Iran 2026 – un regim sub asediu (ajutorul Kremlinului pentru Teheran-partea II)
Elitele ruse privesc protestele de masă din Iran printr-o grilă de risc bine consolidată, centrată pe contagiunea mobilizării populare, posibila dezertare a elitelor și scenariul unei prăbușiri rapide a regimului. Ajutor rus este considerabil.
Pentru Moscova, stabilitatea regimului iranian are o semnificație care depășește politica externă și este direct legată de propriile sale temeri privind fragilitatea autoritară internă.
Elitele ruse privesc protestele de masă printr-o grilă de risc bine consolidată, centrată pe contagiunea mobilizării populare, posibila dezertare a elitelor și scenariul unei prăbușiri rapide a regimului. Această interpretare este rezultatul unor experiențe formative — revoluțiile „colorate” din anii 2000, protestele din Rusia din 2011–2012 și Mișcarea Verde din Iran din 2009 — care au întărit convingerea că tulburările sociale pot declanșa colapsuri politice accelerate și greu de controlat.
Rusia ajuta Teheranul cu arme și know-how!
În acest context, Rusia este integrată structural în aparatul de securitate internă al Iranului prin decenii de transferuri de armament și cooperare în domeniul controlului intern. Forțele de poliție, unitățile Basij și Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice sunt echipate cu arme de tip Kalașnikov derivate din modele rusești, infrastructură consolidată în 2016 prin livrarea puștilor AK-103 și inițierea producției locale.
Aceste capacități furnizează baza letală necesară atunci când operațiunile de ordine publică escaladează dincolo de controlul mulțimilor. Pe acest fundament s-a dezvoltat o cooperare mai largă, explicit orientată spre represiune, care include tehnologii rusești de supraveghere, sisteme de interceptare a comunicațiilor, instrumente avansate de monitorizare și know-how instituțional în gestionarea disidenței. În ansamblu, această colaborare urmărește consolidarea capacității regimului iranian de a identifica, descuraja și fragmenta mobilizarea protestatară înainte ca aceasta să devină o amenințare existențială.
O mare parte a acestei cooperări a fost oficializată prin acorduri bilaterale formulate în limbajul ordinii publice, al combaterii terorismului și al suveranității, oferind acoperire politică unei colaborări directe între aparatele de securitate ale celor două regimuri. Tratatul de Parteneriat Strategic Cuprinzător din 2025 este ilustrativ în acest sens, fiind calibrat pentru gestionarea tulburărilor interne, în special în domeniul digital și informațional, prin cooperare în „securitatea informațională”, controlul utilizării tehnologiilor și administrarea segmentelor naționale ale internetului.
Tratatul oferă, astfel, cadrul juridic exact pentru tipul de sprijin de care Iranul are nevoie în prezent. În mod semnificativ, acest parteneriat exclude deliberat intervenția militară directă: nici Moscova, nici Teheranul nu au mizat vreodată pe desfășurarea de trupe în sprijin reciproc în crize interne, colaborarea fiind orientată constant spre consolidarea controlului intern. În acest context, Iranul a recurs repetat la armament de origine sovietică pentru represiune, inclusiv la puști de precizie SVD Dragunov pentru eliminări țintite și la mitraliere PKM montate pe vehicule în timpul protestelor din noiembrie 2019, sporind semnificativ nivelul de letalitate al operațiunilor urbane. Rapoarte recurente indică mobilizarea tancurilor T-72, echipate cu mitraliere coaxiale derivate din PKM, alături de utilizarea extensivă a vehiculelor blindate sovietice adaptate pentru securitate internă, inclusiv BTR-60, BTR-50 și platforme din familia BMP.
Aceste sisteme au fost modificate sistematic pentru represiune — de la armament mai greu pe BTR-60, la conversia BTR-50 în Makran cu tunuri de 30 mm controlate de la distanță și reproiectarea BMP-1 în transportorul Boragh — reflectând o strategie iraniană de lungă durată de militarizare a controlului intern. Pe lângă mijloacele terestre, Rusia a sprijinit capacitățile represive ale Iranului prin furnizarea de elicoptere, care sporesc mobilitatea operațională și impactul psihologic al operațiunilor. Iranul a achiziționat cel puțin 25 de elicoptere Mi-17, utilizate pentru desfășurarea rapidă a forțelor de securitate și pentru survoluri la joasă altitudine, inclusiv în timpul protestelor din noiembrie 2019, când acestea au fost folosite pentru coordonare, încercuire și intimidare, chiar fără angajare directă.Iranul a confirmat recent achiziția elicopterelor de atac Mi-28 „Havoc”, concepute pentru contrainsurgență și luptă urbană, semnalând pregătirea pentru scenarii de escaladare a tulburărilor interne.
În paralel, la sfârșitul lui 2025, Rusia a transferat discret aproximativ 40 de vehicule blindate Spartak MRAP, optimizate pentru operațiuni urbane prelungite împotriva amenințărilor interne. Concomitent, Teheranul a trecut de la întreruperi brute ale internetului la o represiune digitală selectivă, inspirată din modelul rusesc de control informațional.
Ce este DPI (Deep Packet Inspection)?
În mod normal, routerele de internet se uită doar la „plic” (adresa IP unde trebuie să ajungă informația). DPI (Inspecția Profundă a Pachetelor) permite statului să deschidă „plicul” și să vadă ce conține. Chiar dacă mesajul este criptat, DPI poate recunoaște „semnătura” unei aplicații (de exemplu, WhatsApp, Telegram sau un VPN).
Se face o modelarea a traficului (Throttling): în loc să oprească internetul de tot (ceea ce ar distruge băncile și spitalele), autoritățile încetinesc doar anumite aplicații până când devin inutilizabile. Imaginile sau clipurile cu proteste se încarcă la infinit, descurajând utilizatorii și blocând coordonarea. Referința la modelul rus trimite direct la sistemul SORM (Sistemul de Activități de Investigare Operativă). În această arhitectură, furnizorii de internet sunt obligați prin lege să instaleze echipamente hardware rusești (sau de design rusesc) care oferă serviciilor de securitate „o ușă din spate” directă. Statul nu mai are nevoie de mandat pentru fiecare interceptare; are un terminal direct conectat la nodurile de rețea prin care poate monitoriza orice utilizator în timp real. Apare o schimbare de strategie: de la blocare la fragmentare.
Iată cum funcționează „sustenabilitatea represiunii”: fragmentarea geografică- poți opri internetul mobil de mare viteză doar într-un cartier unde are loc un protest, în timp ce restul orașului continuă să lucreze normal; fragmentarea socială- Poți lăsa rețelele sociale funcționale pentru elitele guvernamentale și afaceri, dar le poți bloca pentru tineret sau studenți; continuitatea economică-dacă oprești tot internetul (metoda veche), pierzi milioane de dolari pe oră dar cu tehnologia DPI asistată de Rusia, Iranul poate suprima protestele fără să bage economia în colaps.
Exportul de „Know-How” autocrat
Rusia nu vinde doar echipamente, ci o întreagă filozofie de guvernare a internetului: suveranitatea digitală. Controlul rus: Rusia a perfecționat aceste tehnici prin agenția sa, Roskomnadzor. Transferul către Iran: prin instruirea specialiștilor iranieni și furnizarea de software de analiză a traficului, Rusia ajută Iranul să creeze un „Internet Intranet” (rețeaua națională iraniană), care poate fi izolat de restul lumii în câteva secunde, dar rămâne funcțional pe plan intern. Mesajul textului este că represiunea a devenit un produs tehnologic. Iranul nu mai luptă împotriva protestatarilor doar cu bastoane pe stradă, ci cu algoritmi care „sugrumă” comunicarea exact acolo unde este nevoie, făcând rezistența mult mai greu de organizat pe termen lung.
