Mama! Să știm din ce pământ vin oamenii care ne conduc

Mi-e greu să scriu textul acesta. Foarte greu. Poate și pentru că, în lumea în care trăiesc eu astăzi, se împlinește aproape un an de când mama mea a plecat. Iar când citești un interviu ca acela cu mama lui Ilie Bolojan, nu citești, în cazul meu, numai despre mama unui premier în funcție. Și nu citești doar despre o gospodărie din Bihor, despre o curte, ori despre o doamnă bătrână care vorbește foarte limpede și foarte onest.

FOTO Arhivă

Nu! Citești de fapt, sau așa am citit eu, despre un fel de lume care se stinge încet. Și tocmai de aceea cred că m-a lovit atât de puternic.

M-a impresionat profund acel interviu. Nu a fost vorba de curiozitate la mine, sau de faptul că Ilie Bolojan este astăzi premierul României și, desigur, colegul meu de partid. M-a impresionat pentru că, dincolo de orice funcție, dincolo de orice analiză sau joc politic, acolo se vede ceva ce mie mi se pare rar. Mă refer la rădăcina morală a unui om.

Iar eu cred că avem mare nevoie de astfel de ferestre în viața liderilor noștri.

Noi, în politică, vorbim poate prea mult despre strategii, despre alianțe, despre funcții, despre putere, despre conflicte, despre procente și, uneori mai timid, despre negocieri. Vorbim prea puțin însă despre locul din care vine un om, despre cine l-a crescut, despre ce a văzut în casă, în copilărie, orie despre ce însemnau munca, banul, rușinea, respectul, credința, răbdarea, decența în familia lui. Dar adevărul este că de acolo, din familie, începe aproape tot.

Eu cred că un om nu ajunge serios dacă n-a văzut seriozitate la el în casă. Cred că un om nu înțelege munca doar din cărți. Cred că un om nu învață cumpătarea sau responsabilitatea din neant. Dimpotrivă, le vede acasă, le respiră, ca să spun așa, și crește cu ele. Sau nu.

Când citești vorbele mamei lui Ilie Bolojan, înțelegi imediat că ai în față un anumit fel de român. Un om format de munca grea, zilnică, de lipsuri uneori, dar și de o disciplină firească, naturală. În fine, am citit cuvintele unui om, ale unei mame, care are o luciditate morală extraordinară, o claritate aproape tăioasă, și cu atât mai autentică și onestă, despre ce este bine și ce este rău, despre ce este muncit și ce este ne-muncit (ca idee, aproape în stilul lui Noica), despre ce este bun și ce este stricat, despre ce trebuie făcut și ce nu trebuie niciodată acceptat.

Acești oameni nu folosesc în general vorbe mari și sunt aproape sigur că n-au avut când și cum să citească filozofie. La fel de sigur, n-au trecut prin școli de leadership... Dar au avut însă ceva ce astăzi lipsește adesea, prea adesea, în spațiul nostru public, și anume instinctul moral sănătos, acel bun-simț profund care vine din viață trăită greu dar corect.

Eu asta am simțit în acel interviu. Adică nu numai portretul unei mame și, implicit, a fiului ei, ci portretul unei lumi profund morale! Este lumea în care, realist, eu cred.

Pentru mama lui Ilie Bolojan și pentru generația părinților mei, a mamei mele, a fost și este încă vorba de o lume în care munca înseamnă a fi viu, iar banul nu trebuie risipit.

O lume în care respectul și onoarea se practică instinctiv, în care nu te plângi toată ziua, ci faci ceea ce este de făcut.

Și da, o lume în care nu era rușinos să mergi la vaci cu cartea în mână. Dimpotrivă. Era firesc!

Și mai este ceva ce m-a atins personal. În glasul acelei mame există o formă de dragoste pe care generațiile mai noi aproape că nu o cunosc. O dragoste fără dulcegăriile care inundă astăzi totul și fără formule fabricate online. Este dragostea aceea severă și caldă în același timp, care spune te iubesc, dar tocmai de aceea îți cer să fii tare, drept, muncitor, cumpătat și demn. Nu îți alint slăbiciunile, nu-ți justific derapajele. Te iubesc, deci vreau să fii OM.

Așa a fost și mama mea. Era în pensie de boală deja, drămuia banii cu o rigoare care venea, sunt sigur, din responsabilitatea trăită permanent, ca mamă, și chiar reușea chiar să pună ceva deoparte. Avea bani la CEC. Avea, instinctul de a recunoaște oamenii răi, iar mie îmi repeta mereu un lucru: să fiu corect și bun, să am grijă de numele meu, pentru că este numele tatălui meu și, mai departe, îl duc și îl dau fiicei mele.

Aceasta este, după mine, una dintre marile forțe ale generației care a construit și ne-a construit pe cei din generația mea, din puțin. Sunt oameni care au muncit enorm, care au dus pe umeri gospodării, boli, lipsuri, familii, vremuri grele (război, rușii, comunismul), și care, cu toate acestea, au păstrat o coloană vertebrală morală impresionantă.

Să nu ne grăbim să privim de sus această lume doar pentru că vorbește simplu și cu accent regional. Ar fi o mare prostie. În multe cazuri, în această Românie profundă, în acești oameni care au trăit autentic, se află o rezervă de adevăr pe care mulți dintre noi o pierd pe drum.

Și de aceea, spun din toată inima, este important, poate chiar esențial, să știm de unde vin oamenii care ne conduc. Pentru adevăr!

Vreau să știu cine l-a crescut pe omul care îmi cere încrederea. Vreau să știu ce fel de tată a avut. Vreau să știu ce fel de mamă l-a învățat să muncească, să tacă, să se ridice, să nu se creadă buricul pământului. Vreau să știu dacă a văzut acasă ordine sau haos, respect sau dispreț, măsură sau risipă, demnitate sau lene.

Funcția nu cade din cer. Ea se așază pe un om deja format. Iar când vremurile devin grele, omul adevărat iese la suprafață. Nu imaginea lui, nu consultantul lui, și nu partidul lui. Omul!

De aceea cred că politicienii care încă mai au bucuria de a-și avea părinții în viață ar trebui, din când în când, să-i lase să vorbească. Să-i vedem, să-i ascultăm, să înțelegem ce fel de casă i-a văzut crescând, ce fel de pâine s-a mâncat acolo, ce fel de reguli au existat, ce fel de exigență și ce fel de DRAGOSTE.

Am spus bucuria de a-i avea în viață și nu am ales întâmplător cuvântul.

Abia după ce îți pleacă mama, înțelegi altfel tot ce ține de origine, de memoria ta, de sfaturile primite și uneori ignorate, de privirea mamei, de vorbă ei simplă. Abia atunci, credeți-mă, înțelegi că există un fel de adevăr pe care nu-l mai poți recupera de nicăieri. Nimeni nu te mai poate așeza pe tine în tine așa cum o făcea ea. Și nimeni nu mai poate scurta drumul dintre omul public care ești și copilul care ai fost.

Poate tocmai de aceea am citit acel interviu cu un nod în gât.

Și poate tocmai de aceea simt acum nevoia să spun că națiunile nu se țin doar din instituții, bugete, armate și legi. Ele se țin și din fibra morală pusă în oameni de familiile lor, din mame care au împărțit puținul cu înțelepciune, din tați care au muncit în tăcere, din case în care nu se vorbea frumos doar pentru musafiri, ci se trăia drept, frumos și curat. Zi de zi.

Când aceste temelii slăbesc, slăbește și țara, chiar dacă pe hârtie pare că totul merge.

Da, poți vedea în vorbele mamei lui Ilie Bolojan o cultură a muncii, a ordinii, a meritului, a răspunderii personale. Poți vedea o cultură a omului care nu cere fără să dea, care nu risipește, care nu se victimizează, care nu confundă libertatea cu lipsa de măsură. Scriu toate aceste gânduri pentru că acolo, în vorbele mamei premierului, este o viziune despre viață, una sănătoasă, așezată și serioasă.

România are nevoie de modernizare, fără îndoială. Are nevoie de tehnologie, de eficiență, de administrație puternică, de reforme, de investiții, de școli bune, de spitale bune, de infrastructură. Dar toate acestea, dacă nu au dedesubtul lor un caracter, rămân construcții fără temelie. Pot impresiona o vreme, pot genera statistici pozitive. Dar nu ȚIN!

Ce ține este omul.

Iar omul se face întâi acasă.

De aceea, pentru mine, acel interviu a fost o aducere aminte despre părinți și despre datorie, despre felul în care o mamă poate rămâne, până la capăt, o busolă morală pentru fiul ei, chiar și când acel fiu ajunge în fruntea guvernului.

În viața publică românească este mult zgomot și prea puțină rădăcină, prea puțină origine. Poate că ar trebui să ne întoarcem, din când în când, acolo, la cei care i-au crescut pe cei ce ne conduc.

S-ar putea să înțelegem mai mult decât din sute de postări sau filmulețe sau mai știu eu ce. S-ar putea să vedem mai clar cine este cu adevărat un om.

Și s-ar putea să ne aducem aminte, fiecare dintre noi, că înainte de a fi lider, demnitar, ministru, parlamentar sau premier, ai fost copilul cuiva. Iar dacă ai avut norocul să fii crescut de oameni cinstiți, muncitori și drepți, atunci porți cu tine o obligație în plus, aceea de nu face de rușine pământul din care ai crescut.

Asta am simțit citind-o pe mama lui Ilie Bolojan și gândindu-mă la propria mamă.

Și cred, mai mult ca oricând, că o țară și un popor se salvează și crește prin valorile autentice, dure uneori dar și curate, pe care părinții buni le pun în copiii lor atunci când nimeni nu se uită.