Justiţie şi dreptate

Când vorbim despre crimele comunismului, despre victime şi mai ales despre făptaşi, constatăm de fiecare dată că ne lovim dureros de limitele Justiţiei în ciuda faptului că avem întru totul dreptate din punct de vedere istoric şi moral.

Deja de la începutul mandatului în fruntea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) am atras atenţia asupra faptului că munca noastră de investigare se derulează într-un context legislativ dat. Că, uneori, este frustrant să vezi cum rigorile statului de drept împiedică sancţionarea imediată şi concretă a situaţiilor injuste şi a celor care se fac direct vinovaţi de atrocităţile petrecute pe durata regimului statului de nedrept. Că, la urma urmelor, în aceasta rezidă, de fapt, diferenţa.

Într-adevăr, statul de drept presupune probarea fără echivoc a vinovăţiilor strict personale. Într-un stat de drept nu poţi acuza grupuri întregi – de exemplu tot personalul Securităţii sau întreg corpul magistraţilor care au dat sentinţe motivate ideologic –, aşa cum nu poţi, fără hotărâri judecătoreşti definitive, să excluzi pe cineva din viaţa politică, în ciuda faptului că ai destule indicii să pui la îndoială loialitatea persoanei în cauză faţă de valorile democraţiei. Iarăşi, chiar dacă ai dreptate, nu ai şi temei legal.

Într-un stat de drept nu poţi acuza grupuri întregi, aşa cum nu poţi, fără hotărâri judecătoreşti definitive, să excluzi pe cineva din viaţa politică, în ciuda faptului că ai destule indicii să pui la îndoială loialitatea persoanei în cauză faţă de valorile democraţiei.

În absenţa lustraţiei, considerată deja din primii ani de după 1990 de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei drept un procedeu discriminatoriu (sic!) de raportare la cetăţenii unei ţări, nomenklatura comunistă nu doar că a fost lăsată în pace, dar se bucură de absolut toate privilegiile, indexate şi aduse la zi, acumulate în timpul dictaturii proletariatului. Această inechitate se vede cel mai limpede în pensiile pe care le încasează un fost ofiţer securist sau un fost comandant de penitenciar, cu mult peste media pensionarilor „obişnuiţi“.

În aceste condiţii, pe care le găsim nu doar la noi, ci în toate ţările ex-comuniste, se pune întrebarea dacă avem suficiente argumente şi instrumente pentru a diminua diferenţa din ce în ce mai evidentă dintre dreptatea pe fond şi Justiţia procedurală. Mă tem că nu. Dincolo de amnistia biologică, expresie a morţii ca ultimă laşitate, cadrul juridic însuşi nu încurajează instaurarea unei ore zero începând de la care să se măsoare minutele libertăţii. Ce ne rămâne de făcut este de aceea cultivarea asiduă a memoriei terorii, să nu lăsăm ca autorii violenţei fizice şi ideologice să iasă din conştiinţa noastră.