Lăutarii: Toba

0
0
888

În gardul unei case din Stambul stătea agăţată o tobă veche, genul caltaboş, cu o curea lată, de petrecut peste piept, ca o centură auto.

Servise cândva în vreo fanfară, în vreun taraf. Deşi ar mai fi fost bună de luat la palme, măcar pentru a întări miorlăiala vreunei cobze, totuşi fusese abandonată lângă nişte hârburi, înfipte şi ele în gard, ca să sperie moartea. Unii ziceau  că această tobă avea obiceiul să-l bage pe toboşar în belele, în mod sigur era populată de fiinţe malefice, din care cauză şi fusese pusă în gard. Se zicea c-ar fi dormit acolo nişte demoni străvechi, din vremea Anatoliei Antice.

În timp ce toba se perpelea la soare pe o stradă din mahalaua Eiub, la Bucureşti, un tip, poreclit Zbanghiu, tocmai îşi începea aventura. Pipernicit, holbat şi neliniştit, acest om mişuna prin tot târgul, de la o casă la alta, prin pieţe, pe la bălţile din spatele Bisericii Colţea, în fine, ori pe unde era nevoie de el. Am spune azi că era curier. Făcea comisioane, ducea bilete de dragoste, căra mărfuri cu roaba şi alerga nebuneşte, de unde şi porecla, pe care unii o alternau cu diferite nume de păsări pe care nu le scriem aici, ca să nu ne cenzureze textul cumva.

Într-una din zile l-a angajat cineva să aducă o valiză din Giurgiu. A luat-o la fugă şi în mai puţin de o jumătate de zi era deja în port, gata să preia marfa. Dar a avut ghinion: nişte pazvangii au dat iama şi, printre lucruri valoroase - bănuţi de argint şi coşuri cu pâini -, l-au înhăţat şi pe curierul Zbanghiu.

Deşi a durat nişte luni, eu vă voi spune pe scurt, că a fost vândut într-un târg de sclavi şi dus  mai departe, până la Stambul, unde în cele din urmă a intrat pe porţile unui funcţionar al saraiului, în a cărui poartă, printre oale şi cranii, se cocea la soare şi toba despre care am povestit.

Noii sclavi au fost repartizaţi care pe unde, în special la o turmă de bivoli, dar Zbanghiu era băiat de oraş, a evaluat situaţia şi într-o secundă a pus mâna pe toba din poartă, lălăind ceva săltăreţ, de pe meleaguri valahe, un cântec cu figuri, un performing, care a captat toţi ochii din curte şi în scurt timp s-a dovedit că mai era nevoie de-un lăutar pentru mesele marelui funcţionar de sarai.

Respectiv, dimineaţa, turcul acesta, făcând parte din elită, adică din acea gaşcă de oameni fără merite dar cu pretenţii înscrise în scripte, nu putea să mănânce decât în ritmuri de muzici, în lovituri de tamburine şi-n miorlăieli de cobză şi scripcă.

Aşa a început partea bună a vieţii pentru Zbanghiu. Cum se mişca repede, curând au început să-i alunece mâinile pe bijuterii şi pe scumpeturi. Bătea în tobă cu degete de cristal, iar cu cealaltă mână desfăcea briliantele din inele şi cărăbănea smaraldele de pe papuci şi pieptare. Ştia să palmeze orice nestemată, să facă nevăzută orice mărgea.

Îşi făcuse o ascunzătoare în tobă, devenită între timp un fel de sipet cu averi.

 Dar v-am spus, toba aducea ghinion. Zbanghiu a fost prins exact când strecura între degete un rubin şi imediat a fost pedepsit: bătut, îmbrâncit, dezbrăcat şi pe când urma să-i fie tăiată o mână, cineva l-a înhăţat, ducându-l pe sus, contra-cost, pe-o galeră, ca vajnic vâslaş, de unde nimeni nu mai scăpa.

 Evident, toba a fost din nou agăţată în gard, întărindu-se mitul din jurul ei: era aducătoare de buclucuri şi drame.

La galere nu era bine: fostul toboşar trăgea din greu, în timp ce un tip îl biciuia fără interes. Era legat de rame ca măgarul la roată. Dar Zbanghiu era bucureştean, ştia să ia caimacul din orice întâmplare. Profitând de aceste detalii, a prins biciul în dinţi,  declanşând un vacarm, terminat  cu un accident naval şi nu după mult cu un naufragiu.

 Prin imperiu era greu să te mişti fără acte, dar nu şi pentru acest aventurier venit din Valahia, care se mişca acum şi mai repede, ca prepeliţa încolţită de câini, ca un şoarece urmărit de o mătură, ca un text scrollat înaintea examenului.

 Într-o noapte  cu stele puţine, toba din gard s-a făcut nevăzută.

După un drum lung, pe care n-are rost sa-l mai povestim, Zbanghiu s-o întors la Bucureşti şi-a făcut ce învăţase în lume: a înfiinţat primul curierat rapid din oraş, cu trăsură rapidă, păzită de albanezi înarmaţi.

Iar dimineaţa, înainte de masă, mângâia toba care-l făcuse bogat. Nu-i cunoştea nimeni reputaţia magică, nici măcar el.

Dar într-o zi, demonii care dormiseră bine mersi până atunci, s-au trezit şi imediat au făcut o criză de nervi: se aflau într-o ţară străină, într-un oraş, în care toată lumea părea fericită. Totul li se părea ostil. Nici măcar limba n-o cunoşteau. Şi, pregătindu-se de război, au început să lovească în tobă, ca să trimită mesaje spre fraţii lor.

În scurtă vreme toţi bucureştenii au aflat că toba cânta singură şi, cu toate că ne-am aştepta să moară de frică, au căzut în extaz, ca în faţa unui miracol. Impresionaţi au dus toba pe sus în centrul oraşului, cocoţând-o pe un butoi, ca s-o vadă lumea întreagă. Restul nu mai contează. Mica intersecţie dintre Doamnei şi str Ghica un timp s-a numit Piaţa Tobei, în timp ce pe adevăratul temerar, aventurierul Zbanghiu, l-a uitat toată lumea.

Anatolienii demonici au descoperit că butoiul era plin cu ţuică şi-au murit în comă alcoolică, în afară de unul, pe care îl puteţi auzi noaptea plângând, între Ghica şi strada Lipscani.

Cât despre tobă, ei bine, toba asta a rezistat până astăzi, trecând prin mâinile mai multor generaţii de lăutari.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite