„Luna e-o hoţoaică”. Despre cum am furat versuri din librărie

0
0

Felul în care mi-am început plimbarea de ieri a fost unul cât se poate de obişnuit. Probabil că n-aş fi ajuns niciodată să scriu despre aşa ceva – fiindcă e de parcă aş scrie cum mă ridic să-mi iau o cană cu apă – dacă n-ar fi fost colosalul final. Furtul.

Cu o mică agendă în geantă, am pornit prin centrul oraşului, luând librărie după librărie în căutarea unor fragmente din cărţi. Atunci când traduci, face parte din rutină să ai nevoie de traducerile deja existente ale unor citate incluse în cartea la care lucrezi. Scriitorul citează un vers, răstălmăceşte două vorbe ale vreunui alt autor, iar tu trebuie să cauţi, dacă există deja traduse, operele din care se citează. Să pui în româneşte versiunea „consacrată” şi-o mică notă de subsol. Obişnuiesc să îmi notez toate aceste citate într-o agendă şi să ies la vânătoare atunci când se adună un buchet, dacă nu am deja în casă cărţile necesare. De multe ori se întâmplă să am originalul, nu şi traducerea, sau să am o traducere care nu se potriveşte foarte exact, iar atunci să-mi doresc să văd şi o alta.

Prefer să merg în librării, nu la biblioteci. Desigur, într-o bibliotecă aş avea şansa să găsesc totul la un loc. Dar librăriile sunt mai calde, au un aer tot mai primitor, unele au şi canapele sau scaune care te invită la un mic popas, la lectură. În plus, acest tur îmi este şi un motiv – unul dintre acele motive care condimentează plimbarea unui om care lucrează acasă şi nu prea găseşte impulsuri să iasă. Căutarea prin librării este o plăcere, o aventură foarte pe gustul câinelui de vânătoare. Câinele scotocitor.

Cel mai adesea caut versiuni diferite ale unor traduceri existente, când vorbim despre autori mari. De exemplu, atunci când în cartea pe care o traduc apare citat un rând din vreun mare poet, îmi place să caut toate versiunile traduse la noi, uneori două, trei, ca să văd care anume mi se potriveşte în context, care a păstrat vorbuliţa anume, nuanţa anume exploatată acolo. De foarte multe ori, tocmai vorbuliţa cheie lipseşte. Sacrificată pe altarul ritmului şi rimei. Aşa că, în loc să bat la cap un bibliotecar să îmi aducă toate traducerile din x, toate ediţiile din y, îmi fac singură traseul pe la rafturi, notez tot ce găsesc şi plec mai departe, fericită alergând şi alegând, şi tot mai relaxată petrecând o zi departe de birou, revenind şi cu nişte capturi consistente pe lângă notiţe.

Zi însorită, centrul Bucureştiului. Acasă, la Sibiu, aş fi epuizat foarte iute librăriile. Ar fi fost una în centru, cu scaune şi măsuţe, şi-o alta la mall, cu canapele. Aici, sunt deja în a şasea librărie, pe o rază de numai un kilometru. Am fost la Librăria Eminescu, la două CLB, la Dalles, la Cărtureşti şi la Diverta, tot ce am cumpărat stă cu bonul la vedere, ca un semn de carte. Am luat cu totul altceva decât căutam. Şi încă nu am găsit traducerea citatului căutat.

Am păstrat pentru la urmă locul unde ştiam că sunt şansele cele mai mari să-l găsesc. Dar librăria asta – cu ediţia asta cam fantomatică, zărită pe internet – pur şi simplu nu mă atrăgea, deşi era cel mai aproape de casă.

Intru, caut la raft, nu găsesc cartea, întreb tânăra librăreasă, ea îmi aduce dintr-o cămăruţă întunecată din spate un volum plin de praf. Nu sunt scaune, nu sunt fotolii, nu contează prea tare, ştiu actul şi scena şi rândurile în limba engleză, dar nu mă grăbesc să caut, îmi face plăcere să răsfoiesc un pic volumul, deşi prăpădit. Mă uit de cuprins (nu există), mă uit de traducători (nu sunt scrişi la început), mă uit la piesa căutată, mă bucur să găsesc în sfârşit felul în care s-a tradus ce căutam, da, ce frumos, scot micuţa agendă şi pixul, probabil zâmbesc, dau să scriu numele traducătorilor şi cele două rânduri, dar, vai!: „Este interzis!...”, strigă transfigurată librăreasa. Întorc capul uluită, încremenită ca o fiară surprinsă în lumina farurilor pe autostradă, şi o privesc cum îmi turuie, cu aerul cuiva care îţi citeşte una dintre acele clauze scrise cu literă minusculă în josul unui contract. Este interzisă, reţin din ce spune, copierea din cărţi, şi de mână, şi prin mijloace de fotocopiere, şi şi şi. Mâinile sus! Dezarmată, las agenda.

Mă mai joc un pic cu cartea, mi-e un fel de milă de ea, nu ştiu sigur dacă nu-mi permit să o cumpăr acum sau nu-mi doresc să o cumpăr, acasă am operele complete în original, traducerea asta există şi în alte volume de opere, alte două serii, editate cu mult mai mult respect, va fi uşor să o găsesc la anticari, uite cum mă fâstâcesc deodată, cu farurile astea pe mine, interzicându-mi-se să notez două rânduri... Mai citesc o dată numele traducătorilor, deşi îi ştiu prea bine. Apoi versurile necesare, o dată, şi încă o dată. Închid ochii şi închid cartea, mulţumesc, ies în stradă. Dincolo de uşa de sticlă, la soare, scot agenda şi notez cu grijă: „Luna e-o hoţoaică/ Ce-şi fură focul palid de la soare.”

Plec ca un hoţ, umedă-n spinare.

Însă treptat, tot mergând, senzaţia se preschimbă: cea furată sunt eu.

În vremea asta, într-o mică librărie din München unde am aterizat cândva ca într-un vis, cititori poposesc în scaunele moi cu câte un volum în braţe, se tolănesc în roiuri pe canapelele de la etaj, îndoaie fără voie colţurile moi ale cărţilor, iubindu-le fără grabă, iubindu-se cu ele şi pe jos, pe mocheta pufoasă, promiţându-le la plecare că vor reveni şi mâine, şi poimâine, şi mulţi dintre ei revenind, şi unii dintre ei părăsindu-le, iar cărţile fiind fericite oricum, răsfoite, frunzărite, oricât de tocite, dar niciodată pline de praf, niciodată ţinute în beznă, şi cel mai adesea luate acasă, spre a fi domesticite şi iubite o viaţă.

 

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite