Marea provocare geopolitică a deceniului

0
0

De câteva ori cuvântul „război” a ajuns să domine scena publică, iar cum sintagama este asociată cu continentul cel mai vizibil media înseamnă că planificatorii strategiilor guvernamentale din fiecare ţară vor urmări atent ce se întâmplă în estul Europei.

Se vorbeşte de un război care ar începe în aceaste zile, iar acest fapt ar urma să modifice programele televiziunilor şi radiourilor din multe ţări şi ar determina poate apariţia unor emisiuni noi – sau ediţii speciale ale celor deja existente.

Însă omul înţelept îşi manifestă această calitate prin încadrarea evenimentelor în linii mai largi, atât sub aspectul contextelor, cât şi sub raport temporal. Acest lucru este necesar deoarece orice conflict pe continentul european – (im)posibil, (im)probabil sau în desfăşurare – are reverberaţii dincolo de limitele sale geografice stricte. De aici notăm şi dreptul legitim a miliardelor de cetăţeni ai Asiei, Africii şi Americii de a se întreba dacă acest concept care aduce cu sine atâta suferinţă şi încordare va fi întâlnit pe continentele lor în următorii ani.

Propun în acest text un posibil răspuns asupra acestei probleme apăsătoare, având în vedere ca interval de timp perioada acestui deceniu, pentru că în bună măsură cele ce se vor întâmpla în acest răstimp vor avea efect pentru o perioadă mai lungă, de cel puţin alţi 30 de ani. Consider că este mai necesară ca oricând o abordare geopolitică rece asupra unui interval mai larg, fără a avea pretenţia că voi reuşi să trasez perfect – ori să anticipez integral – ceea ce următorii ani ne vor aduce. Evident, o analiză de acest tip poate conduce uşor la scrierea a peste 100 de pagini, fiind prea mult pentru spaţiul unui cotidian, ceea ce obligă la o formulare mai eliptică a anumitor concluzii şi demonstraţii.

Astfel, la întrebarea dacă prezentul deceniu va mai aduce războaie răspunsul meu este da, iar ca număr şi proporţie acestea vor depăşi tot ceea ce a fost în ultimii 30 de ani la un loc. Cauzele acestei viziuni sumbre rezidă în câţiva factori obiectivi, dintre care se detaşează doi, precum şi unul de natură subiectivă – anume voinţa de putere politică a diferiţilor actori. Aspectul subiectiv este însă cel mai greu controlabil, şi de aceea nu îl vom trata. Textul doreşte să analize chestiunile obiective, pentru că forţa lor de modificare a realităţilor lumii este uriaşă şi aproape imposibil de contracarat, dacă avem în vedere capacităţile ştiinţifice şi intelectuale ale liderilor politici din (prea) multe ţări ale lumii.

Dintre cele două aspecte obiective care justifică îngrijorarea cel mai puţin controlabil de către intervenţia umană – deşi în această direcţie este necesar a fi făcute eforturi uriaşe – este acela al crizei resurselor de apă dulce. Aceasta se coroborează cu o creştere demografică extraordinară a ultimilor 50 de ani, populaţia planetei dublându-se în acest interval, de la 4,003 mld. locuitori în anul 1974 la 7,928 mld. astăzi. Niciodată în istorie nu a mai avut loc o astfel de dublare a populaţiei, la nivel de cifre efective – deoarece în perioada 1927 – 1973 avusese loc prima dublare demografică, doar că saltul fusese de la două miliarde la patru.

Evident, guvernele au fost obligate să crească producţia de alimente, iar acest lucru reclamă un consum mare de apă. Cercetătorii din universităţi şi institutele de cercetare au creat tehnici care au sporit cantitatea de hrană produsă de sol, dar procedeele folosite au un efect mai puţin prevăzut acum câteva decenii, anume scăderea cantităţii de nutrienţi din alimente – doar între 1950 şi 2004 scăderea fiind de 38% . Evident, această scădere are efect asupra potenţialului biologic şi intelectual al naţiunilor, şi poate că şi aşa se explică inclusiv incompetenţa atâtor lideri politici şi administrativi.

Pe lângă problema scăderii calităţii alimentelor apare şi o altă problemă, de natură mai degrabă culturală, referitoare la generaţiile tinere, care sunt mult mai pretenţioase în selectarea produselor din propria farfurie. Ca urmare a acestui comportament, Food Waste Report – întocmit de către ONU – relevă că anual cca. 17% din hrana globală se aruncă, ceea ce reprezintă peste 900 mil. de tone. În acelaşi timp autorii studiului arată că 3 mld. de persoane nu îşi permit să aibă o alimentaţie sănătoasă, iar aproape 700 de mil. de persoane sunt ameninţate de foamete – de cele mai multe ori, ca urmare a secetelor din ce în ce mai frecvente şi mai lungi. Pe termen lung, cererea de alimente va creşte cu 50% în următorii 30 de ani, iar până în acelaşi an 2050 numărul persoanelor ce va fi afectat de lipsa hranei va ajunge la 3,5 mld.

În toate aceste situaţii, producţia de alimente înseamnă un consum mare de apă dulce. Tăierile de păduri, poluarea industrială şi creşterea demografică au condus la apariţia unui fenomen incontestabil: încălzirea globală. Ca efect notăm mai întâi reducerea iernii şi a zăpezilor pe care aceasta le avea – ceea ce a redus nivelul apei din sol – precum şi creşterea frecvenţei şi duratei perioadelor de secetă.

Pe scurt, în Canada – ţara aflată integral la cele mai mari latitudini – durata zăpezilor a scăzut în ultimul secol cu 20 de zile; temperaturile din Oceanul Arctic în ianuarie 2021 au ajuns să fie cu 20 de grade mai mari decât media; ONU apreciază că din 1990 până în anul 2020 au fost tăiate 80 de mil. hectare de pădure; iar aceeaşi organizaţie consideră că în ultimii 20 de ani cel puţin 1,5 mld. locuitori ai planetei au fost afectaţi de secete. S-a ajuns – în Spania fiind cel mai recent exemplu – la reapariţia la suprafaţă a unor localităţi scufundate în lacuri de acumulare, pentru că în acestea nivelul apei este foarte redus; eroziunea solurilor din localităţile de la ţărmul oceanelor face ca spaţiile prost gestionate urbanistic să se scufunde. Pentru a încheia enumerarea noastră exemplificativă într-un mod cât mai realist, menţionăm că estimările realizate pentru anul 2070 relevă că până la 3 mld. de persoane vor trăi în ţări cu climat asemenea Saharei de astăzi. 

Încălzirea globală a adus cu sine şi o creştere majoră a dezastrelor naturale, care în perioada 1960 – 2019 au crescut de 10 ori, Organizaţia Internaţională de Meteorologie precizând că în ultimii 50 de ani nu a existat zi să nu avem măcar un dezastru legat de condiţile de vreme, climă sau apă scăpată de sub control, distrugerile economice aduse de către aceste evenimente crescând de şapte ori între anii 1970 şi anii 2010.  

Nevoia hrănirii celor 8 mld. de oameni nu este singura pe care apa dulce trebuie să o soluţioneze, existând şi chestiuni legate de economie, industrie, agricultură, igienă, salubritate etc. Problema apare de la faptul că doar 2,5% din apa de pe planetă este dulce, iar consumul per capita este la nivel global de 4.000 de litri – evident în acesta fiind incluse toate formele de utilizare a lichidului. Dar diferenţele nivelurilor de consum între ţări sunt mari, iar modul de procurare al apei dulci este şi el diferit – pentru că în unele locuri desalinizarea a devenit o necesitate, iar în altele clima este suficient de umedă pentru a nu se recurge la această operaţiune tehnologică foarte costisitoare.

De ce această problemă, pe fond? Pentru că astăzi un om consumă mai multă apă decât o faceau cei din antichitate şi Evul Mediu, pentru că nevoia de a produce bunuri diversificate înseamnă folosirea a mii de tone de apă în utilaje, pentru că sănătatea publică înseamnă atât hrană şi băut, dar şi igieină şi salubritate. Vom adăuga acestei scurte analize a nevoii de apă faptul că speranţa de viaţă la nivel global a crescut de peste două ori în doar 120 de ani, ajungând de la mai puţin de 30 de ani în anul 1900 la 73 de ani în anul 2019, cu precizarea că în Europa şi America de Nord depăşirea pragului de 60 de ani a avut loc înainte de anul 1950.

Marea problemă a consumului este aceea a oraşelor, deoarece agricultura funcţionează nu doar prin sisteme de irigaţii, ci şi prin simpla acţiune a naturii. Consumul de apă al oamenilor din sate nu este unul mare când este vorba de traiul cotidian, deşi poate fi mare relativ la irigarea culturilor – însă marile diferenţe în ceea ce priveşte utilizarea apei apar în urma diferenţelor de stil de viaţă dintre mediul urban şi cel rural.

La nivel global există 572 de oraşe care au o populaţie oficială de peste un milion de locuitori, iar dintre acestea 83 depăşesc 5 mil. de persoane; dintre localităţile „milionare” 144 sunt în China, iar 64 din India. Cumulat, aceste 572 de aglomerări urbane depăşesc 1,85 mld. de locuitori, ceea ce înseamnă aproape un sfert din populaţia planetei. Cum de regulă în multe oraşe mari – mai ales din ţările cu sisteme administrative de calitate mai redusă – locuiesc multe persoane care nu îşi înregistrează domiciliul, este mai mult decât sigur că în aceste mari oraşe locuiesc peste 2 miliarde de locuitori, ceea ce le conferă o forţă economică şi politică majoră.

Oraşele ocupă doar 3% din suprafaţa Terrei, dar consumă 60% din resursele planetei şi până la 80% din energia produsă în lume; peste 800 de mil. de persoane locuiesc în condiţii precare, majoritatea fiind în Asia de Est, iar până în anul 2050 creşterea numărului locuitorilor în mediul urban se va înregistra în proporţie de 90% în Africa şi Asia.

Care este problema acestei repartizări demografice debalansate? Pe scurt, vom avea în următorii ani un conflict din ce în ce mai puternic între locuitorii marilor oraşe – evident, aici includem toate aşezările umane de peste 200 mii de locuitori, deoarece tipologia dispunerii populaţiei este una substanţial urbană – susţinuţi de politicieni şi firmele acestora versus persoanele din mediul rural. Necesităţile de apă vor fi mai mari în ambele direcţii, doar că presiunea este mai mare pe mediul urban, deoarece oraşele creează mai mulţi bani, oferă mai multe locuri de muncă, influenţează viaţa localităţilor din jur, având politicieni mai puternici la nivel naţional, precum şi o mass-media care să le susţină poziţiile pe plan naţional.

Dilema poate fi înfăţişată astfel: dacă un sat poate rămâne fără apă câteva zile vor fi afectate doar câteva sute sau mii de persoane, iar pierderile economice vor fi mai reduse. Dacă însă un oraş mare rămâne fără apă pierderile economice sunt mari, perturbarea vieţii oamenilor poate fi uriaşă şi cu efecte pentru un timp îndelungat, aparând inclusiv riscul producerii unor epidemii care pot afecta spaţii largi din acea ţară sau chiar de pe un continent întreg etc.

Că acest conflict există deja este clar, doar că ţările care vor fi afectate de această situaţie dificilă vor avea metode diferite de rezolvare a nevoii de apă. Dacă criza apei din Las Vegas şi Nevada are ca adversar întreaga tehnologie americană, situaţia din multe ţări ale Africii şi Asiei va fi tragică, pentru că le lipsesc sumele necesare achizionării procedurilor şi tehnologiilor care ar putea soluţiona – măcar parţial – problema. Spre exemplu în India în anul 2019 oraşul Chennai/Madras a rămas complet fără apă, cele 11 mil. locuitori primind din partea guvernului 10 mil. litri de apă pe zi, în condiţiile în care precipitaţiile anuale sunt duble faţă de media Londrei. Pentru India predicţiile sunt foarte grave, până în anul 2050 ameninţarea lipsei apei vizând 30 de oraşe, iar în ultimii ani în cele mai importante 91 de lacuri de acumulare nu au mai atins gradul de umplere de 50%.

