Marginile colţuroase ale universului meu

M-am trezit brusc în tânguirea clopotelor de duminică şi  am numărat opt bătăi prelungi. Le-am ascultat pe toate cu ochii închişi, întrebându-mă dacă nu-mi scăpase vreuna.

„Anunţă ora 8“, mi-am auzit gândul redundant şi-am regretat imediat că l-am lăsat să se formuleze. Acum nu mai puteam mima somnul, să mă întorc pe cealaltă parte şi să mă culc la loc. Mi-am păstrat, însă, ochii închişi, strângând pleoapele cu încăpăţânare. Ce dacă restul simţurilor se activaseră toate? 

Eram bine aşa, ca un orb care pipăia întunericul.

Când m-am obişnuit cu zgomotele intensificate, am reuşit să le şi identific unul câte unul. O maşină dădea în marşarier în parcarea pietruită de vizavi. Nişte mierle guralive triluiau în arbuştii de sub geam. Un sunet hodorogit, prelung şi neidentificabil a predominat o vreme. Apoi a încetat. O pală de vânt a răscolit pentru câteva clipe frunzele uscate din faţa casei. Motoarele îndepărtate ale unui avion au străbătut cerul şi au acoperit vocea din vecini care rostea pe-un ton voios ceva neînţeles. Oare cine e aşa alert într-o duminică dimineaţă? Evlavioşii pregătiţi de slujbă? Aşa s-ar explica melodicitatea clopotelor de duminică, diferită de cea a altor zile. 

De abia după ce am terminat de scanat mental amănuntele acelui moment din zi, mi-am propus să deschid ochii. Soarele se găsea la nivel şi-şi strecurase o rază printre ochiurile largi ale storurilor. Detest să dorm în întuneric complet, le ajustez mereu în aşa fel încât să pot întrezări umbre şi contururi. Altfel simt cum mă afund în vid. Teamă veche, alimentată în copilărie, când imaginaţia o lua razna şi care s-a tradus, până la urmă, într-un factor de stres. 

Singura traiectorie luminoasă care transpersa încăperea aflată în semiobscuritate prin ochiul larg al jaluzelei mi s-a intersectat cu pupilele care se conectau, printre gene, cu lumea înconjurătoare. Nu voiam să deschid de tot ochii. Nu găseam încă îmbietor faptul de a deveni complet alertă. M-am jucat astfel un timp imprecis. Am clipit, sedusă de jocul neprevăzut. Fenomenul surprins începuse să mă captiveze, aşa c-am continuat. O pâlnie formată de genele observate îndeaproape, care antrena într-o mişcare controlată raza jucăuşă. Prin circumferinţa când mare, când mică, căpăta densitate sau o pierdea. Pendularea lentă, dar continuă, crea o multitudine de raze desprinse din cea existentă. Eu sunt dumnezeul acestei lumi, mi-a trecut prin cap, convinsă fiind că eu eram creatorul. Doar, pentru o dată, controlam şi eu de la bun început, până la sfârşit, ceva. Nu conta că era un lucru atât de mărunt. Eu dădeam putere fasciculului de lumină să răzbată în sute şi sute de aşchii în micul meu dormitor. Acele micro raze, care străluceau mai tare decât raza mamă, creşteau sau se micşorau în funcţie de unghiul de deschidere al ochiului pe care îl manipulam amuzată. Se apropiau sau se îndepărtau, deveneau mai mari sau mai mici, mai vivace sau mai lente. De câte ori mişcasem pleoapele? Pierduse şirul. La fel cum pierdusem şirul şi altă dată, nu era prima oară când cream alte lumi. Chiar şi aşa, de câte ori se mai întâmplase? Câte mii de dimineţi, de când eram conştientă că exist? Oare, eu, din câte zile sunt alcătuită? Matematica matinală, matematica în general, mă oboseşte atât de tare că de cele mai multe ori renunţ la orice calcul. Dar totuşi, de câte ori? 

Nu ştiu de ce, nu-mi dădea pace. Să vedem. M-am regăsit în ipostaza asta măcar o dată pe lună, hai, de două ori. În medie. M-am strâmbat imediat la gând şi mi-am amintit c-ar fi bine să n-o mai fac, în ultima vreme am dezvoltat două linii mici, o încreţitură fină făcându-şi loc în jurul nasului de câte ori mă strâmb. Dar cum să ajung, matematic, la o soluţie corectă? 

Am mai închis o dată ochii şi-am numărat zilele. Reieşea că prin pâlnia genelor, raza de soare care-mi sondează adeseori starea matinală s-a răsucit timp de aproximativ nouă sute optzeci şi două de zile. O fi fost mereu aceeaşi? Cum am ajuns la această concluzie improbabilă nu mi-a fost clar. Disconfortul îşi făcuse loc anihilând orice urmă de curiozitate. Altceva începuse să mă îngrijoreze. Mai mult ca sigur, sunt alcătuită din peste patru sute nouăzeci de luni. Sunt o femeie bătrână, care-şi poartă zilele ca pe nişte trofee în lumea asta obscură. Aici sunt regina unei simple raze de lumină. Nimeni nu mă ştie, nimeni nu-mi predomină gândurile care se lovesc aiurea de marginile colţuroase ale universului meu limitat din încăpere. 

De ce consemnăm timpul? La cel folosesc anii? Dar lunile? Dar săptămânile sau zilele? Orele şi minutele? La ce bun? Să ne amăgim. Odată ce le pierdem şirul, îmbătrânim toţi. Nimeni nu scapă. Nimeni nu-i mai breaz. Cu siguranţă, dacă mi-aş recalcula vârsta după numărul de săptămâni, aş fi, fără tăgadă, o fiinţă matusalemică, copleşită de greutatea lor. 

Cu gândul ăsta ultim, mi-am închis ochii şi o linişte inconfortabilă s-a lăsat în dormitorul pătrus de rază. Dimineaţa avansată a ultimei duminici din octombrie se anunţa vioaie şi invada prin ochiurile largi fiecare element din cameră. Nu mai era una singură. Unica. Erau o multitudine de raze puternice. Dar pe mine mă ocoliseră, dispersându-se egal în jurul meu. Nu se mai auzea nimic. Doar ţiuitul din urechi similar cu cel al ecranului dintr-un spital care monitorizează o inimă slabă, când linia care măsoară pulsul devine una statică.