Matei Varga: „La finele acestei perioade, fiecare dintre noi va avea o poveste de spus”

FOTO Ionuţ Văcar

Pianistul Matei Varga s-a format la şcoala pianistică românească în anii 80-90, fiind stabilit în Statele Unite din anii 2000, bucurându-se de-a lungul timpului de aplauze din partea publicului de pretutindeni şi de cronici favorabile din partea unor critici de renume.

O.Ş.P. Biografia lui Matei Varga de pe site-ul www.mateivarga.ro se încheie cu o frază scurtă. Trăieşte în oraşul New York. Aş preciza, în Manhattan. Cum se vede lumea în luna aprilie 2020 prin ochii unui artist de muzică clasică liber profesionist care locuieşte într-unul dintre cele mai vii oraşe din lume, iar acum se află într-unul dintre oraşele cele mai afectate de pandemia COVID 19. 

M.V. Tulbure… Adevărul este că nu ştim ce va urma, când ne vom putea relua cu toţii activităţile şi în ce măsură noi, artiştii, vom reuşi să avem un “come-back” rapid după ieşirea din carantină. Nu putem să nu fim conştienţi că economia va avea de suferit într-o proporţie pe care poate nici nu ne-o închipuim, iar artiştii (deşi “esenţiali” din anumite puncte de vedere) nu cred că vor fi cei care vor beneficia în prima fază de 90 la normalitate.

Mărturisesc că sunt un pic iritat de nevoia multora de a întreţine o febrilă activitate pe reţelele sociale

O.Ş.P. Această primăvară a anului 2020 este dificilă pentru majoritatea artiştilor din România şi din lume, prin efectele indirecte generate de pandemia care a blocat evenimentele publice din aproape întreaga lume. Cum credeţi că vor parcurge actorii, muzicienii, în general… această perioadă? 

M.V. Nu am nici o idee despre cum alti artişti vor naviga în aceste timpuri incerte… pot doar să vă relatez experienţa şi trăirile mele. Deşi risc să mă găsesc la polul opus faţă de mulţi dintre stimaţii mei colegi, mărturisesc că sunt un pic iritat de nevoia multora de a întreţine o febrilă activitate pe reţelele sociale. Cred că actualmente există posibilitatea (pentru cei interesaţi) să asculte şi/sau să vizioneze mai multe recitaluri virtuale decât cele la care s-ar fi dus în sala de concerte timp de un an sau doi! Personal, nu mi se pare că asta ajută muzicienii sau industria de “entertainment” (dacă îmi permiteţi să o numesc aşa) în general. Am făcut şi eu câteva clipuri pe care le-am postat pe Facebook, Youtube, etc. dar am realizat că dacă dorim să aducem ceva în plus, o experienţă dătătoare de noi stări şi semnificaţii după încheierea pandemiei, poate ar trebui să folosim aceste luni pentru a privi nu în afară, ci spre interiorul nostru, căutând resurse neexplorate până acum. Pentru a putea face asta, avem nevoie de cărţi, înregistrări care au fost uitate pe rafturile bibliotecii de CD-uri, filme clasice (şi prin asta nu înţeleg neapărat “vechi”) şi pur şi simplu forţa imaginaţiei şi a gândului, singurele capabile să creeze ceva valoros şi durabil.

O.Ş.P. Nu poţi exista ca entitate artistică şi culturală decât în context. Cum credeţi că ar trebui să ne raportăm acum la ceea ce ne înconjoară, ca personalităţi artistice. Pe ce repere ne-am putea sprijini acum?

M.V. Cred că deja am răspuns, cel puţin parţial, la această întrebare. La finele acestei perioade, fiecare dintre noi va avea o poveste de spus. Important este să ne protejăm sănătatea în aşa fel încât să fim capabili să o spunem atunci când va veni vremea şi (foarte important!) să avem disponibilitatea emoţională de a asculta aceste poveşti şi a le lăsa să ne inspire în continuare şi să ne deschidă noi drumuri de exprimare. Prin izolarea (sau întoarcerea spre sine) de care pomeneam înainte nu vreau să sugerez câtuşi de puţin că trebuie să ne închidem “antenele” – dimpotrivă, trebuie să creăm un spaţiu fertil, pe care experienţele noastre şi ale altora să poată da roade neaşteptate. Cine ştie, poate că pandemia ar putea rezolva problema supra-saturaţiei de care cel puţin unele mari centre culturale ale lumii suferă (sau au suferit până recent)?

Trăim într-o epocă în care diferenţa dintre un artist “mare” şi unul “celebru” este nu numai disproporţionată, dar chiar inversată uneori

O.Ş.P. Este un moment în care prezentul este mai neaşteptat decât orice viitor, un moment în care suntem tentaţi să ne gândim mai atent la ceea ce am făcut până acum. Să ne amintim de momentele de formare, de studiile la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti cu Ana Pitis, Ioana Minei şi Sandu Sandrin, ca şi de cele de la Mannes School of Music cu Pavlina Dokovska. De altfel, în Statele Unite ne-am şi cunoscut, atunci când Matei Varga era parte a unui grup de tineri muzicieni români aflaţi într-un schimb universitar la începutul anilor 2000.

M.V. Sunt absolut convins că trecutul ne defineşte. De altfel, sunt un fervent susţinător al sintagmei: “oamenii nu se schimbă, doar evoluează”, la care aş adăuga “dacă au noroc şi un teren propice”! Pot spune fără ezitare că anii petrecuţi în Bucureşti (şi lecţiile nesfârşite din apartamentul magic al Doamnelor Pitiş şi Minei, sau din clasa de la parter a Conservatorului în care  preda Maestrul Sandrin) reprezintă şi acum, în proporţie de cel puţin 75% formarea mea ca pianist şi muzician. Ceea ce a venit după aceea, deşi foarte important, a fost “frişca pe tort” şi, de ce să nu recunoaştem, mai mult “professional networking” decât studiu aprofundat. Din păcate, trăim într-o epocă în care diferenţa dintre un artist “mare” şi unul “celebru” este nu numai disproporţionată, dar chiar inversată uneori! Deci avem nevoie de professional networking ca să putem să ne desfăşurăm activitatea cu cât mai mult succes posibil! Insă chiar şi astăzi – şi mai cu seamă în aceste zile de izolare – atunci când învţăţ o lucrare nouă (sau pur şi simplu studiez una deja “cunoscută”) gândul îmi zboară imediat spre “ce ar fi spus Doamna Minei despre cum să rezolv acest pasaj”…! Aţi amintit de momentul în care ne-am întâlnit prima dată, cu ocazia unei serii de recitaluri la Universitatea din Iowa. Colegii alături de care am evoluat atunci – Laura Buruiana, Eugen Tzikindelean, Alina Bottez - vor rămâne întotdeauna artiştii preferaţi alături de care m-aş bucura să apar în concerte, chiar dacă între timp am avut ocazia să cânt alături de alte nume, poate chiar mai “celebre” pe plan internaţional.

O.Ş.P. Au fost premiile. Laureat al Concursurilor “George Enescu” de la Bucureşti, “Maria Canals” de la Barcelona, deţinător al bursei Salon de Virtuosi Career Grant al Vendome Prize la Lisbon (unde Elisabeth Leonskaya v-a acordat un premiu special). Cât de importante au fost aceste premii pentru cariera lui Matei Varga?

M.V. Consider că aparţin unei generaţii “de tranziţie”. Când eram încă elev şi student se punea mult accent pe participarea la concursuri şi efectul pe care un potenţial premiu câştigat îl poate avea în carieră. Am obţinut şi eu câteva de care sunt foarte mândru şi pentru care am muncit din greu. Realitatea actuală însă este cu totul alta: premiile au foarte puţină importanţă în ziua de astăzi, pentru că, cel puţin de partea aceasta a Atlanticului unde trăiesc acum, cei care programează concerte au nevoie să ştie că îşi vor vinde biletele (puţin îi interesează dacă ai câştigat sau nu un mare premiu). Sigur, există excepţii: câştigarea unui concurs ca “Van Cliburn” în Texas sau “Chopin” la Varşovia te pune automat în circuitul internaţional. Dar să nu uităm că unii dintre câştigătorii recenţi au dispărut pur şi simplu din programele de concert după un sezon sau două de la câştigarea concursului… În acelaşi timp, citesc adesea biografii (în programele de sală ale evenimentelor la care asist), din care reiese că artistul respectiv nu a participat la nici un concurs important! Şi cu toate acestea, unii dintre ei sunt excepţionali şi, deci, au reuşit pe bună dreptate să ajungă în top. Unii mai puţin, ce-i drept!…

O.Ş.P. In 2002, la invitaţia lui Gian Carlo Menotti, aţi debutat în 2002 la Festivalul de la Spoleto din Italia. Au urmat apariţii în recital şi ca solist cu orchestra în importante săli ale lumii, printre care Carnegie Hall (New York), Konzerthaus (Berlin), Auditorium du Louvre (Paris), National Center for the Performing Arts (Beijing), Palau de la Música (Barcelona). In 2019, ai debutat cu Orchestre des Nations la Victoria Hall din Geneva şi ai deschis stagiunea Orchestrei Naţionale din Bucureşti. Oferă artistului un alt tip de experienţă cântatul într-o sală celebră, faţă de una mai puţin cunoscută?

M.V. Deşi răspunsul “politically correct” este NU (important este raportul cu publicul, dedicarea absolută a interpretului faţă de textul compozitorului etc.) răspunsul, din punctul meu de vedere, este un DA fără echivoc. Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când eram un mare fan Meryl Streep, îmi aduc aminte de un film în care ea juca rolul unei profesoare de vioară din Harlem (New York). În paranteză fie spus, am întâlnit-o pe acea profesoară la câţiva ani după ce m-am mutat în America şi vă pot spune cu certitudine că nu arată absolut deloc ca Meryl Streep!! Filmul se numeste “Music of the Heart” şi deşi nu este câtuşi de puţin o capodoperă, conţine (spre final) o scenă filmată în marea sală de la Carnegie Hall unde Roberta (personajul interpretat de Meryl Streep) îl întâlneşte pentru prima dată pe Isaac Stern. Acesta îi vorbeşte, chiar de pe scenă, despre istoria Carnegie Hall: “dacă asculţi cu atenţie din acel punct al sălii – îi spune Stern – îl poţi auzi pe Ceaikovski dirijând concertul de deschidere în 1891, sau pe Rachmaninov, câţiva ani mai târziu, iar dacă asculţi chiar din acest punct unde ne aflăm îl vei auzi pe Vladimir Horowitz cântând pe propriul lui instrument…” Deci cum s-ar putea ca această experienţă de a cânta la Carnegie Hall, spre exemplu, să nu fie una cu totul şi cu totul specială?

O.Ş.P. Pe de altă parte, putem vorbi despre colaborări cu dirijori precum Antoine Marguier, Otto-Werner Mueller, Edward Cumming, Elio Boncompagni, Gabriel Bebeselea şi Eduard Zilberkant, printre alţii sau interesante colaborări cu staruri ale lumii coregrafice precum Alina Cojocaru, Johan Kobborg and Friedemann Vogel at New York City Center şi Jazz at Lincoln Center. Cum colaborează un pianist cu nişte balerini celebri?

M.V. Colaborarea cu alţi artişti este extraordinar de importantă pentru mine. Am preferat întotdeauna concertele cu orchestra, nu pentru că ar fi mai “impresionante” decât un recital solo (nici nu cred că sunt şi, în orice caz, un recital este mult mai dificil de pregătit) ci pentru că îmi oferă posibilitatea de a respira muzica împreună! De asemenea, cred că ceea ce putem învăţa unii de la alţii este mai important şi ne ajută mai mult decât orice curs de pregătire desfăşurat în format clasic. Ce poate fi mai extraordinar decât să împarţi scena cu Mariana Nicolesco, cântând “Languir me fais” de Enescu? Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre dansatori extraordinari ca Alina Cojocaru sau Johan Kobborg pe care am avut privilegiul să-i “susţin” muzical într-o piesă coregrafiată pe muzica Sonatei în si minor de Franz Liszt? În plus, mi-am dorit întotdeauna să pot dansa (Dumnezeu nu mi-a dat acest dar, deloc!) şi deci prezenţa lor la câţiva paşi de mine, purtaţi de adierea vântului ca să zic aşa, mi-au dat senzaţia (fie şi pentru doar câteva zeci de minute) că mi-am văzut un vis împlinit.

Americanilor le plac foarte mult proiectele tematice, la ora actuală

O.Ş.P. Cea mai recentă apariţie discografică, lansată în 2018 de Sono Luminus şi intitulată Early Departures s-a aflat în topul de vânzări de muzică clasică al Amazon şi s-a bucurat de o bună primire din partea criticii. De unde ideea unui astfel de album construit ca un tribut adus unor compozitori-pianişti care au murit prea tineri, precum Tudor Dumitrescu şi Dinu Lipatti sau a unor muzicieni care au fost marcaţi de astfel de experienţe tragice?

M.V. Totul a pornit de la piesele lui Tudor, pe care mi-am dorit enorm să le înregistrez, deja cu foarte mulţi ani în urmă. Restul a fost pus ca un fel de puzzle, piesă cu piesă. Americanilor (şi în general criticilor de specialitate din întreaga lume) le plac foarte mult proiectele tematice, la ora actuală. Deci practic nu poţi înregistra un CD cu o sonată de Beethoven, nişte Chopin şi apoi ceva Bartok – pentru că te vor întreba imediat “de ce această combinaţie?” Sigur, dacă eşti Martha Argerich sau Yuja Wang se acceptă orice – dar pentru ceilalţi, mai greu! Asta nu e tocmai un lucru rău, pentru că, în trecut, am asistat uneori la programe făcute fără absolut nici o logică sau echilibru estetic; pe de altă parte, există actualmente tendinţa de a se exagera şi a sacrifica coţinutul unui recital sau disc de dragul “potrivirii” tematice… secretul este să prezinţi numai lucrări de care “îţi pasă” efectiv, ceea ce îmi place să cred că s-a întâmplat cu Early Departures. Desigur, Tudor şi Lipatti au murit foarte tineri, iar fiica lui Janacek a murit de febră tifoidă la 20 de ani, dar adevărul este că aceste lucrări (unele dintre ele foarte puţin cunoscute) sunt realmente minunate şi prin valoarea lor şi-au câştigat dreptul de existenţă pe un disc, indiferent de tema care le leagă.

O.Ş.P. Care este stadiul înregistrărilor pentru albumul omagiu adus compozitorului şi pianistului cubanez Ernesto Lecuona?

M.V. Din cauza pandemiei, blocat. Dar sper să pot merge cât de curând în studioul din Virginia unde înregistrez întotdeauna discurile mele şi să încep lucrul, poate chiar la finele lui mai. Între timp, am tot studiat la acest repertoriu şi îl îndrăgesc pe Lecuona din ce în ce mai mult!

O.Ş.P. La ultima întâlnire vorbeam cu entuziasm despre noua activitate a lui Matei Varga din domeniul managementului muzical şi anume poziţia de Project Manager şi consultant artistic pentru the Vendome Prize Piano Competition din cadrul Festivalului de la Verbier. Despre ce este vorba şi cum credeţi că va evolua acest proiect după mutaţiile pe care le aduce situaţia globală actuală?

M.V. Proiectul nu este tocmai nou. Eu însumi am participat la acest concurs de două ori, în calitate de concurent (şi am obţinut acelaşi rezultat ambele dăţi: finalist, dar nepremiat!) Când am terminat studiile la Mannes College în New York, preşedintele şi fondatorul concursului, Alexis Gregory – un om care mi-a fost alături de la începutul tranziţiei mele către America – m-a invitat să mă implic din partea cealaltă a scenei, cea administrativă. Deoarece am fost dintotdeauna o persoană extrem de organizată şi aproape exagerată prin atenţia la detaliu, am considerat invitaţia de bun augur şi o oportunitate de a-mi dezvolta şi alţi muşchi pe lângă cei de interpret. Asta se întâmpla cândva prin 2007-08. Pe vremea aceea finala concursului avea loc la Fundaţia Gulbenkian din Lisabona şi prilejuia tuturor celor invitaţi nu numai o experienţă muzicală cu totul excepţională, dar şi una turistică fără egal. Îmi amintesc de un dineu în grădinile palatului familiei Cadaval – wow! Înceând din 2014, concursul s-a mutat la Festivalul de la Verbier, într-o climă mult mai răcoroasă, dar aş putea spune într-un loc ideal pentru Vendome: acela al excelenţei muzicale, în miezul unui festival care reuneşte anual pe mulţi dintre cei mai mari muzicieni din lume. Concursul nostru este unul pe bază de invitaţie, unde pianiştii nu se pot înscrie decât dacă sunt recomandaţi de unul dintre membrii comitetului nostru de selecţie (care include nume majore din viaţa muzicală internaţională).  Dorinţa lui Alexis (şi a mea) este de a descoperi noi talente cu totul ieşite din comun şi astfel să atragem atenţia asupra lor celor în măsură să-i promoveze şi să le deschidă porţile unei cariere importante (manageri, directori de festivaluri – mulţi dintre aceştia prezenţi deja în fiecare an la Verbier). Din fericire, concursul are loc o dată la doi ani şi anul acesta (2020) nu era planificată o nouă ediţie. Să sperăm că până în luna iulie 2021 situaţia mondială se va ameliora şi că vom putea desfăşura din nou acest premiu muzical (terminologie pe care o prefer aceleia de “concurs de pian”) la Verbier.

O.Ş.P. Mulţi reprezentanţi ai lumii artistice încearcă să suplinească în online faptul că viaţa culturală şi de divertisment a fost prima oprită şi, probabil, va fi una dintre ultimele deschise într-o manieră completă în contextul actualei pandemii. Ce părere are Matei Varga? Va înlocui online-ul viaţa de spectacol într-o manieră semnificativă? 

M.V. Într-o manieră semnificativă – da. Deja s-a întâmplat. Într-o manieră pozitivă –categoric nu. Deja am auzit opinii ale unora care privesc spectacolele HD difuzate de Metropolitan Opera, în ultimele săptămâni chiar zilnic: “Prefer transmisiunile video, se aud mai bine şi putem vedea toate detaliile din costume”!!!!

O.Ş.P. Să încheiem cu un mesaj optimist pentru lumea artistică şi pentru publicul muzicii clasice…

M.V. Atenţie la sănătate, că-i mai bună decât toate! Dacă ramânem sănătoşi, ne vom întâlni cu siguranţă în sălile de concert şi ne vom bucura de revedere!