Cum creşterea demografică din Asia şi Africa continuă, iar apa dulce devine din ce în ce mai greu de obţinut – din sol, din ploaie, din râuri, fluvii sau chiar prin desalinizare – nu este greu de prevăzut ce se va întâmpla în următorii ani ai acestui deceniu.

Mai întâi, migraţia către alte ţări mai bine conturate hidrologic şi economic va creşte, iar în acest sens trebuie să avem în vedere că ONU a înregistrat migraţia internaţională în anul 2021 la un nivel de 281 mil. persoane. Doar certificatele de vaccinare mai reţin fluxul de persoane care este gata să plece spre UE şi America de Nord, deoarece multe din ţările vulnerabile în sfera hidrologică au şi rate mici de vaccinare, prin prisma bugetelor scăzute. Câtă vreme pandemia nu este pusă sub control la nivel global, este greu de crezut că se va renunţa integral la certificatele de vaccinare – cel puţin faţă de ţările din Africa şi Asia, deoarece oricând pot apărea tulpini noi, fragilizând şi mai mult economia slăbită a lumii.

Însă devin aproape inevitabile începând cu acest deceniu confruntările fără echivoc pentru apă.

Populaţia Africii era în anul 1950 de 227 mil. de persoane, crescând la nivelul anului 2022 de peste şase ori, atingând astfel pragul de 1,4 mld. locuitori. Estimările demografilor spun că în anul 2050 Africa va ajunge la 2,5 mld. locuitori, dintre care 1,34 mld. vor locui în oraşe – de trei ori mai mult faţă de numărul actual; de menţionat că aceiaşi specialişti consideră că în anul 2100 populaţia continentului va atinge 4,2 mld. de persoane. La această ecuaţie trebuie să adăugăm situaţia Asiei, continentul cel mai populat de astăzi, având 4,7 mld. locuitori – o creştere substanţială faţă de anul 1950, când trăiau doar 1,5 mld. persoane.  

Or, cele două continente sunt recunoscute şi pentru o geografie complicată, cu deşerturi întinse şi munţi înalţi, ceea ce face ca densităţile să fie mult mai inegale, relativ la densitatea medie europeană. Apele curgătoare nu udă toate ţările în acelaşi mod, iar zona Tibet – Himalaya este sursa mai multor fluvii deosebit de importante, care străbat ţări cu populaţie totală de peste 3 miliarde locuitori (China, India, Pakistan, Vietnam, Bangladeş). Politica Beijingului de a ridica baraje în Tibet afectează profund şi direct soarta a sute de milioane de persoane, iar acest lucru va ostiliza şi mai mult ţările vecine, fiind un bun temei pentru ca acestea să se coalizeze împotriva Chinei, consecinţele fiind definitorii pentru întregul continent pentru mai multe decenii.  În Africa barajul pe care Etiopia tocmai l-a ridicat pe Nilul Albastru a afectat relaţiile cu Egiptul şi Sudanul, punându-le sub ameninţare economică directă. Cum lacul de acumulare nu a fost încă umplut – acestă fază putând dura 4 ani sau chiar mai mult – efectele asupra Egiptului pot fi majore, iar faptul că ambele ţări implicate au o populaţie de peste 100 mil. locuitori ne obligă să ne gândim şi la variante mai sumbre.

Astfel, în următorii ani încălzirea globală şi criza din ce în ce mai accentuată a apei dulci va conduce la conflicte în interiorul multor ţări – în principal între marile oraşe, deşi va exista şi conflictul între mediul urban şi cel rural – precum şi între ţările vecine. În absenţa unei politici de forţă de împăduriri, cantitatea de apă dulce va scădea, iar liderii politici vor deveni prizonierii cererilor legitime ale oamenilor. Deoarece continentele cu cea mai tânără populaţie – Africa şi Asia – au şi cele mai complicate situaţii geografice şi hidrologice, fără a avea şi cele mai mari bugete, este de prevăzut că se vor acutiza multe dintre relaţiile dintre state. Nici un guvern nu poate face faţa presiunii a milioane de oameni tineri care vor ieşi pe străzi cerând mai înaintea asigurării legalităţii şi bunei guvernări lichidul dătător de viaţă, şi mai devreme sau mai târziu vor fi nevoite să acţioneze, inclusiv împotriva ţărilor vecine, ceea ce va conduce în final şi la conflicte armate.

Al doilea factor obiectiv care va influenţa major geopolitica acestui deceniu derivă din vârsta populaţiei planetei, coroborată cu un eveniment istoric major care a avut loc acum aproximativ 30 de ani. După cum se va vedea, acest aspect de natură demografico-politică şi parţial psihologico-economică este unul chintesenţial, iar deceniul în curs îi va oferi mai multe posibilităţi de exprimare.

Concret, perioada 2020 – 2030 este de fapt marele moment al schimbării de generaţie în politica statelor, raportat la marele tablou al secolului XX, cu consecinţe pe termen lung, de cel puţin trei decenii după finalizarea tranziţiei elitelor lumii.

Mai precis, istoria lumii se poate împărţi în mai multe perioade, dar marea schimbare a relaţiilor inter-umane apare doar după generalizarea trenului ca mijloc de locomoţie în Europa. Din acel moment comunicarea informaţiilor – ziare şi cărţi – s-a putut face în cantităţi mari, tirajele acestora crescând la nivelul sutelor de mii de exemplare dintr-un singur număr/volum. Evoluţia a continuat din punct de vedere tehnologic până la nivelul în care cetăţenii beneficiari ai creşterii cantitative şi calitative a accesului la informaţii ştiinţifice şi politice au crescut presiunea pe imperiile anchilozate ale Europei, iar incompetenţa liderilor timpului au dus la izbucnirea Primului Război Mondial. 

Marea confruntare – anticipată de către mai mulţi oameni înţelepţi ai timpului – a produs o schimbare generaţională şi de gândire brutală, numărul celor ucişi sau răniţi fiind cel mai mare pe care îl cunoscuse istoria până atunci. Imensele beneficii aduse de spargerea imperiilor din centrul şi estul continentului aveau să fie anihilate de frustrări şi ambiţii ideologice, dar – din nou – oamenii înţelepţi înţeleseră acest lucru. Cu toate că s-a dorit „amânarea până la inhibarea oricăror posibilităţi de apariţie” a unei noi conflagraţii mondiale, acest lucru nu s-a reuşit, şi practic în doar 31 de ani Europa a trecut prin două războaie care au distrus o bună parte din infrastructura statelor implicate, diminuând substanţial forţa economică şi politică a ţărilor continentului nostru, iar SUA a devenit liderul planetar absolut şi de necontestat în cifre economice efective.

Aspectul psihologic avea să fie la fel de important, chiar dacă la început liderii politici şi institutele de cercetare l-au avut mai puţin în considerare.

Mai întâi, dacă prima mare conflagraţie a fost începută de oameni care păstrau o parte a eleganţei şi protocolului aristocratic al secolului XIX, efectele celor patru ani de lupte au fost anihilarea în parte a etichetei claselor superioare şi introducerea pentru prima dată în sferele înalte al oamenilor fără studii, dar care prin participarea la război au suplinit astfel carenţele de educaţie şi de sânge albastru.

Liderii partidelor unice din ţările care s-au confruntat cel mai brutal în perioada 1941 – 1945 erau în general oameni fără studii universitate, cu un nivel de educaţie mai precar, fără capacităţi avansate de analiză a subtilităţilor geopolitice, psihologice, economice. Tocmai această slăbiciune a proceselor analitice au făcut ca marele război să înceapă, iar frustrările acumulate în perioada 1914 – 1918 şi ulterior – inclusiv ca efect al marii crize economice apărute la jumătatea intervalului dintre cele două conflagraţii – au răbufnit cu o forţă teribilă în şase ani de confruntări şi masacre.

Generaţia liderilor care creează Al Doilea Război Mondial depăşise 30 de ani înainte de anul 1914, ceea ce i-a făcut să fie mai cinici şi mai insensibili în conduita politică a anilor 1939 – 1945, fiind responsabili de pierderile uriaşe în vieţi omeneşti din propriile ţări, aspect care se va dovedi decisiv peste câteva decenii în reconfigurarea hărţilor Europei.

Majoritatea liderilor politici ai perioadei 1946 – 1964, care corespund cu generaţia Baby-boom au fost oameni care au traversat ambele războaie mondiale, de regulă devenind adulţi în deceniul 1910 – 1920. Au avut de gestionat probleme majore – pe fond, o parte importantă dintre actorii politici care au configurat contextul ce a condus la al doilea mare război erau încă în funcţii, acţionând în paradigme belicoase – dar au fost conştienţi că războiul nu mai este o soluţie adevărată pentru marile probleme ale omenirii. Ei sunt liderii care vor generaliza dreptul de vot – deoarece până atunci în multe ţări femeile erau excluse din procesele electorale – şi care vor oferi drepturi sociale într-o proporţie fără precedent, pentru că numărul celor afectaţi de răni şi traume psihice era foarte mare, iar o întârziere în furnizarea sprijinului medical şi financiar ar fi vulnerabilizat familii până la nivelul care ar fi încetinit reconstrucţia sau refacerea economică în propriile ţări.

De asemenea, ei vor observa că lumea nu se mai divide în mai multe imperii concurente – aşa cum era în copilaria şi adolescenţa lor – ci doar în două blocuri politico-ideologice, ceea ce le limita marjele de acţiune geopolitică. În acelaşi timp ei sunt liderii care generalizează radioul şi telefonul, implementează televiziunea, tehnologiile electronice, precum şi explorarea spaţiului, ceea ce a reprezentat un salt tehnologic calitativ care avea să transforme lumea, făcând să apară cadrul general al tehnologiilor de astăzi.   

Modalitatea prin care comunismul a controlat cetăţenii s-a asemănat cu cel al mediului carceral, aspect identificabil în toate ţările care au suportat această ideologie. Aspectele economice şi psihologice ale ideilor comuniste aveau să producă un decalaj major între ţările celor două blocuri, care se va obiectiva în diferenţele dintre speranţa de viaţă a populaţiilor. Ca medie, speranţa de viaţă în ţările comuniste era cu aproape 8 ani mai redusă decât în ţările lumii libere, ceea ce era binecunoscut şi de către liderii internaţionalismului proletar, care de cele mai multe ori căutau medicamente din străinătate când erau bolnavi – şi uneori chiar îngrijirea unor medici din spaţiul adversarilor.

Liderii politici ai lumii comuniste au fost până în anii 80 produsele celui de-al doilea mare război, fiind suficient de conştienţi de riscurile unor noi confruntări militare, dar complet inadaptaţi la noua dimensiune tehnologică a comunicării. Mulţi din ei cu probleme la nivelul educaţiei, nu puteau percepe calitatea şi cantitatea schimbărilor pe care noile tehnologii le aduceau, iar acest lucru a făcut ca ţările comuniste să îşi crească carenţele de sistem economico-social, aspect care nu a scăpat generaţiei Baby-boom născute în aceste state. De aceea, marea schimbare a anilor 1989 – 1991 a fost făcută de către această generaţie, dar condusă de către politicieni care în tinereţea lor cunoscuseră în mod real – şi chiar acţionaseră în anumite cazuri – (în) marele război: G. Bush Senior era născut în 1924; M. Gorbaciov în 1931; H. Kohl în 1930; Fr. Mitterand în 1916; M. Tatcher în 1925.

Opoziţia fermă a unei generaţii care nu mai credea în ideologia comunistă avea să ducă la mai mult decât ce se gândiseră diferiţi planificatori strategici în anii 1980, iar în acest sens o studiere atentă a celor întâmplate la finalul deceniului în raport de vârsta liderilor implicaţi ar oferi multe perspective de gândire omului înţelept.

Generaţia baby-boom era atunci între 25 şi 45 de ani, fiind foarte numeroasă şi conştientă de proporţia sa demografică, precum şi – mai important decât orice altceva – de faptul că o astfel de şansă de înlocuire rapidă a generaţiilor politice anterioare nu apare decât o dată la câteva decenii, şi a acţionat în consecinţă în anii '90. Începutul noului mileniu a adus cu sine aproape integral lideri proveniţi din generaţia Baby-boom, iar practicile politice a devenit mult mai intens „mediatice”, pentru că aceşti noi lideri căutau presa, mai ales că Internetul nu se dezvoltase atât de mult încât să schimbe raporturile de forţă dintre redacţii şi telespectatori/cititori. 

Generaţia Baby-boom mai are o trăsătură specifică: a crescut fie văzând în copilărie urmele directe, materiale ale războiului, ori a auzit de multe ori poveşti despre acesta. În ambele situaţii părinţii lor au trebuit să depăşească traumele psihice suferite în război, precum şi să reconstruiască oraşe şi sate, în contextul în care pentru prima dată marile libertăţi erau ameninţate de o ideologie ce nu se concepea a fi altfel decât universală. Copilăria în Europa primului deceniu după război a fost grea, cu raţionalizări de alimente, iar doar după anul 1960 – când practic noul val uman începea să facă loc unui alt profil economic şi politic – neajunsurile alimentare îşi reduc procentajul. Rezultatul acestor primi ani de viaţă cu probleme economice a fost că în anii 1990 generaţia Baby-boom ajunsă în vârful societăţii va dori să recupereze toţi anii de frustrări şi limitări în consum, iar din acel moment se va înregistra la nivelul funcţiilor de conducere a mai multor domenii de activitate o disproporţie din ce în ce mai vădită a remuneraţiilor şi beneficiilor aferente poziţiilor superioare, aspect care va avea un rol important în acest deceniu, după cum vom vedea mai jos.

Generaţia Baby-boom a mai avut ca ca trăsătură specifică obişnuirea cu lumea clar separată din punct de vedere ideologic, ceea ce s-a exprimat în limbajul politic public prin sintagma „stabilitate”. De aceea, pentru ea înfrângerea blocului comunist a fost o şansă de a acumula putere politică şi patrimonii substanţiale, dar în acelaşi timp a reprezentat şi un mare moment de confuzie, pentru că nu exista nici un manual care să pregătească lumea pentru post-comunism şi efectele sale globale, iar această absenţă a procedurilor va dezvălui în timp că rezultatele politice ale acestei generaţii nu au fost strălucitoare.

Concret, nu exista manual de reconstrucţie politico-economică a unui stat în care comunismul a fost impus – iar modul în care îşi exercitaseră puterea liderii acestor partide nici nu dădeau mari şanse pentru înfrângerea regimului lor. Din acest motiv după 1991 fostele ţări comuniste au mers pe drumuri proprii, nu neapărat foarte bune, şi care au condus la spargerea unora dintre ele (Cehoslovacia, Iugoslavia, Uniunea Sovietică), iar în cazul unora la recuperarea parţială a decalajelor avute faţă de lumea liberă. Cu toate acestea, fostele state comuniste europene – cele mai dezvoltate din întregul fost spaţiu internaţionalist – aveau să se separe încă o dată, iar cele care au devenit membre ale NATO şi UE au ajuns să aibă un PIB nominal per capita de 1/3 sau 1/2 faţă de media vestului continentului, faţă de cele care nu au ajuns în aceste organizaţii şi care se află faţă de partea bogată a continentului într-un raport de 1/4 – 1/8. Despre diferenţele dintre fostele state comuniste din Asia şi Africa şi lumea occidentală nu are rost să mai amintim, fiind necesară doar precizarea că în absenţa tehnologiilor şi investiţiilor din America de Nord şi Europa de Vest acestea ar fi rămas cele mai sărace ţări ale lumii.

La fel de absent era un manual pentru ţările lumii libere care să răspundă la întrebarea: cum putem facilita reintegrarea în circuitul valoric şi economic mondial a ţărilor eliberate de comunism? În această situaţie fiecare ţară a spaţiului occidental a acţionat după propriile interese geopolitice şi economice, în raport şi de propriile frustrări sau capacităţi de protejare a investiţiilor străine – spre exemplu, o bună parte din banii aduşi din Italia în zona Balcanilor în anii 1990 şi 2000 au fost ai Mafiei, pentru că era capabilă să îşi protejeze diferitele operaţiuni mai bine decât o putea face guvernul de la Roma.

Generaţia Baby-boom este însă ultima care acţionează destul de coerent atât la nivelul elitelor politico-economice, cât şi la nivelul societăţii în sine. Separaţia majoră care începe din 1965 – post-Gheorghiu-Dej sau Hruşciov, dacă doriţi să îi spuneţi aşa – are la bază sporul natural ridicat postbelic, care vine pe lume pentru prima dată fără amintirea vie a unui război mondial, precum şi ieşirea din prim-planul scenei publice a generaţiilor care au trăit la vârsta adultă ambele conflagraţii mondiale.

Ar fi existat probabil o nouă periodizare demografică de 20 sau poate 25 de ani dacă sfârşitul anilor 1980 nu ar fi adus cu sine prăbuşirea sistemului comunist în Europa, realizată cu un cost mai redus în vieţi omeneşti decît ar fi anticipat-o cineva. Din acest motiv, generaţia post-1964 este de fapt separată între două praguri, care sunt fixate de un aspect de natură educaţională. Concret, populaţia planetei născută între 1965 şi 1989 este jalonată de existenţa sau nu a atingerii vârstei studiilor liceale, ceea ce a însemnat că tinerii care nu depăşeau 15 ani la momentul prăbuşirii comunismului au constituit o nouă generaţie. De aceea, fracţionarea valului uman dintre 1965 şi 1989 are loc undeva în jurul anului 1975 – care, după cum menţionam mai sus, va fi şi pragul de referinţă pentru dublarea de astăzi a numărului de locuitori ai planetei. 

De această fixare temporală? Din nou, pentru că educaţia celor născuţi după 1965 este una mai relaxată, dar şi suficient de stabilă ideologic şi economic, iar o parte din ei vor intra până la atingerea pragului de 25 de ani în diferite instituţii cu profil politic sau militar de forţă, în ambele părţi ale blocurilor politice globale. Până la împlinirea celor 25 de ani tinerii respectivi fuseseră obligaţi să dea dovadă de suficientă loialitate faţă de propriile regimuri politice pentru a intra în acele instituţii, pentru că şi ca referent în aparatul central al unui guvern nu intrai fără anumite verificări.  

De aici, separarea între cei care nu au ajuns la liceu înainte de 1989 şi cei care trecuseră prin această etapă – spre exemplu, la deschiderea arhivelor din ţările comuniste s-a descoperit că anumiţi elevi de liceu ajunseseră să aibă un rol nu doar în organizaţiile de partid obligatorii ale timpului, ci şi o relaţie cu structurile de poliţie politică, iar viitorul unora dintre aceşti tineri recruţi avea să fie interesant şi după anul 1990. Evident, nu toţi au colaborat cu sistemul politic, aşa cum nu toţi au acceptat regimul, dintre ei numărându-se un număr foarte mare al protestatarilor care în anii 1989 – 1991 au determinat schimbarea regimurilor politice din ţările lor, dar nu se poate uita că istoria este săvârşită în bună măsură de către elite, şi nu întotdeauna este clar traseul apariţiei sau formării acestora.

Însă tinerii născuţi la nivel global în perioada 1975 – 1989 au fost în număr de cca. 1,15 miliarde persoane, şi se află astăzi la un prag de vârstă între 33 şi 47 de ani, ceea ce este momentul marii preluări a puterii în structurile politice, economice şi educaţionale ale oricărei ţări.

Totuşi, aceste cifre trebuie contextualizate, pentru a le înţelege mai concret impactul real pe scena politică. Astfel, populaţia globală care nu are astăzi 18 ani – şi care nu poate vota – este de cca. 1,7 miliarde persoane, ceea ce face ca potenţial electoral să îl aibă doar 6,3 miliarde locuitori ai planetei. În acelaşi timp, cei mai vârstnici reprezentanţi ai generaţiei Baby-boom au depăşit 75 de ani, iar prezenţa lor pe scena politică începe să fie mai degrabă o exepţie, decât o regulă. Concret, să ne amintim că protestele din Kazahstan de la începutul acestui an au avut ca ţintă o persoană care era mai vârstnică faţă de profilul Baby-boom-erilor, dar între cei 81 de ani ai lui Nazarbaiev şi cei 75 de ani ai primilor născuţi după război diferenţa este de doar şase ani.

Faptul că tinerii doresc din ce în ce mai mult eliberarea scenei de către cei consideraţi „bătrâni” este o realitate a secolelor, iar expresia „conflict între generaţii” nu este una nouă. Din acest motiv iniţiativele liderilor politici şi economici de peste 65 de ani care pot conduce inclusiv la crize economice, politice, militare etc sunt puţin apreciate de către tineri, care suportă marea presiune a sacrificiilor aduse de aceste proiecte. Concret, un om de peste 60 de ani cu greu va avea acces la un credit bancar pentru procurarea unei locuinţe, dar un tânăr de 35 de ani va fi în atenţia băncilor pentru o astfel de operaţiune, şi doar acesta din urmă va avea un interes mai mare în îmbunătăţirea tuturor aspectelor guvernării – pe când seniorii vor fi atenţi mai degrabă la calitatea serviciilor medicale, şi mai puţin la alte chestiuni ale organizării şi funcţionării administraţiei publice.

De aceea, decalajul de vârstă aduce nu doar un conflict între generaţii, ci şi o scădere a credibilităţii generaţiilor seniorilor, pentru că modul în care şi-au format viziunea asupra vieţii este alta, dominată de chestiuni militaro-politice care în mare măsură au fost eradicate în ultimele decenii, după cum statisticile o relevă. Regretatul Petrică Stoian Mâţu releva această problemă asupra credibilităţii vârstelor într-unul din ultimele sale interviuri, în care spunea (de la min 40) că nu mai poţi cânta după ce ai împlinit 60 de ani melodii cu versuri de tipul „hai mândro să ne iubim în livadă”, ci mai degrabă despre nostalgii şi lucruri frumoase pe care le-ai făcut/avut în tinereţe.

Tinerii care au mai puţin de 18 ani şi cei care au 33 de ani – născuţi integral după 1989 şi educaţi integral în alte precepte – constituie o populaţie de un miliard de persoane, care au vârsta intrării pe piaţa muncii, a procreării, a cumpărării de locuinţe, dar şi pe aceea a confruntărilor cu poliţia pe străzi în momente de criză economică şi politică.

Să nu uităm un aspect important: aceste cifre globale trebuie raportate în realitate la puterea financiară a ţărilor, pentru că marele spor natural al ultimelor decenii este în principal în Africa şi Asia, dar forţa geopolitică şi economică a acestor ţări nu este întotdeauna una foarte mare. Oricât de mult s-ar pedala pe egalitatea de şanse, obiectivitatea arată că astăzi este imposibil ca un război mondial să înceapă în temeiul acţiunilor unei ţări aflate în topul PIB-ului nominal per capita după locul 100. Singura excepţie posibilă – şi care ar putea duce la un conflict semi-continental – este Coreea de Nord, dar şi acolo o intervenţie aspră a Beijingului poate dezamorsa criza, pentru că orice lider politic responsabil va face tot ce este posibil ca SUA şi China să nu ajungă la o confruntare armată directă, indiferent de locul unde s-ar purta.

De aceea, cele mai importante 80 de ţări din perspectiva PIB-ului trebuie urmărite la nivelul acestei mari schimbări de vârf a generaţiilor, pentru că persoanele între 33 şi 47 de ani îndeplinesc majoritatea pragurilor psihologice necesare accederii în poziţiile superioare ale ierarhiilor politico-economice. Faptul că a trecut de fapt o generaţie completă de la marea schimbare geopolitică şi civilizaţională a anilor 1989 – 1991 este de fapt argumentul real şi profund al schimbărilor pe care cei aflaţi la pragul 33 – 47 de ani le vor forţa în acest deceniu.

Puterea lor va fi augmentată de faptul că tot aceşti ani vor aduce o creştere a utilizării noilor tehnologii ale informaţiei la un nivel unic în istorie, creând o adevărată nouă scenă politică planetară. Acest aspect a fost sesizat de către cercetători valoroşi din mai multe ţări, unii dintre aceştia afirmând fără echivoc că cine va câştiga cursa pentru implementarea Inteligenţei Artificiale în anul 2030 va domina lumea până în anul 2100, şi de aici şi afirmaţia noastră de la început, legată de importanţa geopolitică a schimbării de generaţie pe care acest deceniu o aduce. Doar generaţia aflată astăzi între 30 şi 50 de ani – grosso modo – este cea care va purta competiţia Inteligenţei Artificiale, hotărând destinul ţărilor lor pentru multe decenii de acum înainte.

Totuşi această generaţie nu este una mecanică, ci are ideile sale, concepţiile sale, idiosincraziile sale, precum şi limitele sale intelectuale, pentru că modul în care s-a educat a fost unul cosmopolit, atât prin prisma accesului la informaţie, cît şi prin faptul că a putut călători aproape liber în spaţii pentru care părinţii lor nu primeau viză. Trebuie subliniat şi faptul că din mai multe motive universităţile şi instituţiile de cercetare în domeniul umanist nu au fost capabile să prevadă schimbările realizată în anii 1989 – 1991, iar de aici până la instalarea unui decalaj între universitari şi mediul economic nu a fost decât un pas, pe care mediul educaţional l-a parcurs – din păcate – foarte rapid, astfel încât multe din generaţiile tinere sunt mai nepregătite pentru viaţă decât au fost părinţii şi bunicii lor.

Marea schimbare a anilor 1989 – 1991 nu a fost nici pe departe victoria „democraţiei” sau a „liberalismului”. În realitate ea a fost victoria celor ce au solicitat ca puterea de stat să fie limitată în acţiunile sale de legi care să se aplice tuturor membrilor societăţii, indiferent de poziţia lor politică sau socială.

De aceea, orice analiză a puterii economice a ţărilor contemporane va releva că cele care au reuşit cel mai bine au un indice mare în clasamentul global al legalităţii/statului de drept, iar principalele direcţii de migraţie la nivel global sunt strict către aceste performere, şi doar în cazul în care nu există bani sau cunoştinţe lingvistice suficiente se va emigra spre ţări cu un regim al legalităţii mai puţin consistent.

Legalitatea înseamnă întotdeauna şi o puternică legătură cu morala şi etica, iar aici vom nota o mare separare între generaţii. Concret, dacă generaţiile educate preponderent după 1990 vor pune accent pe cele trei dimensiuni ale vieţii, generaţiile anterioare vor fi mai laxe în ceea ce le priveşte, iar scandalurile în care reprezenţi ai acestora au fost implicaţi au relevat această discrepanţă. Totuşi valul uman al celor educaţi după 1990 creşte pe zi ce trece, iar celelalte generaţii se reduc, inclusiv ca efect medical şi biologic al crizei Covid-19.

Legătura unică între morală şi legalitate se referă nu doar la legi, ci şi la disproporţiile morale şi etice care apar în societate, precum şi la tratamentul inegal aplicat oamenilor. De aici o supriză pentru politicienii contemporani, care nu înţeleg de ce această scădere majoră a încrederii în instituţiile specifice jocului politic – parlamente şi partide – dar creştere faţă de instituţiile care promovează simbioza dintre legalitate, morală şi etică. De fapt, conştientizarea tratamentului juridic diferit aplicat politicienilor irită mai mult ca oricând, şi acest lucru va conduce în viitor la o presiune şi mai mare asupra politicienilor, care îşi vor vedea şi mai mult măcinate ambiţiile politice de către malaxorul moralităţii, eticii şi legalităţii. Acest lucru se întâmplă pentru că pentru prima dată în istorie un om politic poate fi distrus în câteva ore de către oamenii obişnuiţi, prin intermediul unor proteste pe Facebook sau a unor fotografii/filmări făcute chiar întâmplător de către orice deţinător de terminal internet şi în care politicienii apar în ipostaze necorespunzătoare moral sau etic.

Tocmai faptul că psihologii au relevat faptul că mulţi politicieni de vârf au un comportament sociopat este din ce în ce mai bine cunoscut astăzi, iar cetăţenii se protejează de aceştia cum pot, folosind instrumentele pe care le au la dispoziţie. Or, când statele nu se transformă în sensul legalităţii, eticii şi moralităţii aceşti oameni emigrează, fenomenul brain-drain luând avânt în ultimele trei decenii – adică exact după anul 1989 – o amploare unică, ţările aflate în vârful piramidei legalităţii profitând astfel de obţinerea gratuită a unor elite şcolarizate în alte zone ale lumii.

Însă legătura dintre moralitate, etică şi legalitate nu este relevantă doar la nivelul politic, ea având o importanţă majoră şi în sfera economiei. Aici cel mai mult irită – la nivel global chiar – politica de recompensare a executivilor marilor companii cu sume de ordinul zecilor de milioane de dolari. Când primele 10 salarii anuale din SUA depăşesc 200 de milioane de dolari, iar alţi câţiva zeci de lideri economici depăşesc 20 de milioane de dolari pe an, nu mai contează cum se obţin aceşti bani, deoarece un om obişnuit nu poate obţine aceste sume nici dacă ar aduna toate veniturile obţinute de-a lungul vieţii. Despre sumele dezgustătoare plătite celor care au prăbuşit bănci sau afaceri – spre exemplu, cele din anii crizei economice de acum un deceniu – s-a scris destul, şi nu mai e cazul să insistăm asupra percepţiei publice a situaţiei, când în acelaşi timp zeci de milioane de persoane îşi pierdeau locurile de muncă.

