La noi, înainte de Europarlamentare

Din motive diferite, unele de natură personală, m-am abţinut să comentez în vreun fel ceea ce pentru mediile politice şi de presă a fost „afacerea Mircea Diaconu.”

Îl cunosc pe renumitul actor nu doar din evoluţiile sale de pe două mari, două imense scene ale ţării - aceea a Teatrului „Bulandra” şi aceea a Teatrului „Nottara”-, din filme ori din emisiuni de televiziune. Am pentru el respectul cuvenit unui artist de seamă, ca şi sentimente de gratitudine. 

În condiţiile în care critic de teatru înseamnă azi a-ţi asuma şi alte misiuni decât aceea de a scrie despre feluritele montări din ţară şi de “a judeca” spectacole, ci şi a te implica în acţiunea concretă de organizator, programator, director artistic ori selecţioner mai mult sau mai puţin unic pentru felurite festivaluri, am apelat, uneori chiar în situaţii extreme, la bunăvoinţa actorului şi directorului de teatru Mircea Diaconu spre a salva situaţii cărora, la început, mi se părea că nu le voi putea găsi decât prin minune vreo soluţie. Miracolul s-a numit, în cel puţin două rânduri, Mircea Diaconu. Nu insist fiindcă nu acesta e rostul însemnărilor mele de azi.

Mi-au displăcut şi am considerat profund nedrepte calificativele şi etichetările de care a avut parte actorul din anul 2008 încoace. Adică din momentul în care Mircea Diaconu nu a mai fost doar un mare actor de teatru şi film, ci a ales şi calitatea de om politic, exercitându-şi astfel dreptul său de om şi de cetăţean de a se înscrie într-un partid, de a alege şi de a fi ales. Mircea Diaconu a intrat, de fapt a reintrat în politica în care a mai jucat un rol deloc minor în anii ’90 ca fost participant la Revoluţie, dar şi ca membru fondator al Alianţei Civice.

 S-a înscris în PNL într-un moment în care era aproape sigur că partidul se pregătea de opoziţie. Cum votul uninominal are şi unele avantaje, dl. Diaconu a fost ales senator şi, din câte ştiu, a fost un parlamentar ce şi-a luat foarte în serios rolul. Adică nu s-a mulţumit să apară şi să vorbească la televizor (e drept că a făcut-o cam mult şi cam prea des, cel puţin după gustul meu), ci a fost activ şi “în teritoriu.” A fost, cum era firesc, un important vector de imagine al partidului, iar despre iminenta lui numire în postul de ministru al Culturii de îndată ce USL va prelua puterea se vorbea insistent în mediile artistice şi culturale.

Lucrul s-a petrecut aievea, Mircea Diaconu a devenit ministru, postul nu l-a schimbat defel, omul a rămas acelaşi, înaltul demnitar răspundea la telefon cu aceeaşi promptitudine şi cu amabilitatea cu care o făcuse actorul omonim. Întortocheatele lui probleme cu ANI, cele ce ţin de o incompatibilitate ce mai degrabă a fost una dovedind imperfecţiunile unei legi prost croite decât o incompatibilitate reală l-au împiedicat pe Mircea Diaconu să îşi ducă la îndeplinire mandatul şi să îşi pună în practică proiectele. Unele chiar interesante, altele poate cam visătoare, o a treia categorie niţeluş cam egalitariste.

Ministrul Mircea Diaconu are totuşi, orice s-ar spune, meritul de a fi salvat, în ultimul moment, prima ediţie a Festivalului Internaţional “Sergiu Celibidache”, aprobându-i finanţarea până atunci refuzată de predecesorul lui, dl. Kelemen Hunor. Fără gestul de ultim moment al pasagerului ministru, România ar fi avut de înfruntat încă o ruşine. Aceea ca centenarul naşterii marelui dirijor să fie marcat cu fast peste tot în lume, nu şi în ţara sa natală de care Celibidache nu s-a dezis niciodată, fără a pactiza însă în nici un fel cu regimul comunist ce l-a urmărit permanent. Cartea Sergiu Celibidache privit prin cortina Securităţii, apărută în anul 2012 sub semnătura muzicologului Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu documentează doar în parte respectiva urmărire.

Mircea Diaconu s-a socotit nedreptăţit de o hotărâre judecătorească. Şi-a căutat dreptatea, a  refuzat să trăiască asemenea unui cetăţean de mâna a doua, i-a displăcut acel passeport jaune ce i-a fost oferit spre folosinţă până în anul 2015.

Socotindu-se marginalizat de partidul pe care l-a servit şi care i-a refuzat nominalizarea pe lista de candidaţi la europarlamentare, Mircea Diaconu a părăsit PNL-ul şi şi-a luat drept aliat declarat poporul. Care i-a acordat rapid mai mult decât cele 100.000 de semnături de care avea nevoie. Problema e că marele actor nu s-a mulţumit doar cu alianţa cu cei peste 125.000 de susţinători ce trebuiau să crească până la 25 mai astfel încât să îi asigure un loc în Parlamentul de la Bruxelles. Mircea Diaconu a mai încheiat o alianţă. Cea cu o televiziune urât mirositoare- Antena 3- şi cu patronul ei penal. Pentru mulţi români, marele actor a început să pară nu atât candidatul independent Mircea Diaconu, ci candidatul turnătorului cu bani murdari Dan Voiculescu.

Respectiva situaţie nu i-a făcut nicidecum bine marelui actor. Relaţia lui deloc bună cu şeful ANI, dl. Horia Georgescu, una care mie mereu îmi aduce aminte de cea dintre Jean Valjean şi poliţistul Javert din Mizerabilii lui Victor Hugo, a ajuns într-un punct critic. Atât de critic încât l-a făcut pe omul legii să devină suspect de pătimaş, de încăpăţânat, de resentimentar în relaţie cu Mircea Diaconu încât să pară a-şi depăşi competenţele şi a-l determina să producă declaraţii inepte, iresponsabile, nedemne pentru un înalt funcţionar al Statului român, cu limbaj de Mare Inchizitor pentru care firesc ar fi fost să plătească cu o demisie.

De plătit pentru excese a plătit doar Mircea Diaconu. Actorul a avut parte de articole de presă de o duritate extremă, unele amestecând planurile. Fruntaş în pamflete de acest gen a fost greu stăpânitul Cristian Tudor Popescu care încă o dată s-a dovedit incapabil să înţeleagă ceva din specificul sufletului unui artist.

Miercuri după-amiază, Biroul Electoral Central şi-a spus cuvântul. Candidatura lui Mircea Diaconu la europarlamentarele din mai 2014 a fost calificată drept ilegală. Probabil că aşa este. E foarte posibil ca omul politic Mircea Diaconu să fi ajuns la un capăt de drum. Nu şi cetăţeanul Mircea Diaconu. Cu atât mai puţin actorul cu acelaşi nume.    

Reamintesc că Mircea Diaconu a absolvit IATC-ul în 1971 , a debutat la Municipal student fiind în 1970, în spectacolul cu Harfa de iarbă, şi a fost angajat acolo încă pe vremea directoratului lui Liviu Ciulei. Care l-a apreciat enorm, tot aşa cum l-a apreciat marele Toma Caragiu. Ciulei l-a distribuit pe Mircea Diaconu în câteva dintre marile lui spectacole. Numesc acum doar Scrisoarea pierdută, Elisabeta I sau Furtuna. Mai reamintesc că Mircea Diaconu înseamnă pentru arta românească mult mai mult decât excelentul partener al aceluiaşi Toma Caragiu din mereu redifuzata Fabulă de la TVR. După decizia de joi a BEC acest “mult mai mult” trebuie să sporească. Pentru actorul, dar şi pentru prozatorul Mircea Diaconu iarna încă nu a venit. E chiar foarte departe. Şi e foarte bine că e aşa pentru noi, cei ce îl preţuim pe marele artist.