Gutuile din fereastră

Am descoperit foarte devreme că oamenii iubesc gutuile. Mie, doar dacă mă gândesc la ele, mi se strepezesc dinţii. De timpuriu, am aflat şi că oamenii iubesc anotimpurile, unii iubesc vara, alţii toamna, mulţi iubesc primăvara, dar sunt o grămadă care se dau în vânt după iarnă. Pe când eu de abia dacă remarc că este august sau februarie sau mai sau noiembrie. Mie nu-mi pasă în ce lună suntem. Poate ploua la fel de bine în orice sezon.

Tot de la o vârstă fragedă, am mai descoperit şi că oamenii îndrăgesc noţiunea de timp. Se dau în vânt să-l catalogheze, să-l comprime, să-l identifice, să-l revendice, să-l calculeze şi să-l justifice. Pe când eu, eu mă tem definitiv de puterea pe care i-o conferim.

Dacă stau bine şi mă gândesc, ajung să cred că toate lucrurile astea sunt intreconectate. Şi gutuile, şi anotimpurile,  şi timpul. Fiecare din ele, joacă un rol precis şi chiar dacă mă dezmit adeseori de ele, sunt la fel de importante, fiecare în parte. În mine poţi număra gutuile pline de asperităţi culese ritualic de-a lungul vieţii, sezoanele predispuse la furtuni şi timpurile indecise. Dar, oare, nu se regăsesc în oricare fiinţă?

Dintotdeauna am asociat parfumul năucitor de gutui cu sezonul rece, situat undeva, nedefinit, între sfârşitul toamnei şi începutul iernii. Nu pot gusta dintr-o gutuie, dar asta nu mă împiedică să-i apreciez particularităţile deosebite. Putea la fel de bine să fie o zi de noiembrie de abia început sau o zi leneşă de decembrie. Nu conta prea tare. Doar suprapunerea evenimentelor era valabilă, plasarea în geam, pe pervaz, a fructelor galbene, vreme în care bunica-mi explica iar şi iar rolul lor estetic, senzorial, cum mama ei păstra la fel gutuile, dar nu numai ea, ci şi mama mamei sale şi tot aşa, până când se pierdea noţiunea originară, şi primul foc în soba care stătuse neatinsă de la primăvara trecută. Gutuile s-au odihnit ani la rândul în interiorul camerei de zi, la adăpostul ferestrei spre care dogorea căldura teracotei şi, totuşi, mă intrigă. Textura lor astringentă în contact cu papilele gustative, puful ingrat, refuzul sistematic de a se lăsa muşcată ca orice măr normal, cum e posibil să subziste în ele o chintesenţă veche, legată de o cutumă care a refuzat să se destrame?

Pentru mine, acest fruct controversat duce o povară. E greu să fii responsabil de amintiri, de legi nescrise, de tandreţea ce le înconjoară, în vreme ce, în continuare, pe mine mă zgândăre urâciunea lor, aşa diforme cum sunt, condamnate să suporte consemnarea mea nejustificată doar pentru că le găsesc necorespunzătoare firii mele. Cu toate astea, ele nu încetează să-şi spună povestea, indiferent de ceea ce resimt eu faţă de ele.

Zilele trecute am văzut aşezate asimetric într-o fructieră două gutui. Eram la sora mea în bucătărie, îmi făceam o cafea,  şi m-am mirat puţin. Nu ştiam că-i plac fructele astea. Niciodată nu vorbisem despre asta. Şi mi-am dat seama că, orice am face, n-avem cum să ştim în amănunt lucruri despre oameni. Şi-aş fi vrut s-o întreb atunci, pe loc, ea chiar iubeşte gutuile? Dar anotimpurile, parcă iubea iarna, dar timpul, cum trece pentru ea? Asistase, oare, şi ea la ritualul manifestat la marginea geamului iernatic? Ne desparte, practic, o generaţie. Când ea creştea, eu deveneam adult. Habar n-am avut cum s-a derulat acel aspect al vieţii ei. Acum ştiu, odată ce-am înregistrat pe retină colţul amenajat cu fructe de sezon. Gutuile ei erau perfecte. Lipsite de rugozitate, rumene, poate chiar apetisante.

Nu era lângă mine şi, când a apărut, n-am mai chestionat-o. Trebuie să-şi aibă propriile-i impresii despre gutuile din fereastră, focul din sobă, mirosul de lemn ars. Şi de zăpadă. Probabil, toate astea au contribuit la gestul ei de mai târziu, când şi-a ales de pe raftul din supermarchet cele câteva gutui dornice să ducă mai departe tradiţia instaurată cine ştie când.

Şi, nu, acum am înţeles, gutuile nu duc poveri, ci privilegii.