Liderul în geopolitica marilor puteri
0Aproape fiecare dintre noi în gândurile secrete pe care le avem ne dorim să fim cel puţin miliardari. Dar cu mai multă putere ne dorim să conducem lumea şi să o facem perfectă – perfectă pentru interesele noastre, şi apoi perfectă pentru toţi cei pe care îi simţim aproape. Ce le oferim celorlalţi într-o lume condusă de noi e un pic diferit, sau poate chiar mult mai altfel.
Dar la momentul în care ne oprim din visat, coborâm pe Pământ şi devenim conştienţi că aceste ţinte sînt mai greu de atins, iar noi – oameni raţionali – începem să ne gândim la cele mai prozaice: taxe şi impozite, sfidările politicienilor, şefi tiranici şi frustraţi, salarii mici relativ la calitatea muncii depuse ş.a.m.d. Şi ne amintim că trăim într-o lume împărţită în state – mai mici sau mai mari, cu putere politică, economică şi militară diferită, cu servicii publice de calitate sau proaste, cu speranţa de viaţă a cetăţenilor săi mai mică sau mai mare.
Problema nu rezidă în faptul ca nu ajungem toţi miliardari – deşi pe căi mai mult sau mai puţin legale poţi ajunge la sume minunate în conturile din Panama – ci în faptul că atotputernici nu putem deveni nici în măcar în propriile noastre ţări. Şi atunci se pune o întrebare: oare cum este şi cum acţionează un lider dintr-o mare putere? Putem crede că el acţionează şi gândeşte ca noi toţi, ori ca un preşedinte dintr-o ţară cu putere geopolitică medie sau mică?
Această întrebare apare din ce în ce mai frecvent în analizele politice din ultima decadă, deoarece în multe ţări se discută nu doar despre puterea politică a şefului de stat – mai ales în republicile prezidenţiale – ci despre un adevărat cezarism al acestora, care tranformă exercitarea funcţiei lor pe perioada mandatului ales în aproape o monarhie absolută. Practic, ne-am afla din ce în ce mai mult într-o societate de monarhi aleşi de popor, cu mandat fix, dar din ce în ce mai greu controlabili în exercitarea mandatului.
Pentru a ajunge în fruntea unor state de putere medie şi mică, standardele morale sunt mai puternice decât cele ale machiavelismului.
Iar pentru că discuţia trebuie să se poarte mai repede şi mai consistent, aflăm că în China se propune – şi se pare că s-a ajuns deja la a preşedintelui american.
Să nu ne amăgim: în multe birouri de preşedinţi, prim-miniştri sau preşedinţi de partide cu veleităţi de guvernare această schimbare a fost întâmpinată cu satisfacţie şi cu ideea că poate fi un precedent şi pentru ei. În fond, ar avea şi ei puţin temei pentru a dori – nu şi a obţine – aşa ceva.
Concret, în lumea ultimelor două decenii în economie toate companiile fac fuziuni, se unesc pentru a deveni mai puternice şi a putea juca un rol global, numai statele şi politicienii micşorează şi „sparg” statele pentru a se vedea ei lideri totali şi veşnici într-o bucăţică mică de teritoriu. Numai că acest mod de a gândi este în acelaşi timp o demonstraţie suplimentară a defazării liderilor politic. Practic, ei „spărgând” state nu fac altceva decât să le transforme în necompetitive nu doar în relaţia cu marile puteri – pentru că e logic că nu li se vor putea opune, mici fiind – ci şi cu marile companii, care în bună măsură au astăzi cifre de afaceri şi valori de piaţă mai mari decât a majoritatea statelor lumii. Deci, ai un stat mai mic, eşti lider autoritar şi poate pe viaţă – prin diferite mecanisme, dar nu te poţi opune nici măcar unei companii comerciale: chiar ai câştigat? Doar unitatea aduce puterea: au înţeles-o economiştii şi oamenii de afaceri, dar politicienii lumii gândesc după modele mentale de alt secol.
Donald Trump şi Xi Jinping
Pentru a ajunge în fruntea unor state de putere medie şi mică, standardele morale sunt mai puternice decât cele ale machiavelismului. Da, homo homini lupus – omul este lup pentru om – dar într-o ţară mai mică oamenii se cunosc mai uşor şi manifestarea autoritară de putere poate să întîmpine la un moment-dat o coagulare de opoziţie publică, civică şi/sau politică mult mai puternică decât într-un stat cu o mare putere geopolitică. Tocmai pentru că statele de putere geopolitică mică şi medie nu au ambiţii majore le permite propriilor cetăţeni să fie mai pretenţioşi cu privire la modul de guvernare, iar nemulţumirile lor să şi le exprime mai repede.
În plus, într-o lume care după 1990 a relaxat controalele de frontieră şi politica generală de vize şi a locurilor de muncă, cetăţenii nemulţumiţi din statele mai slabe geopolitic au şi varianta plecării în ţări mai bine guvernate. Ei nu îşi doresc că trăiască în state în care lideri politici cu veleităţi de dictatori încep să şi le exercite, iar cum dictaturile sărăcesc întotdeauna marea masă a populaţiei, cetăţenii aleg de multe ori votul tăcut, „cu picioarele”. Astfel, ei pleacă din ţară, iar liderii rămân cu cei care acceptă orice, inclusiv sclavia şi sărăcia, mascate de orice slogan credibil pentru analfabeţii politici şi funcţionali cu drept de vot.
În ceea ce priveşte liderii politici ai marilor puteri geopolitice, situaţia este diferită. Aici regăsim două perspective care acţionează simultan, în raport comun de auto-percepţie a propriei puteri. Concret, atât politicienii, cât şi cetăţenii acestor state ştiu bine că au influenţă mai mare într-un anumit teritoriu, ceea ce îi face mai atenţi la propria politică externă. Tocmai de aceea inclusiv proprii cetăţeni au pretenţii reale privind reuşitele ţării lor pe plan extern, iar acest aspect contează enorm pentru tinerii care intră în politică şi ţintesc anumite poziţii de importanţă majoră în acele state.
A doua perspectivă este aceea a mediul politic însuşi. Într-o mare putere, politicienii ştiu nu doar că se aşteaptă rezultate din partea lor, ci şi faptul că în orice clipă un nou venit pe scena politicii poate promite mult mai mult pe plan extern, iar aceste promisiuni pot fi decisive într-o campanie electorală. În statele cu influenţă geopolitică majoră este însă de înţeles că o campanie electorală reală se duce şi în interiorul acelor instituţii care proiectează forţa statală în exterior, şi de aceea vedem în staff-urile candidaţilor generali în rezervă, foşti bancheri, foşti directori de mari companii. Să nu fim farisei: o campanie electorală într-un stat cu influenţă geopolitică majoră este mult mai complexă decât aceea dusă într-un stat fără mari pretenţii, iar costurile înfrîngerii unei orientări sau alta din acea mare putere pot fi plătite uneori şi de alte state, care vor suporta prin lipsa lor de putere capriciile noilor învingători.
Dacă trec mai mulţi ani de exercitare a funcţiei, percepţiile acestui om se schimbă, pentru el va avea în permanenţă dorinţa de a rămîne la putere.
La fel de clară trebuie să ne fie ideea că statul este lup pentru stat. Concret, statele se luptă între ele: cele mici au războaie intense, dar cu efecte mai reduse, însă marile puteri geopolitice se luptă pe spaţii largi, caută aliaţi şi oferă sprijin în valori, investiţii, bani, armament etc. propriilor aliaţi. După cum subliniam mai demult, „statele, urmărindu-şi interesele naţionale, trebuie să aleagă alte state care au putere militară şi economică, dar – OBLIGATORIU – şi valori comune. Dacă aleg doar puterea, fără să fie îndeplinit criteriul valoric, se va ajunge la situaţia în care în alianţă statul mai puternic îl va zdrobi / înghiţi geopolitic pe cel mai slab. De aceea multe alianţe care au fost încheiate de frica unei mari puteri şi în jurul ei au colapsat când acel Bau-Bau a slăbit puterea“.
În această ipoteză, trebuie să fim conştienţi de duritatea competiţiei politice pentru cel care, chiar născut într-o familie foarte puternică/influentă politic/bogată etc., doreşte să devină liderul unei mari puteri. În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi că o astfel de competiţie modifică psihologia acelor indivizi, atât înainte de începerea campaniei victorioase, cât mai ales după ce începe să exercite prerogativele funcţiei. Dacă trec mai mulţi ani de exercitare a funcţiei, percepţiile acestui om se schimbă, pentru el va avea în permanenţă dorinţa de a rămîne la putere, precum şi dorinţa de a oferi ceva statului şi cetăţenilor săi, ca tocmai prin reuşitele sale să preîntâmpine ridicarea de noi pretendenţi la putere, precum şi blocarea oricărui posibil complot.
Să ai puterea absolută nu este uşor în nici un stat cu influenţă geopolitică majoră, mai ales că durata vieţii unui astfel de lider nu creşte automat cu 100 de ani doar pentru că a ajuns să exercite acea funcţie. Aşa cum nu devii sfânt în urma unei alegeri, nu devii nici etern pentru că întru-un mod sau altul ai ajuns conducător de ţară. Şi tot de aceea, într-un stat puternic geopolitic medicii care îl tratează pe lider sunt foarte tăcuţi – iar în unele cazuri chiar speriaţi de consecinţele posibilelor lor erori. De aceea, în mai multe cazuri rezultatele adevărate ale examenelor clinice ale liderilor nu au fost cunoscute decât de către cei care, bazându-se pe acele date medicale, au declanşat comploturi contra liderilor autoritari şi iubiţi de ieri, dar pomeniţi cu ură astăzi.
În momentul în care într-o mare putere se ajunge ca liderul să modifice legislaţia în aşa fel încât să îşi prelungească mandatul cu mai mulţi ani, înseamnă că se ajunge nu doar la o schimbare cantitativă a modului de guvernare, ci mai ales calitativă. Acest lucru înseamnă că omul şi-a învins adversarii, iar scopurile pe care le prognozează pe termen mediu şi lung pentru stat pot şi mai mult sau mai puţin legate de el, dar cu siguranţă vor avea efecte pentru alte state. Nu poţi ajunge lider pentru mai mulţi ani fără rezultate, iar acestea trebuie să fie, în foarte mare măsură, pe plan extern.
Dacă populaţia propriului stat poate fi sub o formă sau alta mai controlabilă, prin diferite tehnici mai noi sau mai vechi, nu însemnă însă că blocul politic din jurul liderului nu va avea pretenţii proprii. Şi este normal să aibă, deoarece liderul nu se poate ocupa de toate: el va delega din atribuţiile şi beneficiile puterii, chiar dacă îşi va supraveghea strict mandatarii. La vârf va fi unul, dar aparatul său de conducere va însemna mii de persoane. În fond, nu vei conduce o ţară cu peste 50 de milioane de locuitori doar cu 5 consilieri, oricât de democratic şi de aplicant al legalităţii şi înaltelor valorilor morale ai fi, pur şi simplu, sînt prea multe lucruri de rezolvat în 24 de ore, iar posibilităţile unei persoane sunt şi ele limitate.
Liderul în geopolitica marilor puteri este mai mult decât singur, este presat mereu de nevoia de rezultate pentru poporul său, dar şi pentru grupul politic de susţinători.
De aceea, gîndindu-ne la schimbarea care este pe cale a se produce în China, trebuie să avem în vedere că aceasta nu are un rol atât de însemnat pe plan intern, cât mai ales extern. În fond, economia chineză a ajuns la 11,94 trilioane de dolari în anul 2017 – sau chiar mai mult – având însă 394,57 miliarde de dolari în 1990 şi 1,21 trilioane de dolari în anul 2000! Coroborate cu ordinul dat armatei de a încheia modernizarea în anul 2035 – adică peste 17 ani, în condiţiile în care militarii chinezi au realizat mari progrese în ultimele decenii, aceste sume dezvăluie că această schimbare de mandat nu este cu ţintă exclusiv internă. Dar în ce direcţie se va îndrepta China nu ştim, deşi inclusiv Kissinger ne-a oferit cîteva idei în cartea sa dedicată acestei ţări – şi care se găseşte gratuit pe internet, inclusiv în limba română. Iar despre posibilele interpretări în ceea ce priveşte recalibrarea din interiorul Partidului Comunist Chinez, după ce acum mai puţin de un an Xi Jinping obţinuse fără probleme al doilea mandat, într-un alt text, în viitor.
Liderul în geopolitica marilor puteri este mai mult decât singur, este presat mereu de nevoia de rezultate pentru poporul său, dar şi pentru grupul politic de susţinători; cum planeta noastră este prea mică, iar resursele sunt prea puţine, ciocnirea de interese este inevitabilă. Cine se naşte într-o astfel de ţară, are şansa de a influenţa cu un singur gest viaţa a sute de milioane de oameni: câtă responsabilitate şi câtă răspundere, atât politică, cât şi juridică. Dar cum nici aceste mari puteri nu pot evita marile legi ale umanităţii, marile valori şi o judecată a istoriei, este posibil ca peste ani cei care sperie să ajungă o amintire urâtă în cartea de istorie a mai multor ţări. Iar acest destin este posibil, pentru că tot istoria ne învaţă că multe imperii au fost, şi nu neapărat ceea ce au construit a fost cu adevărat durabil; puterea pe forţă îşi ridică prea multe forţe împotrivă, iar acestea din urmă, unite, schimbă totul: de la hartă, la cultură şi de la economie la memoria istorică.