Vacanţă într-un sat

Ochii verzi ai pisicii din tren, privind pe fereastră. Florile presate iţindu-se din cartea ta luată de la anticariat. Fata cu cercel de perlă, Vermeer, cartea mea. Aşa începe vacanţa. Şi-apoi:

Taximetristul gonind între gara din Sibiu şi satul unde am hotărît să petrecem cîteva zile. Balconul, rîndunelele dînd roată în stoluri, puii la fel de mari cît adulţii, apărînd un cuib ce va fi foarte curînd părăsit, miraţi de aceste două fiinţe ivite deodată aici. Cerul imens, dealurile de jur împrejur, pădurile, brazii. Căruţele, caii tropăind încolo şi-ncoace, nechezînd îndărătnic sau vitejeşte, ba o mîrţoagă maro, ba un armăsar sur cu coamă de vînt. Drumul de ţărînă, copiii sărmani venind la orele prînzului la magazin, încercînd – şi reuşind cumva, mereu veseli – să împartă un leu sau doi la trei guri, niciodată numărînd mai departe de trei.

Bătrîna cu batic, o liniuţă cu capăt curbat înaintînd pe drumul ăsta aspru cu nume ridicol, Strada Artei, unde s-a ridicat probabil peste noapte pensiunea. Etajul de sus neterminat, cărămizile nude, ecoul, glasul cucuvelei în fiecare noapte, aşa de aproape, insistent şi puternic. Stelele. Luna. Grădina din pantă, cu dovleci lunguieţi şi flori de ochiul boului, colorîndu-ne argintul fiecărei dimineţi. Drumul spre lac, pontonul trosnind fierbinte sub tălpi, sarea uscîndu-se groasă, cenuşie pe pielea prea albă. Copiii. Invalizii. Nemţii. Ţiganii. Plimbările în sat. Casele splendide, ruinele, zidurile scorojite, căzute, salvate sau încă aşteptînd o salvare – de închiriat, de vînzare. Odăile pustii, cu scînduri, lighene, cocoloaşe de ziare şi cîrpe, amprente de vieţi care s-au dus undeva, poate niciunde. Soarele după-amiezii, praful ridicat de un camion încărcat cu baloţi de fîn, mirosul de balegă, beţivii de la unicul birt. Castelul uluit, cu găuri în loc de ferestre, în depărtare. Pîrîul puturos, un fluture roşcat poposind pe ciulini, ciulini între brusturi. Lacul verde, altă dimineaţă, şi-altă dimineaţă, inele concentrice pornind dinspre tine, nici un alt înotător, nici un glas. Trandafir cu petale negre în baltă, descoperit cînd dau să mă întorc pe unde-am venit – mîl înflorit. Dîmbul magnific de nisip şi sare, cu valuri de verde în creştet, tălpile dînd ocol, încălzindu-se pe hărţile sărate şi strălucitoare crestate de secetă. Plaja miniaturală de pe partea cealaltă a lacului verde, trei pietricele translucide în pumn şi hai, înoată aşa înapoi, spre malul înalt, cu trepte săpate în pămînt.

Cetele de copii din după-amiezele lungi, mîinile lor construind castele de nămol, vocile lor, numele lor, buclele lor, nişte frunzuliţe uscîndu-se înfipte la capătul unor beţe, decorînd castele care trăiesc o singură zi. Drumul spre haltă pe înserat, calul priponit speriindu-se cînd eu mă sperii de el, cucuveaua strigînd şi apoi fîlfîind dintre pini, şinele năpădite de buruieni preţioase, două bănci, nici un călător, ghişeul ca o rană închisă, un cîine scotocind cocoşat printre gardurile vii după nişte motani ceferişti, prima castană pe asfalt, scările de piatră ale fostului camping aproape înghiţite de pămînt şi de ierburi, şi iarăşi înapoi, fumul înălţîndu-se departe pe dealuri, dincolo de case, spre cimitir, calul negru păscînd pe lîngă lacul fără fund, şi undeva ascunse, şi rămase astfel, lacul vrăjitoarelor, lacul mîţelor, şi toate acestea devenind, într-o vineri la prînz, odată cu trenul care întîrzie foarte puţin, amintire.