Atenţie, lumea de astăzi este globalizată în materia accesului la informaţie, iar publicul este sensibil la fapte şi argumente din orice punct al planetei, aplicându-le instantaneu la situaţii din propria ţară/companie/instituţie publică.   

Nu este vorba de comunism sau socialism aici, dar acei executivi super-plătiţi nu au 8 creiere, 10 mâini şi 12 picioare, lucrând mai ceva ca eroii lui Harap-Alb. Marile lor succese sunt făcute în fapt de angajaţii companiilor, iar dacă aceştia nu sunt mulţumiţi de politica de remunerare în cadrul companiilor, vor acţiona singuri împotriva a ce li se pare – sau este – nedrept şi/sau ne-etic. Astfel, doar în anul 2006 în SUA furturile angajaţilor de la locul de muncă erau estimate la 600 de miliarde de dolari, iar de atunci şi până acum suma cu siguranţă a crescut. De ce au furat de la locul de muncă? Cel mai probabil şi pentru că sumele plătite ca salariu nu sunt de ajuns pentru un trai confortabil, pentru plata taxelor de studii ale copiiilor, pentru plata achiziţionării unei locuinţe etc.

Acelaşi raţionament este aplicabil şi din perspectiva guvernamentală. Dacă s-au realizat cercetări excepţionale asupra economiei comportamentale, recompensate prin mai multe premii Nobel, nu acelaşi lucru se poate spune despre studiile privind fiscalitatea comportamentală. Nu orice nivel de impozitare este acceptabil din punct de vedere psihologic, deşi plata lui se poate face fără mari probleme.

Totuşi, dacă guvernele nu înţeleg această psihologie a impozitării, vor avea surpriza de a vedea că orice firmă sau persoană care îşi poate permite un avocat bun îşi va schimba sediul social/domiciliul fiscal într-o ţară cu regim prietenos. În acelaşi timp există un anumit nivel de suportabilitate psihologică a conceptelor de taxare a anumtor operaţiuni şi/sau bunuri, la care statul nu a intervenit în sens pozitiv cu mai nimic. Astfel, nu am auzit pe nimeni să fie de acord cu ideea de taxare a moştenirilor, pentru că familiile şi copiii nu apar la ordinul guvernului, şi de asemenea taxarea locuinţelor apare multora abuzivă, câtă vreme statul nu a oferit nici o facilitate/sprijin celui ce a construit-o. Economie? Nu neapărat, dar psihologie şi etică a relaţiei între cetăţeni şi stat, da.

Când tu – stat – nu ajuţi cu nimic oamenii, de ce ar dori aceştia să te susţină în vremuri dificile? Când tu – stat – favorizezi politicieni şi oameni din structuri de forţă, în dauna celor ce plătesc marea parte a impozitelor, cum crezi că vei obţine loialitatea întregii naţiuni? Când graniţele sunt libere ca niciodată în istorie, emigrarea nu mai este o opţiune extra-ordinară, ci ceva perfect normal, de care elitele intelectuale profită şi pe care le vor folosi în continuare în procent cât mai mare. De fapt, nivelul celor 280 de milioane emigranţi internaţionali este aproximativ acelaşi ca cel de dinaintea pandemiei, dar vulnerabilizarea economică pe care aceasta a adus-o va creşte în anii următori numărul celor care vor pleca din propria ţară pentru o viaţă mai bună. În fond, patria ubi bene est (patria e acolo unde e bine), nu-i aşa?

Astfel, marea provocare geopolitică a deceniului nu este dată de criza apei dulci, deşi ea va forţa apariţia multor conflicte locale şi regionale, ci schimbarea generaţiilor – mai precis, preluarea puterii politice şi economice de către oamenii care au crescut şi s-au educat preponderent după anul 1989.

Libertatea de informare; universalizarea limbii engleze; folosirea generalizată a Internetului – 4,95 miliarde de utilizatori – şi a Facebook, cu cei 1,93 miliarde de utilizatori zilnici; accesul major la cărţi şi publicaţii care oferă exemple despre bună guvernare, legalitate, etică şi morală la nivelul politicii şi administraţiei sunt atuuri ale acestei noi generaţii post-'80iste.

Creşterea lor numerică – în detrimentul generaţiilor anterioare – va pune o presiune majoră pe clasa politică, deoarece aceasta nu este adaptată la cerinţele noi, care nu mai sunt doar de natură socială sau economică, ci pentru prima dată accentuează marile valori ale umanităţii şi etica la un nivel care devine aproape insuportabil pentru vechiul stil de guvernare şi acţiune politică.

Eliberată de majoritatea costurilor şi amintirilor celor două conflagraţii mondiale – dar mai ales a confruntărilor ideologice globale – generaţia post-89 va forţa modificarea lumii după modelul său mental. În el îşi face loc nu doar spaţiul electronic, ci şi un mod de împărţire a puterii şi remunerărilor, astfel încât cei mici să nu mai fie sfidaţi. Viaţa nu e dreptă, iar clasa politică globală de astăzi nu este una foarte comepetentă, ceea ce va deschide calea unor conflicte largi în următorii ani, inclusiv ca efect al decalajelor economice aduse de către pandemie.

Tumult şi competiţie între generaţii, jalonată de crizele resurselor de apă dulce, secetelor şi alimentaţiei – un tablou care va aduce la schimbări majore, dar cu ce preţ? Şi mai ales, plătit în cea mai mare parte a lui de către cine – de generaţia puternicilor de azi, sau de către întreaga umanitate?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite