Manualul oficial european de „dat în gât“: norme, reguli şi proceduri
0
Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, vă jur că nu este un titlu senzaţionalist. Nu cred că vreun tabloid, oricât de îndrăzneţ sau imaginativ ar fi, putea gândească un asemenea titlu, cu certitudinea că acoperă o realitate cu adevărat super-interesantă.
Manualul ăsta chiar există, a fost prezentat ieri de asistentul Supervizorului European pentru Protecţia Datelor (EDPS, aveţi aici site-ul oficial de prezentare). Este vorba despre două documente pe care le puteţi accesa în finalul acestui articol: comunicatul de presă şi manualul în sine, foarte serios şi cu multă grijă făcut, rezultatul unei munci dedicate a multor funcţionari europeni care, în fine, au reuşit să dea birocraţiei instituţionale europene unealta demult visată de a legaliza, proteja şi încuraja ceea ce, de ani şi ani de zile aici la Bruxelles, este un sport practicat la nivel de campionat mondial.
Intrăm, cu voia şi spre deliciul audienţei, în zona marii filosofii instituţionale: când anume „datul în gât” este un păcat propriu mizeriei umane şi când anume, dimpotrivă, este un act nu numai permis, dar şi promovat ca îndeplinire a unei datorii sacre faţă de instituţie, semnul unei înalte conştiinţe europene? Păi să vedem ce spune în acest sens Wojciech Wiewiórowski:
„Procedurile acestea sunt menite să ofere canale sigure pentru membrii personalului şi pentru alţi informatori pentru a raporta fraude, corupţie şi alte fapte grave la nivelul organizaţiilor. Dat fiind faptul că informaţia procesată în cadrul acestor proceduri este una cu caracter sensibil şi că scurgerile de informaţii sau dezvăluirea neautorizată poate avea consecinţe adverse atât pentru persoanele respective cât şi pentru acuzaţi, informaţia aceasta trebuie tratată cu mare grijă. Ghidul EDPS poate ajuta instituţiile şi organismele comunitare la micşorarea riscurilor”.
Chestiunea aceasta a ”denunţătorului instituţional” whistleblower („avertizor de integritate”) este deosebit de serioasă. Spre deosebire de categoria clasică a denunţătorilor folosiţi în toată lumea de către procurori pentru a-şi întemeia argumente solide pentru anchete şi rechizitorii, aceştia de care ne ocupăm sunt o categorie aparte. Lucrează în sistem, foarte adesea sunt persoane aflate la un nivel inferior sau mediu al ierarhiei, au de regulă acces la documente cu grad înalt de securizare sau ocupă posturi care măcar le permit consultarea unor asemenea, nu ”navighează” niciodată în zona vizibilă relaţionată cu exteriorului. Sunt perfecţii anonimi cărora, dintr-un motiv sau altul, de obicei foarte brusc, li se ridică nivelul de conştiinţă civică şi vor să denunţe neregulile. Până acum, instituţiile europene nu aveau reglementări unitare şi obligatorii de protecţie a identităţii denunţătorilor, dar nici reguli instituţionale de conducerea anchetelor.
Cât de important este un asemenea „denunţător instituţional”? Cazul Paul van Buitenen
Cazul este celebru în analele europene. În 1988, era asistent-auditor în cadrul Direcţiei de control financiar a Comsiei Europene şi a fost primul care a atras atenţia unui membru al Parlamentului European asupra neregularităţilor, fraudelor şi managementului defectuos de la cel mai înalt nivel. Dovezile pe care le-a produs au dus la declanşarea unui scandal imens care, în ultimă instanţă, au dus la demisia comisarului european Edith Cresson şi mai apoi a întregii Comisii Europene condusă la momentul respectiv de Jacques Santer, fost prim ministru luxemburghez. Avea însă să suporte consecinţele imediate ale acţiunilor sale: este dat afară. Urmează un alt scandal şi omul este reprimit în instituţie, dar pe o altă poziţie, la fel de subalternă. Cu toate acestea, puţin mai tîrziu, îşi va lua „concediu neplătit” pentru a-şi continua o carieră politică ce-l va duce în Parlamentul European Ca europarlamentar, devine unul dintre cei mai acerbi critici ai modului în care OLAF desfăşura anchetele dar şi, în mai 2005, este cel care cere în mod oficial Comisiei Europene să deschidă o investigaţie aprofundată. Asta după ce aflase, din surse de la Comsiei, că Frits Bolkenstein (celebru pentru Directiva care-i poartă numele şi care a stârnit la vremea respectivă controverse puternice, scoţând în stradă sute de mii de sindicalişti) era membru al consiliului internaţional de consultanţă al băncii ruseşti MENATEP (deţinută de Mikhail Hodorkovki) şi că lucrase pentru două firme din cadrul SHELL, firme care ”deţineau conturi secrete” în Claistream. Răspunsul lui Jose Manuel Barosso, în acel moment Preşedinte al Comisiei Europene este şi el celebru deoarece a afirmat că revelaţiile lui van Buitenen „nu ridică vreo problemă nouă” şi că nu se ştie cu precizie dacă „MENATEP l-a contactat pe Bolkenstein în timp ce acesta era în funcţie”. Nu a urmat niciun fel de investigaţie. Mai mult, Bolkenstein însuşi avea să iasă cu anunţul că nu va fi declanşată o anchetă pe tema Clairstream...
Ce aduce nou documentul european de acum este oferirea instituţională a unui foarte înalt gred de protecţie pentru informatori, tocmai în ideea de a se evita pe cât posibil actele de răzbunare din partea ierahiei dar şi, foarte interesant, un grad foarte serios de confidenţialitate asupra sursei primare. Pentru a realiza implicaţiile mişcării de acum, consultaţi aici o listă (deloc exhaustivă) cu asemenea „denunţători instituţionali” pe care o puteţi lectura ca pe un roman poliţist. Veţi vedea că aproape fiecare dintre personale respective s-a aflat pe linia roşie şi extrem de fluidă care desparte denunţul făcut din datorie de conştiinţă civică şi trădarea secretelor instituţionale sau trădarea de ţară. Exemplul Snowden este revelator în acest sens.
Va fi atins oare scopul urmărit de acest nou ghid european, anume de a încuraja informatorii să prefere canalele nou create şi promis-securizate şi să nu mai aleagă formulele disperate de până acum, adică transmiterea de date confidenţiale către diverşi membri ai Parlamentului European şi/sau, în paralel, „pe surse”, către corespondenţii de presă din Bruxelles?
Estimarea este dificil de făcut, cel puţin atâta timp cât noile canale nu se vor dovedi funcţionale în parametrii promişi. Dar dacă aşa se va întâmpla, putem să ne aşteptăm la surprize majore şi dezvăluiri extrem de importante, asta în contextul în care se amplifică şi zvonurile privind o viitoare restrângere a administraţiei europene, considerată mult prea stufoasă şi, din această cauză, vulnerabilitate reală la nivelul percepţiei publice. Atenţie, în acest context, în manual se spune că informatorii protejaţi pot proveni şi din exterior, posibil deci o gândire care să înglobeze şi foşti funcţionari care ar avea ceva de dezvăluit din experienţele lor trecute.
Iniţiatorii documentului au speranţa ca el să devină un fel de manual european de bune proceduri. Caz în care s-ar putea să fie interesant şi pentru România, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Citiţi documentele, sunt interesante, sunt foarte sugestive pentru o anume stare de spirit, cea a neîncrederii generalizate şi pe bună dreptate. Poate asta să fie soluţia? Ce credeţi?
Se încarcă comentariile...
