Mai mult decât un Nobel pentru România

A trecut şi Nobelul pentru literatură de anul acesta. Parcă am auzit şi citit mai puţine reacţii de tipul “iar nu am luat premiul Nobel!”. Totuşi, tema aceasta merită câteva momente suplimentare de reflecţie.

De ani buni, în fiecare toamnă, mai toată presa – inclusiv televiziunile, ziarele şi site-urile care în restul timpului n-au nici o treabă cu temele culturale – se dă de ceasul morţii să “prezică” cine va lua Nobelul. Şi, pentru că avem marele noroc de a fi contemporani cu Mircea Cărtărescu, toată lumea pune ochii şi reflectoarele pe el. S-a umplut presa de gafe, precum “Cărtărescu – nominalizat la Premiul Nobel” (nu, la Nobel nu există o listă de nominalizări, selecţia juriului şi dezbaterile sunt secrete, Dumnezeu ştie pe cine or fi având în vedere suedezii). După, apar nu puţine comentarii (unele răutăcioase, altele sincer amărâte) care consemnează că “România iar nu a luat Nobelul” sau “Cărtărescu iar n-a câştigat Nobelul”. E o oarecare pauză de logică într-o asemenea afirmaţie, căci un singur scriitor ia premiul în fiecare an, aşa că ar trebui spus, până la capăt, că nici x, y, z din ţările cutare şi cutare nu l-au luat. Cât despre pomenirea ţării în acest context, e cam fără rost: laureatul e un individ, recunoaşterea e a unei opere, ţara e o simplă anexă. Sigur, nu poţi împiedica mândria patriotică să se manifeste – a se vedea lungile dispute din 2009, când laureata a fost Herta Muller: o seamă de publicişti şi critici literari mureau de grija demonstraţiei că a fost sau n-a fost un premiu “şi pentru România”.

Anul acesta, parcă am văzut mai puţine titluri de presă despre “nominalizări” (repet, juriul Academiei Suedeze nu face publică o listă scurtă de nominalizaţi, ca la Oscar). În schimb, mai toată lumea a difuzat ştirea cu şansele la Nobel “calculate” de casele de pariuri. Şi a făcut înconjurul presei fraza cu “Mircea Cărtărescu e pe locul 16, la egalitate cu Milan Kundera, Bob Dylan şi Thomas Pynchon, înaintea unor nume precum Umberto Eco, Amos Oz sau Salman Rushdie”. Sigur, o casă de pariuri nu e o instituţie care să acrediteze valoarea literară a unui autor, dar, în obsesia noastră pentru Nobel, ratăm adevăratul subiect: dacă se vorbeşte despre Cărtărescu în legătură cu prestigiosul premiu până şi la casele de pariuri, e pentru  că scriitorul e deja acolo, în lumea bună a literaturii mondiale. Scrierile lui sunt, pentru publicul care contează, comparabile cu ale marilor scriitori de oriunde. Literatura lui a atins un nivel de vârf, iar notorietatea lui în lumea literară internaţională e pe măsură. Or, pentru o cultură ca a noastră, asta contează mai mult decât orice premiu (fie el şi Nobel).

Ţara noastră are o producţie literară relativ scăzută. Iar publicul îi preferă de departe pe autorii străini (e un fapt!): volumele celor mai importanţi scriitori români abia ating o mie-două de exemplare vândute. Altfel spus, cărţi mediocre ale unor autori străini se vând mai bine decât cărţi foarte bune ale scriitorilor români. Într-o asemenea situaţie, a avea un scriitor precum Mircea Cărtărescu, bine plasat în sferele cele mai înalte ale literaturii lumii, înseamnă foarte mult. Dar despre asta nu se comentează mai deloc pe la noi. (Ca să nu mai vorbim despre oribilele atacuri la care a fost supus în ultimii ani).

Prin urmare, ar trebui să terminăm cu obsesia asta provincială, de amărăşteni care vor recunoaştere internaţională pentru ţărişoară. Dacă s-o nimeri vreun Nobel (pentru literatură, pace, chimie, medicină etc.) şi pe la noi, bine. Dacă nu, nu. Deocamdată, Mircea Cărtărescu a adus culturii române mai mult decât un Nobel: prezenţa sa constantă în literatura lumii, recunoaşterea operei sale în mediile culturale internaţionale. Literatura română n-a mai avut aşa ceva până acum. În plus, în toată tevatura cu Nobelul care invadează sufleţelul naţional o dată pe an, Cărtărescu e singurul care se comportă normal: îşi vede de treabă. Scrie.