Interviu Soprana Leontina Văduva: „Până pe la șaptesprezece ani am cântat folclor alături de mama, după care, aproape întâmplător, am schimbat direcţia...”

​​De la debutul său fulminant în rolul Manon, la premiul Laurence Olivier, pe care l-a primit din mâinile prinţesei Diana și până la rolurile definitorii din repertoriul francez și italian, Leontina Văduva a fost ambasadoarea artei lirice românești pe cele mai mari scene. De-a lungul carierei, a cântat în cele mai importante teatre de operă ale lumii de la Royal Opera House Covent Garden, Staatsoper Viena, Opera de Paris, până la Operele din Los Angeles, MET Opera din New York sau Teatro Colon din Buenos Aires.

Leontina Văduva Foto: Arhivă personală

În ultimii ani a revenit pe scenele din ţară şi din Europa cu un original proiect crossover, intitulat Bella voce, bella musica.

Soprana Leontina Văduva și pianistul Cătălin Răducanu pot fi urmăriţi în noiembrie 2026 în a doua ediție a turneului național Bella voce, Bella musica, după avanpremiera de la Londra din octombrie, în mai multe popasuri în România şi în Republica Moldova între 9 și 19 noiembrie, iar la Bucureşti la Sala ARCUB pe 12 noiembrie.

Oltea Șerban Pârâu: Doamnă Leontina Văduva, pornim de la debutul dumneavoastră, la Toulouse, cu Manon, care v-a adus rapid recunoașterea internațională și prestigiosul premiu Laurence Olivier odată ce aţi ajuns la Londra. Cum ați descrie momentul acela de cotitură? Ați simțit o presiune mai mare după un debut atât de fulminant?

Leontina Văduva: Eu aș spune că prima operă în care am cântat la București a fost, cu adevărat, un debut absolut, pentru că acolo am resimțit puterea scenei de operă în toată splendoarea ei. Pentru că a cânta, sigur, este un lucru minunat, dar a juca un rol, a juca un personaj este de nedescris.

„Am debutat la București, la Opera Română, fix acum 40 de ani, în Povestirile lui Hoffmann”

Cum a fost atunci în România și apoi cum a fost cu Manon?

În 1986 am debutat la București, la Opera Română, fix acum 40 de ani, în rolul Antoniei din Povestirile lui Hoffmann. Cred că am fost, într-un fel, predestinată repertoriului francez, pentru că la puțin timp după aceea am fost invitată să interpretez rolul Manon la Théâtre du Capitole din Toulouse, iar apoi să-l reiau pe scena de la Covent Garden. A fost, într-adevăr, o mare surpriză pentru mine ca, la doar douăzeci și opt de ani, să primesc o asemenea confirmare. O astfel de recunoaștere te obligă însă să fii mereu la cel mai înalt nivel.

Presiune mai mare chiar decât cea pe care ați resimțit-o în România?

Da, pentru că de data aceasta mă confruntam cu marea scenă internațională. Și nu cu orice scenă, ci cu Covent Garden, care, alături de Scala din Milano, Metropolitan Opera și Opera din Paris – sunt locuri la care orice artist visează și pe care le privește cu admirație. A fost, desigur, o presiune uriașă pentru mine: trebuia să dau viață unui rol într-o limbă pe care atunci nu o stăpâneam la fel de bine ca acum, franceza, și, în același timp, să întruchipez un personaj atât de important. De regulă, la douăzeci și opt de ani primești roluri mici, nu rolul principal. Eu am avut această extraordinară șansă, care m-a ajutat enorm și care m-a propulsat în carieră.

Opera a fost, este în continuare viața dumneavoastră, însă în ultimii ani ați inclus în turneele din România un repertoriu inedit, respectiv de la piese de Edith Piaf până la romanțe ale Mariei Tănase și Ioana Radu. Spuneți-ne ce v-a determinat să faceți această incursiune într-o zonă atât de diferită de opera clasică și pe care să le transmiteți și românilor din țară dar și românilor din diaspora?

