un personaj dintr-un roman al mamei sale: Diodor.

Ați trăit o parte din viață în România, altă parte în Italia, apoi în Malta și ați revenit. Ce înseamnă pentru dumneavoastră „acasă”, astăzi?

B. I. C-P: Probabil că fiecare spațiu cultural și-a avut rostul lui, în marea geografie a ceea ce devenim la un moment dat.

Malta m-a apropiat de cultura engleză, în toate accepțiunile ei. Insula este populată într-o foarte mare parte de „English expatriates”, așa cum se auto numesc, o categorie de oameni culți, care aduc cu ei tot setul de obiceiuri, sărbători, tradiții, tipice coroanei și care sunt o prezență și o companie încântătoare.

Eu însămi am avut onoarea de a avea în familie timp de nouă ani un Comandor al armatei regale, soțul mamei mele, de la care am învățat foarte mult și care mi-a fost ca un tată până ce a fost chemat la o misiune mai nobilă pe lumea cealaltă. Astăzi, în grădina din Iași, crește un acer japonez roșu înfocat plantat în memoria lui și la umbra căruia este o plăcuță memorială pe care scrie: In any man who dies there dies with him his first snow and kiss and fight. Not people die but worlds die in them. (În fiecare om care moare, moare cu el prima zăpadă și primul sărut și prima luptă. Nu oameni mor, ci lumi întregi mor în ei, Yevgeny Aleksandrovich Yevtushenko). Aprind o lumânare și îi pun un trandafir când merg la el, cu o rugăciune în limba engleză, că poate mă aude de acolo de unde e. Și mai schimb câteva vorbe cu el, așa cum făceam când era în viață, când îi ascultam grațioasa engleză de Southampton, un adevărat deliciu, și poveștile de viață care traversaseră 90 de ani și două războaie mondiale și care depășeau și cele mai îndrăznețe subiecte de carte.   

Personajele și temele romanelor dumneavoastră reflectă des experiențe de migrație, marginalizare, reconstrucție, identitate. Sunt acestea forme de autoficțiune sau mărturie colectivă?

B. I. C-P: Ar fi trist dacă scriitorii s-ar limita la a-și relata doar propriile experiențe de viață. După părerea mea, scriitorul este întruchiparea timpului său și nu numai, al istoriei, al trăirii colective, al victoriilor și înfrângerilor propriei lumi, iar penița lui trebuie să fie mereu atentă la tot. Să nu tacă, să nu uite, și mai ales să nu ierte.

Mult este filtrat prin propria sensibilitate, unele lucruri mi s-au întâmplat într-adevăr chiar mie, dar în general personajele sunt un soi de arhetipuri ale propriului timp. Fiecare dintre ele înglobează destine și trăiri în care ne-am putea recunoaște cu toții. Astfel un copil orfan devine toți copiii orfani, sau cei care s-au simțit orfani și n-au știut cum să o spună, un prizonier este toți prizonierii de după toate gratiile inventate vreodată, cele vizibile și cele invizibile, cele exterioare și cele interioare.

Literatura, atunci când este cu adevărat asta și se aliniază propriei meniri, este prin excelență o mărturie colectivă.

Cum îmbinați, în literatura dumneavoastră, vocile românești cu experiențele culturale italiene sau occidentale?

B. I. C-P: Eu cred că ele se îmbină singure. Uneori prin personaje de origine diferită care împărtășesc aceeași poveste, alteori prin același personaj fracturat interior în mai multe identități prin care a fost nevoit să treacă. Toate vocile sunt puternice și vin ca să rostească ceva esențial. Chiar și atunci când nu vorbesc. Sunt personaje care transmit un mesaj prin simpla lor prezență. Și deseori continuă să vorbească și după ce nu mai sunt.

Toate experiențele rămân în noi, cele culturale dar mai ales cele de viață, și ele dau consistență narațiunii, care se îmbibă cu umanitate și se întoarce să ne-o redea pe hârtie ca să nu uităm. Ca să nu mai uităm.

Ați spus într-un interviu că dați voce „celor fără cuvânt”. Cum definiți această funcție a scriitorului în diaspora?

B. I. C-P: Nu este doar scriitorul din diasporă. Și aștept cu nerăbdare o vreme în care vor exista doar scriitori și atât, și nu va mai trebui să îi chemăm din diaspora sau de cine știe unde. Scriitorul întruchipează o menire, oriunde s-ar afla el. Și sunt convinsă că toți scriitorii din diasporă își păstrează aceeași profunzime când revin să scrie de acasă, și nu și-o dobândesc dacă n-au avut-o până atunci.

Ideea este că cei fără cuvânt își trăiesc destinele în tăcere, se bucură și suferă cu demnitate, fără să iasă în evidență, nu știu cum sau s-au obișnuit să nu fie auziți. Fie că sunt bătrâni, copii sau de orice vârstă, nu neapărat cei care sunt mai vocali au și ceva mai important de spus. De multe ori cei mai retrași, mai sfioși, mai tăcuți, poartă în ei o poveste pe care o poți desluși doar privindu-i în ochi dar pe care nu întotdeauna sunt dispuși să ți-o împărtășească.  Trebuie să le capeți încrederea, să nu le instrumentalizezi povestea, să nu le manipulezi durerea. Să îi asculți fără să îi judeci și să dai voce poveștilor din spatele tăcerii lor. Cu multă răbdare, dar și cu mult respect, pe care nu îl poți mima, vei ajunge la sufletul lor și atunci ei se vor deschide și te vor lăsa să intri în lumea lor. 

Credeți că există o „literatură a diasporei” românești sau mai degrabă o pluralitate de discursuri literare individuale?

B. I. C-P: S-a născut, în timp, această pluralitate de discursuri literare individuale de care vorbiți. Dar ele au căpătat forță și uneori s-au intersectat. Așa că, în timp, cred că au căpătat textura unei literaturi a diasporei, pentru că priveau în aceeași direcție și păreau să respire același aer. Dar asta nu înseamnă că toți au scris despre experința migrației, care la un moment dat devenise chiar o cămașă de forță.

Unii dintre ei au explorat și alte subiecte, cum este și normal, și au dat naștere unor opere de inspirație mai amplă și mai bogată. Una din surprizele cele mai frumoase pe care le-am avut a fost să citesc operele altor scriitori străini de limbă italiană (cum eram chemați la vremea aceea), care veneau din Maroc, din Tunisia, din Somalia, din Santo Domingo, și să constat că trăirile interioare erau aceleași, și toți erau înrudiți prin propria melancolie, prin sentimentul de alienare, prin dorul și prin depărtarea de casă.

Am întâlnit scriitori din multe țări, fiecare cu povestea lui. În timp, toți se considerau creolizați, adică recunoșteau că cele două culturi se amestecaseră în ei dând naștere la ceva nou. Amintesc aici un nume drag sufletului meu, Kaha Mohamed Aden, o scriitoare de origine somaleză, frumoasă și sensibilă, care a scris în limba italiană, o voce de o prospețime și o profunzime deosebite, care nu mai este printre noi, răpusă de o boală a oaselor tipică nouă occidentalilor, necunoscută sub soarele Saharei.

Dar ei sunt mulți. Și ne seamană nu doar la dorul de casă și la tristețe, ci și la capacitatea de a o lua de la capăt, de a crede în ei și în propriul destin, de a construi chiar și atunci când pământul pe care costruiești ți se clatină sub picioare. De a reuși încă să mai fie fericiți, precum Aliosha, personajul din Ceai la samovar care, întors din lagăr, singur și jupuit de toate certitudinile, afirma, la un moment dat: „acum mă pot trezi în fiecare zi și alege să fiu fericit, pentru că astăzi îmi trebuie într-adevăr puțin pentru asta.”

Cum vedeți locul acestei literaturi în contextul culturii române contemporane?

B. I. C-P: Îmi doresc ca ele să nu mai fie separate, dar nici nu cred că este relevant ce îmi doresc eu. Ele vor face ce trebuie să facă, ce face literatura din toate timpurile: se vor împleti și se vor întrepătrunde, vor reuși să plăsmuiască memoria tuturor și să ne salveze de propria noastră amnezie.

Să nu uităm că e ușor să aluneci și să greșești, dar e mai greu să recunoști și să o iei de la capăt, să reconstruiești. Trăim în continuare într-o societate fracturată și aproape că nu mai e nevoie să pleci în altă țară ca să te îndepărtezi. Oamenii se întrăinează unii de alții din cele mai bizare motive. Binele și răul nu mai sunt atât de ușor de recunoscut și mai ales nu mai sunt atât de clar delimitate. Ele ne despart în multe feluri diferite și deseori granița dintre ele, linia aceea subtilă și aproape imperceptibilă, nu trece undeva afară, cine știe unde, ci taie în două inima fiecăruia dintre noi.

 Poate fi identitatea multiplă o sursă de creativitate sau devine, uneori, o povară greu de gestionat?

B. I. C-P: Nu, nu este o povară, decât în măsura în care nu o onorezi. Dacă o lași acolo în urmă, neîmplintă și neexprimată, ea se chircește și devine sterilă.

Este o sursă de creativitate dar și de viață, de vieți posibile, de imaginație, de compasiune, tot ce alcătuiește textura drumului pe care ne-am pornit. Toate lucrurile care am fost, toate ființele pe care le-am întrupat, rămân în noi și respiră prin noi. Nimic nu pleacă și nimic nu moare.

Ce rol joacă memoria în menținerea identității celor plecați – și ce riscuri implică idealizarea?

B. I. C-P: Memoria este esențială. Să nu uiți, să nu renegi, să nu-ți fie rușine de ceea ce ești cu adevărat. Să nu întorci spatele pământului care te-a plămădit. Am întâlnit oameni care pretindeau că au uitat limba română după șase luni de străinătate. Nu pot să cred. Se jucau de-a v-ați ascunselea cu propriul lor suflet. Nu ai cum să uiți în ce limbă te-ai născut. În ce limbă te-au iubit părinții și te-au ținut în viață. În ce limbă ai plâns și în ce limbă ți-a fost dor.

Iar idealizarea, dacă prin ea înțelegeți îmbrăcarea realității într-o haină mai ochioasă, este, cum spuneam mai sus, uneori o formă de supraviețuire, dar pericolul cel mai mare îl reprezintă pentru propriul ei autor. Poți idealiza, rescrie povestea ca să-ți sune bine, dar mai devreme sau mai târziu realitatea îți va bate la ușă și te va trage de mânecă, așa, zdrențuroasă și zoioasă cum știe ea uneori să fie, îți va rânji zeflemitor sau poate te va bate pe umăr, cine știe. Cu siguranță însă îți va pune în brațe pruncul acela pe care nu întotdeauna l-ai dorit și nu l-ai recunoscut pe deplin, care plânge și ți se cațără în cârcă și te umple de muci atunci când tu vrei să simți parfum de trandafir: Adevărul.

Dacă ar fi să transmiteți un gând sau o imagine celor care trăiesc în diaspora, ce le-ați spune despre România?

B. I. C-P: Am răspuns de multe ori la întrebarea asta și de fiecare dată la fel: România este un tărâm magic înrudit cu cele mai frumoase meleaguri din basmele copilăriei, în care poți fi un tânăr fericit și poți îmbătrâni frumos, dar care uneori a fost transformată în Valea plângerii de către oameni de nicăieri care nu au înțeles-o și nu au ascultat-o.

Există cu adevărat o voce a pământului, o durere sfântă pe care o simți când te întorci aici, și cu care nu știi întotdeauna ce să faci. Un dor care se cere ascultat, ceva de departe din rărunchiurile noastre ca neam. Uneori bați cale lungă până să o simți, și drumul spre casă ia tot felul de întorsături și întortocheli. Dar noțiunea de patrie și de apartenență este ceva real care te doare și te vindecă în aceeași măsură.

Nu vreau să-i îmbăt pe semenii mei cu povești ieftine, că aici e totul perfect și curg izvoare de lapte și miere. Nu curg, și uneori nedreptatea, birocrația sufocantă, corupția și nesiguranța zilei de mâine aproape că te fac să iei din nou drumul pribegiei.

Dar pot să le spun că mi-a tremurat cu adevărat mâna când am agățat tricolorul pe un catarg inventat în fața casei, că arde în mine dorința de a mai crede într-o patrie și că pământul acesta semănat de morminte care nu tac, chiar are nevoie de noi ca să dea un sens oaselor care dorm sub el. Încă mai plutește ceva în aer, ceva care vine de departe, și noi încă mai avem o șansă de a fi parte din ceva măreț pe care nu întotdeauna l-am meritat.

Și invers: ce ați vrea ca România să înțeleagă mai bine despre scriitorii care au trăit și scriu din afara granițelor?

B. I. C-P: Că ei sunt români, indiferent în ce limbă scriu, și că probabil au nevoie să se simtă parte din destinul acestei țări mai mult decât își imaginează; că poartă în ei un dor care într-o zi le va călăuzi pașii către unde trebuie.

Sufletul fiecăruia dintre noi este precum căluțul gârbovit din poveste, care după o vreme știe drumul pe de rost și într-o zi ne-aduce acasă pe toți, fără hamuri și fără bici, pentru că recunoaște drumul mai bine decât propriul stăpân și va putea, atunci când călărețul lui va fi lovit de amnezie sau de neputință, să-l care în șa și să-l aducă înapoi în pragul de unde a plecat.