Colaborarea cu Cătălin Răducanu, un pianist extraordinar, cu un simț fenomenal al improvizației în jazz, întâlnirea aceasta m-a inspirat și m-a făcut să revin, într-un fel, la scenă. În ultimii ani mă dedicasem mai ales pedagogiei vocale și nu mai cântasem în fața publicului. Dar probabil acum era momentul potrivit și am fost readusă în luminile rampei, fără să mi se lase prea mult timp de gândire.

„Eu mă simt foarte bine şi în repertoriul folcloric și exista o dorință mai veche a mea, aceea de a cânta piesele lui Edith Piaf”

Dar de ce ați renunțat la scenă?

Pe măsură ce înaintezi în vârstă, mai ales ca soprană, lucrurile devin mai dificile. Vocea este un mușchi, iar, odată cu trecerea timpului, își pierde din flexibilitate. Nu mai poți cânta, desigur, tot ceea ce cântai la treizeci de ani. Nu mi-am dorit niciodată să ajung să mă expun ridicolului pe scenă. Eu mă simt foarte bine însă şi în repertoriul folcloric și exista o dorință mai veche a mea, aproape ascunsă, aceea de a cânta piesele lui Edith Piaf. Așa s-a născut turneul Bella voce, bella musica.

Și cum vă simțiți? Cum simțiți oamenii? Cum vă simțiți dumneavoastră cântând alături de Cătălin Răducanu în toate locurile în care ați cântat până acum ?

Am să fiu sinceră și am să spun că sunt puțin egoistă: înainte de toate, îmi ofer mie bucuria de a interpreta acest repertoriu. Cred însă că această bucurie se transmite și publicului și îl face, la rândul lui, fericit. Fie că sunt în concert în țară, fie că sunt la Paris, Londra sau la Lausanne, simt o satisfacție imensă, mai ales atunci când văd bucuria din sală, acum la Londra, în octombrie 2026 mi s-a întâmplat din nou.

Cum vi se pare publicul din România?

Este foarte plăcut să mă adresez publicului român, dar, în același timp, simt și o anumită teamă, pentru că așteptările sunt foarte mari. Fiecare m-a cunoscut într-o altă etapă a carierei mele și vine la concert cu propriile așteptări. Publicul român este, în general, foarte exigent și știe foarte bine ce îi place. Tocmai de aceea simți că trebuie să fii de fiecare dată la înălțime.

Aceste turnee au început în anul 2024 și ați cântat deja la Paris, Roma, Lausanne, Londra și în România, lumea cred că deja începe să se obișnuiască cu turneele dumneavoastră de… acasă.

Mă bucur din suflet și mi-aș dori foarte mult ca acest turneu să ajungă în cât mai multe orașe din România. Mi-ar plăcea să cânt și la Craiova, și la Cluj, și la Timișoara. Sunt atât de multe orașe și atât de mult public dornic să ne asculte.

Cum e trecerea de la operă la Edith Piaf?

Este o senzație puțin bizară, după atâția ani în care am cântat aproape exclusiv repertoriu clasic și operă, să mă apropii de o muzică aparent mai accesibilă. Spun „aparent”, pentru că fiecare gen are propriile dificultăți. Pentru mine a fost, în același timp, împlinirea unui vis mai vechi. Să cânt melodiile lui Edith Piaf, să le îmbin cu canzonette și să construiesc din toate acestea un univers care mă poartă până la folclorul românesc, adică la propriile mele începuturi pe scenă, a fost o experiență extraordinară. Cred că toate acestea au fost posibile și pentru că am avut întotdeauna capacitatea de a mă adapta repede unor stiluri noi.

Să nu uităm, acest program special – intitulat în turneul naţional 2024-2025 Bella voce, bella musica – pornește de la clasic, trece prin chanson-ul francez și ajunge la folclorul românesc și romanță. Cum vă apropiaţi de muzica Mariei Tănase și a Ioanei Radu atunci când îl aveţi pe Cătălin Răducanu la pian?

Este o experiență unică, pentru că îmi dă ocazia să explorez maniere de interpretare cu totul diferite de cele cu care eram obișnuită pe scenă. Iar prin rezonanțele jazzy pe care le aduce în acompaniamentul pianistic, el reușește să mă provoace și să mă inspire să interpretez această muzică într-un mod cu totul nou.

Cântați în aceste turnee și muzică clasică, dar şi cele mai cunoscute piese ale Mariei Tănase, precum „Tulnicul”, „Cine iubeşte şi lasă” etc.

„Nu toată lumea știe că Leontina Văduva este fiica Mariei Ciobanu, un simbol al muzicii populare românești”

Am crescut cu aceste cântece. Am fost legănată pe ele în copilărie și le port atât de adânc în mine, încât simt că sunt aproape impregnate în ADN-ul meu.

Vorbeam despre Maria Tănase, dar nu toată lumea știe că Leontina Văduva este fiica Mariei Ciobanu, un simbol al muzicii populare românești, al folclorului românesc din multe decenii ale secolului trecut și ale acestui secol, pentru că Maria Ciobanu a cântat foarte mult.

Peste 60 de ani de carieră!

Cum s-a întâmplat ca dintr-un mediu impregnat de folclor, să ajungeți să faceți o operă? Să ne întoarcem un pic asupra poveștilor de început.

Am crescut în culisele scenei, admirând-o pe mama și stând cu sufletul la gură atunci când interpreta celebra ei piesă, „Ciocârlia”, în care se juca cu niște vocalize incredibile, asemenea trilurilor unei privighetori. Eram fascinată de lumea artistică. Era perioada în care mama cânta în Ansamblul „Ciocârlia”.

Cum erau acele zile?

M-am jucat de mică cu machiajul mamei de artistă, iar toate dansatoarele mă luau în brațe, pentru că eram bucălată și cu părul zburlit. Am respirat praful scenei încă din copilărie și, pe la 11-12 ani, când tot cântam prin casă, doamna care avea grijă de noi i-a spus mamei: „De ce nu o iei și pe ea să cânte? Uite cât îi place! Toată ziua nu-i tace gura și îți cântă cântecele prin casă.” Atunci mama a spus: „Hai să încercăm.” Și așa m-a luat pentru prima dată pe scena de folclor, cum era și firesc.

Cum s-a dezvoltat această relație?

Am fost cu ea la nunți, la botezuri, la spectacole. Până pe la șaptesprezece ani am cântat folclor alături de mama, după care, aproape întâmplător, am schimbat direcţia... am descoperit valsurile vieneze. De fapt, în fiecare an urmăream la televizor Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena, iar muzica aceea avea o rezonanță aparte în mine. De fiecare dată când auzeam Dunărea albastră, mă podideau lacrimile. Atunci i-am spus mamei că aș vrea să încerc și eu să înțeleg muzica aceasta. M-a luat de mână și m-a dus direct la doamna Arta Florescu, cea mai renumită profesoară de canto clasic a vremii. Până atunci nu făcusem niciodată muzică „serioasă”. Îmi cumpărasem un disc cu Trubadurul și îl ascultam întruna, fredonând prin casă pe la 17-18 ani. Bineînțeles, pasajele vocale erau mult prea dificile pentru mine, iar cunoștințele mele în domeniu erau foarte reduse. I-am cântat doamnei Arta un mic fragment, iar ea a spus: „Da, e drăguță vocea. Poate să încerce.”

Dar de ce nu ați început mai devreme?

N-am făcut muzică de mică pentru că, în copilărie, am avut probleme cu plămânii, o formă ușoară de tuberculoză. Mamei i-a fost foarte teamă și nu m-a dat nici la balet, nici la muzică, chiar dacă pregătirea pentru un instrument începea încă de pe la șase ani. Așa că, la 18 ani, am virat brusc spre muzica clasică. Atunci, doamna Romașcanu, profesoară la Liceul de Muzică, m-a luat sub aripa ei și am început, timid, cu câteva lecții, dar fără prea mare seriozitate, pentru că mama spunea: „E un moft. Hai să-i facem moftul.” Doamna Romașcanu era o femeie adorabilă, cu foarte multă răbdare. Am început studiul, dar eram elevă la un liceu de matematică-fizică, la Matei Basarab, se apropia bacalaureatul și am lăsat muzica pe planul al doilea.

Totuși, nu cred că ați renunțat de tot...

Între timp, am mai lucrat cu o profesoară de orgă de la Conservator, care mi-a dat câteva lecții de solfegiu și de pian, dar doar atât cât să învăț să-mi pun degetele pe claviatură. De aceea nici astăzi nu pot spune că sunt pianistă. Între timp, curiozitatea mea a crescut și am vrut să aflu mai multe despre mine, despre vocea mea și despre ce înseamnă să fii pe scenă și să umpli o sală întreagă fără microfon. Este o experiență cu totul diferită și un lucru care îi uimește pe foarte mulți.

Când ați intrat mai adânc în ce înseamnă opera?

După ce au început orele de operă și de mișcare scenică, am început, cu adevărat, să înțeleg ce înseamnă acest univers, care îmi era până atunci complet necunoscut. Am încercat de mai multe ori să intru la Conservatorul din București, dar, evident, nu am reușit, pentru că încă nu eram suficient de pregătită. Au mai trecut aproape trei ani și, pe la 20-21 de ani, am intrat la Conservatorul din Iași. În comisia de examen era doamna Bucescu, la solfegiu. Auzise că urma să vină fata Mariei Ciobanu să dea admitere. Numai că eu mă căsătorisem la 19 ani și nu mă mai chema Ciobanu, ci Văduva. Fiul dânsei, care era și el student, a întrebat-o la un moment dat: „Am auzit că s-a prezentat fata Mariei Ciobanu. Cum este?” Iar doamna i-a răspuns: „Nu știu dacă era fata Mariei Ciobanu, dar a venit o fetiță, una Văduva, cu o voce foarte frumoasă. Notele nu le știe prea bine. Culmea este că, atunci când citește solfegiul, cântă perfect, dar spune alte note.” Așa se făcea că, în loc de Sol sau Si, eu spuneam... „Si-ol”.

Ați intrat totuși la Iași, iar apoi ați ajuns și la București...

Da. După trei ani am început să particip la primele concursuri și, odată cu ele, să mă confrunt și cu scena internațională. Primul a fost, în 1983, concursul de canto de la Verviers, în Belgia. Eram încă studentă la Iași și am reușit să ajung până în finală, ceea ce, pentru mine, a fost deja o mare performanță. M-am întors apoi la București și m-am dus la doamna Arta Florescu. M-a ascultat și mi-a spus: „Vocea este foarte bună. Hai să vedem, ar trebui să te mai prezinți la câteva concursuri.” După 1983 m-am transferat la București și mi-am continuat studiile la Conservator, la clasa doamnei Arta Florescu.

“Premiul mi-a fost înmânat de Montserrat Caballé”

Cum v-ați descurcat la aceste concursuri?

În 1985 am participat la mai multe concursuri internaționale: la 's-Hertogenbosch, în Olanda, la concursul organizat de Théâtre du Capitole din Toulouse și la Concursul „Francisco Viñas”, de la Barcelona. Le-am câștigat aproape pe toate. Am obținut premiul întâi în Olanda și în Franța, iar în Spania, deși eram foarte răcită și făcusem o gripă cumplită, am câștigat premiul al doilea și Premiul Verdi, iar premiul mi-a fost înmânat de Montserrat Caballé.

Și în acel moment câștigarea unor astfel de premii lansa o carieră.

Da! Nu știi niciodată cine se află în sală. De altfel, la concursul „Francisco Viñas”, în public era Petru Petrov, soțul Luizei Petrov, care conducea o importantă agenție de impresariat la Frankfurt. După concurs a venit la mine și mi-a spus: „Nu ai vrea să rămâi și să faci carieră?”

Erau români?

Erau români plecați din țară de mulți ani, iar eu m-am speriat foarte tare. „Cum adică să rămân?” Eram încă studentă și, bineînțeles, am rămas cu propunerea aceea în minte până ne-am reîntâlnit, doi ani mai târziu. Între timp, am participat la concursul de la Toulouse, unde am susținut o audiție de rol. Eu mă dusesem cu gândul că, poate, mă voi angaja ca artist în cor, însă directorul a început să râdă și mi-a propus să dau audiție pentru rolul Manon. I-am spus: „Bine, dau audiția, dar nu cred că va ieși ceva din asta.” Am cântat Manon de Massenet, iar răspunsul nu a venit pe loc. După câteva luni am primit o scrisoare prin care eram anunțată că fusesem acceptată. Nu știam aproape deloc franceză, în afară de ceea ce învățasem la școală. Din fericire, în orchestra din Toulouse cânta un violonist român, care m-a ajutat cu traducerea.

„În 1987 am urcat pentru prima dată pe o mare scenă internațională”

Când a fost acest debut la Toulouse?

În 1985 a fost concursul, iar în 1987 am urcat pentru prima dată pe o mare scenă internațională. Am plecat la Toulouse pentru Manon, unde făceam parte din cea de-a doua distribuție, ceea ce era firesc, având în vedere cât de tânără eram. Am avut însă marea șansă de a cânta alături de Alain Vanzo, unul dintre cei mai mari tenori francezi ai vremii, considerat de mulți „Kraus al Franței”. Era aproape retras din carieră, avea aproape șaptezeci de ani, dar vocea și tehnica lui erau încă excepționale. Faptul că putea cânta la un asemenea nivel la această vârstă era impresionant. La fel s-a întâmplat și cu Alfredo Kraus, când am avut privilegiul de a interpreta alături de el Romeo și Julieta. A fost o experiență incredibilă. Eu consider că acesta a fost marele meu noroc: am avut ocazia să întâlnesc parteneri de scenă cu o experiență uriașă și de cel mai înalt nivel, care, pe de o parte, mi-au dat încredere, iar pe de altă parte, m-au făcut să-mi doresc să excelez și să ajung la nivelul lor.

Câte spectacole ați prins?

La Toulouse nu am cântat decât în două spectacole, însă producția își continua parcursul. Două săptămâni mai târziu urma să fie preluată de Opera din Nisa și, între timp, una dintre interprete a anulat. M-au sunat disperați. Eu încă eram acolo, la ultimele reprezentații, și mă pregăteam să mă întorc în țară. Mi-au spus: „Rămâi! Nu mai avem Manon, iar tu cunoști deja spectacolul. Vino!” Cu mari dificultăți am obținut aprobarea să rămân. Mama insista să mă întorc mai întâi în România și apoi să plec din nou, dar eu am spus: „Nu, rămân aici, cânt spectacolele și mă întorc după aceea.” Și exact așa s-a întâmplat. La Nisa, doamna Ileana Cotrubaș se afla în discuții cu directorul de la Covent Garden pentru o nouă producție cu Manon. I-a spus acestuia: „La vârsta mea nu mai vreau să interpretez rolul unei fete de cincisprezece ani. Nu mai este credibil pentru public. Haideți să vedem spectacolele de la Nisa.” Trebuie să spun însă că nu veniseră special pentru mine. La Nisa existau două distribuții și urmau să le vadă pe amândouă.

„În stagiunea 1988–1989 urmau Covent Garden și Opera din Paris”

Și ce s-a întâmplat?

Atunci m-au văzut, iar directorul m-a angajat imediat ca cover pentru Manon la Covent Garden, pentru stagiunea din 1988. M-am întors din Franța cu contractul pentru Royal Opera House Covent Garden în buzunar. După Nisa am susținut și o audiție la Paris pentru Coțofana hoață de Rossini, programată pentru stagiunea din 1988, după care m-am întors la București.

Era o perioadă dificilă în România...

Da. În stagiunea 1988–1989 urmau Covent Garden și Opera din Paris. Erau ultimii ani ai regimului comunist din România, iar circulația în Europa era încă foarte dificilă. Niciunul dintre noi nu bănuia însă că mai era atât de puțin până când lucrurile aveau să se schimbe.

Să mergem în continuare în aceea perioadă...

Da, după Paris m-am întors la București. Între timp se întâmplaseră însă mai multe lucruri. La Nisa am cunoscut-o pe impresara Luiza Petrov și așa a început colaborarea noastră. Îmi aduc aminte și acum că m-a întrebat cum îmi văd cariera, ce îmi doresc cu adevărat: dacă vreau să cânt pentru a câștiga mulți bani sau dacă vreau altceva. I-am răspuns că îmi doresc, înainte de toate, să cânt bine, să fiu alături de artiști de mare valoare și să învăț de la ei. Luiza a înțeles imediat ce voiam să spun.

Ca să înțeleagă cei care ne citesc acum și poate nu știu cum era în vremurile acelea, se pleca în străinătate prin ARIA, agenția de impresariat artistic a Statului Român. Fie că erai cântăreț de muzică populară, fie că erai cântăreț de operă, instrumentist şi așa mai departe, aceste aprobări, pașaportul, viza, se obțineau prin ARIA. Așa aţi plecat în acei primi ani, cu acel Manon de la Toulouse?

Și apoi, în 1988, a urmat Parisul, pentru Coțofana hoață. Sigur, regimul era foarte strict și se pleca greu din țară. În perioada aceea am pierdut câteva contracte importante. Aveam, de pildă, un contract la Houston, tot pentru Manon, și un altul cu televiziunea olandeză, pentru un concert, dar pentru niciunul nu am primit aprobarea de a pleca. În schimb, am fost lăsată să merg în Italia, la Genova, unde am interpretat Manon într-un spectacol.

Și toate acestea au fost în stagiunile acelea, ’87-’88-’89.

Da. Când a venit momentul să plec în Franța, mama a făcut nenumărate demersuri și, cu mari insistențe, a reușit să mă ajute să obțin pașaportul pentru plecarea la Paris. Odată ajunsă acolo, în 1988, am luat hotărârea de a rămâne în Franța.

„După ce am acceptat acest statut de refugiat, nu am mai putut reveni în țară câțiva ani”

Deci, foarte aproape de finalul regimului comunist, doar că nu știa nimeni. Această decizie presupunea niște sacrificii pentru cei apropiați care rămâneau în țară.

Și pentru ei, dar și pentru cel care rămânea în străinătate. Din momentul în care luai decizia de a rămâne și căpătai statutul de refugiat, se declanșa o procedură din care nu mai puteai da înapoi. Nu mai puteai obține pașaportul la timp pentru a-ți onora contractele. Din acest motiv, după ce am acceptat acest statut de refugiat, nu am mai putut reveni în țară câțiva ani, până când situația s-a stabilizat și în România.

Cum ați ajuns la Londra?

Așadar, am plecat la Londra și am interpretat Manon la Covent Garden, spectacol pentru care am fost premiată. Era o producție creată inițial pentru Maria Ewing și reluată ulterior, într-o versiune adaptată de regizorul John Cox.

În ’88, acest Manon v- a adus premiul Laurence Olivier?

Da, Premiul Laurence Olivier, dar și Premiul Academiei Filarmonicii Regale din Londra. A fost o onoare extraordinară, pentru că Premiile Laurence Olivier recompensează cele mai importante realizări din teatrul britanic – teatru, operă, musical și dans. Am avut bucuria de a fi prima artistă lirică distinsă cu un asemenea premiu, o surpriză extraordinară pentru mine. Iar faptul că l-am primit din mâinile prințesei Diana a făcut ca acel moment să rămână de neuitat.

Și mama, Maria Ciobanu, rămasă în țară, a avut de suportat unele probleme în acea perioadă?

Da, mama a rămas în țară. Vorbeam foarte des la telefon, iar de fiecare dată plângea. A fost interzisă la radio și la televiziune. A putut însă să-și continue spectacolele în țară, chiar dacă nu a mai avut voie să plece în turnee. După schimbarea regimului a putut, în sfârșit, să vină și să mă vadă.

Deci perioada cea mai densă a fost atunci, începând cu 1988 și până în 2000. Care sunt rolurile cele mai importante, cele mai des cântate?

În general, repertoriul francez mi s-a potrivit în mod deosebit. Studiul pe care l-am făcut cu doamna Arta Florescu asupra melodiei franceze și a repertoriului francez m-a ajutat enorm să înțeleg spiritul acestei muzici. Între timp, bineînțeles, am învățat și limba. Am interpretat Manon, Pescuitorii de perle, Carmen, în rolul Micaëlei, tot la Covent Garden, și am participat acolo la mai multe producții.

Așa...

Am reluat și rolul Antoniei, de data aceasta, în sfârșit, în limba franceză. A trebuit însă să-l învăț aproape de la capăt, pentru că accentele limbii franceze sunt cu totul diferite de cele ale limbii române. Când cânți același rol în două limbi, este ca și cum l-ai reînvăța. Au urmat multe alte roluri din repertoriul francez: Mireille, Dialogues des Carmélites, Romeo și Julieta, care a avut un impact deosebit asupra publicului, mai întâi alături de Roberto Alagna, iar apoi de Alfredo Kraus. Acestea au fost, cred, rolurile franceze care au avut cel mai mare ecou în cariera mea.

Ce anume din muzica și personajele franceze rezonează cel mai mult cu personalitatea dumneavoastră, cu sensibilitatea dumneavoastră artistică?

Este foarte greu de spus, pentru că fiecare personaj poartă în el ceva din universul feminin. Este vorba despre dăruire, despre iubirea pe care o oferi partenerului de viață, dar și partenerului de pe scenă. Este o paletă de trăiri atât de complexă, încât cu greu poate fi descrisă. Cred că, mai ales în repertoriul francez, există o subtilitate și o rafinare care pot fi comparate cu impresionismul în pictură. Nu am avut niciodată dificultăți să cânt în limba franceză. Nu știu... a fost aproape o chestiune de destin, o a doua natură. Poate că, într-o altă viață, m-am născut pe undeva pe meleagurile Franței.

„Am desenat dintotdeauna, câte puțin, dar mi-aș dori să învăț serios și să urmez cursuri de desen”

Cine știe, pentru că mai devreme ați comparat muzica cu impresionismul și chiar voiam să vă întreb dacă alegerea operei în detrimentul artelor a fost o decizie de ultim moment?

Așa este. De altfel, în copilărie cochetam cu ideea de a mă dedica mai degrabă artelor plastice. Întotdeauna mi-a plăcut foarte mult desenul, mai și desenez din când în când, iar acum, când voi ieși la pensie, mi-ar plăcea să mă ocup mai serios și de această latură a mea, să dezvolt acest talent.

Și ați început?

Da, desenez. Am desenat dintotdeauna, câte puțin, dar mi-aș dori să învăț serios și să urmez cursuri de desen. Mi-ar plăcea chiar să încerc și pictura, deși nu m-am aventurat până acum, pentru că mi se pare o artă mult mai complexă. Chiar dacă am ochiul format și culorile m-au fascinat dintotdeauna, simt că mai am multe de învățat.

Încet-încet, în paralel sau după cariera pe mari scene s-a insinuat cariera pedagogică, ați devenit o profesoară foarte iubită și căutată în mai multe locuri. Cum s-a întâmplat?

După apariția în viața mea a fiului meu, Nicolas, au urmat schimbări majore, atât în organism, cât și în voce. Odată cu nașterea lui, a trebuit să-mi reorganizez complet timpul. Venirea unui copil este o etapă frumoasă, dar și dificilă pentru o femeie care are o carieră artistică. Între timp, tinerii artiști pe care îi întâlneam în diferite producții au început să-mi ceară sfaturi. Le răspundeam cu drag, dar fără să mă gândesc, încă, la o carieră didactică. Nu predam propriu-zis, însă, pe la 45–50 de ani, am hotărât să mă îndrept spre pedagogie. Culmea este că am descoperit că îmi place enorm!

„Artistul de azi trebuie să fie mult mai complet decât eram noi odinioară”

Din câte am văzut, sunteți o profesoară de operă în mare măsură, nu doar e canto. Ce este mai important de transmis unui tânăr care vrea să facă această carieră?

Să ai o tehnică vocală solidă este esențial. Apoi urmează o pregătire cât mai complexă, pentru că un artist liric are nevoie și de teatru, și de cultură generală, și de multe alte competențe. Astăzi sunt necesare chiar și cunoștințe de management. Artistul de azi trebuie să fie mult mai complet decât eram noi odinioară. De multe ori își organizează singur concertele, își construiește programele și caută concepte noi, care să atragă publicul. De aici s-au născut și colaborările dintre actori și cântăreți, formule artistice foarte diverse, în care, de pildă, lectura unor scrisori de Wagner alternează cu momente muzicale. Există nenumărate asemenea combinații.

În acest moment, predaţi la Paris și la Lausanne, și în ultimul timp au devenit mai frecvente masterclass-urile. Așa, poate, ne-am și cunoscut mai bine prin foarte specialul curs de măiestrie de la Salbek din județul Arad, în care sunteţi alături de Ruxandra Donose și Ramón Vargas, unul din cei trei maeștri care pregătesc 25 de tineri studenți pentru carieră. Anul acesta a ajuns la ediția a 4-a.

Și tineri cântăreți, unii dintre ei fiind deja lansați în carieră.

Care este diferența între predatul ritmic la școală și acest tip de masterclass, și ce aduc ele special, ce este atât de important pentru un artist la aceste cursuri de măiestrie?

Diferența este foarte mare. Într-o clasă ai la dispoziție un an întreg pentru o pregătire minuțioasă, atât din punct de vedere tehnic, cât și al repertoriului, pe când într-un masterclass totul este mult mai concentrat. În aceste condiții, încerci mai întâi să rezolvi anumite probleme de ordin tehnic sau să oferi sugestii care să-i ajute pe cursanți să depășească unele blocaje. Apoi te ocupi de construirea interpretării fiecărei arii. Faptul că multe dintre ariile cu care vin le-am interpretat noi înșine pe scenă sau le-am auzit de nenumărate ori în interpretarea colegilor noștri ne permite să le oferim îndrumări prețioase. Scopul este să-i ajutăm să evolueze și să devină artiști bine pregătiți, atât muzical, cât și interpretativ, pentru că orice dirijor se așteaptă să întâlnească un solist care stăpânește pe deplin aceste aspecte.

Spuneţi-ne câteva cuvinte și despre acest Salbek Opera Masterclass.

Este, aș spune, o formulă aproape unică, pentru că nu sunt multe locuri în care trei artiști consacrați susțin împreună cursuri, așa cum se întâmplă la Salbek Opera Masterclass. Colaborăm permanent între noi, ne împărtășim opiniile și ne facem sugestii unii altora, având mereu același scop: să-i ajutăm pe acești tineri să evolueze. Este o colaborare extraordinară și, în același timp, o modalitate de a le da încredere că se află pe drumul cel bun. Când trei profesori îți transmit, fiecare în felul său, aproape același lucru, capeți convingerea că aceea este direcția corectă.

Și la finalul primului dintre aceste cursuri, v-aţi trezit „proiectată” pe scena din fața primăriei din Arad, în fața a 5000 de oameni, pe când tu nu mai intenţionaţi să cântaţi un moment din Traviata, și cu fiul de 20 de ani în primul rând. Cum a fost acea experiență?

Foarte emoționantă. Când Nicolas, fiul meu, era foarte mic, nu mă lăsa să cânt. Îmi punea mâna la gură, pentru că era gelos pe muzică. Simțea că opera mă lua de lângă el. Acum, bineînțeles, este foarte mândru de mine și se bucură de tot ceea ce am realizat, chiar dacă nu m-a cunoscut în perioada în care eram în plină activitate pe marile scene internaționale. Are un auz muzical foarte bun, numai că el și-a ales un cu totul alt drum: s-a orientat către motoarele de avion, deci, nu spre muzică.

Ca să încheiem cu altă chestiune surprinzătoare, așa cum lumea nu știe întotdeauna că Leontina Văduva este fiica Mariei Ciobanu, sunteți o familie specială în care trăiește la Paris, iar fiul de 20 de ani trăiește și îşi face o carieră în România, ceva ce de obicei se întâmplă invers. Mamele plâng după fiii plecați, acum fiul încearcă să o aducă cât mai des pe mamă la el, la Bucureşti, la un grătar…

Nicolas, de mic a crescut aici, am hotărât să aibă un loc al lui, să nu fie perturbat de toate voiajele mele, și el s-a simțit foarte bine în România. A terminat recent Politehnica şi lucrează la Bucureşti ca inginer de avioane... Chiar dacă are sânge și american și francez, el se simte foarte român. Şi acum se bucură de câte ori mă revede pe scenă, aşa cum se va întâmpla, sper, şi pe 12 noiembrie la Sala ARCUB, din Bucureşti.