Iranul arena unei competiții acerbe între marile puteri
Marea problemă a Iranului în acest moment nu este lipsa de lideri, ci lipsa unei coaliții unite. Dacă regimul cade mâine, aceste grupuri ar putea începe să se lupte între ele înainte de a organiza alegeri. Președintele Trump și-a exprimat recent scepticismul cu privire la capacitatea lui Pahlavi de a uni aceste facțiuni, ceea ce sugerează că Occidentul este încă precaut în a miza pe un singur „cal câștigător”. Dacă regimul de la Teheran s-ar prăbuși sau s-ar schimba radical în 2026, Iranul ar deveni arena unei competiții acerbe între marile puteri. Iată cum și-ar disputa influența Rusia, China și SUA:
Statele Unite: revenirea la „Jandarmul Golfului”
Pentru Washington, un Iran post-teocratic este premiul suprem. Obiectivul principal ar fi restabilirea controlului asupra strâmtorii Ormuz, prin care trece 20% din petrolul mondial. SUA ar încerca să instaleze un guvern secular care să semneze rapid un nou acord nuclear, mult mai restrictiv, și să elimine prezența militară iraniană din Siria și Irak. Din punct de vedere economic, companiile americane din sectorul tech și cel energetic ar căuta să domine reconstrucția infrastructurii iraniene, scoțând din joc firmele chineze.
China: Protejarea „Drumului Mătăsii”
Beijingul are cel mai mult de pierdut dintr-o schimbare de regim orchestrată de Occident. În prezent, China este principalul cumpărător de petrol iranian (adesea la prețuri reduse, ocolind sancțiunile) și are semnat un acord strategic de investiții pe 25 de ani. Dacă regimul cade, China se va teme că noile autorități de la Teheran vor anula contractele semnate cu comuniștii. Prin urmare, Beijingul ar putea folosi influența sa financiară pentru a susține o facțiune militară „stabilizatoare” care să mențină porturile și rutele comerciale deschise, indiferent de ideologia guvernului.
Rusia: Teama de un nou aliat NATO!
Pentru Moscova, Iranul este în prezent un aliat vital care îi furnizează drone și sprijin logistic în Ucraina și un partener cheie în gestionarea Caucazului. O schimbare de regim pro-occidentală în Iran ar fi un dezastru strategic pentru Putin. Rusia s-ar trezi cu un Iran care ar putea deveni furnizor de gaze naturale pentru Europa, subminând total pârghia energetică a Moscovei. În acest context, Rusia ar putea încerca să alimenteze mișcări separatiste sau să susțină grupări paramilitare pentru a menține Iranul într-o stare de instabilitate, împiedicându-l să devină un aliat funcțional al SUA.
Riscul de „Balcanizare”
Cel mai periculos aspect este că aceste puteri ar putea susține facțiuni diferite. SUA ar putea susține liberalii din orașele mari, Rusia ar putea sprijini elemente dure din Gărzile Revoluționare rămase în umbră, iar China ar putea paria pe tehnocrații care garantează fluxul de petrol. Acest scenariu ar transforma Iranul într-un câmp de luptă prin proxi, similar cu ceea ce am văzut în Siria, unde nicio putere nu are control total, dar toate contribuie la menținerea conflictului.
În acest context, poziția Serbiei și a președintelui Vucic devine clară: ei se tem că o nouă „Operațiune Ajax” nu va aduce democrație, ci un haos controlat de marile puteri care va destabiliza nu doar Orientul Mijlociu, ci și piețele globale de care depinde Europa.
Haosul căderii Iranului
O destabilizare majoră a Iranului în 2026 ar lovi Europa, și implicit România, într-un moment de vulnerabilitate energetică extremă. Deși Iranul nu exportă gaz direct către UE din cauza sancțiunilor, rolul său în echilibrul global este atât de critic încât unda de șoc ar fi imediată. Iată principalele mecanisme prin care acest haos ne-ar afecta buzunarele și securitatea:
Blocarea Strâmtorii Ormuz: „Gâtul de lup” al energiei mondiale
Dacă prăbușirea regimului duce la un conflict intern sau la o ultimă mișcare disperată a Gărzilor Revoluționare, aceștia ar putea mina sau bloca Strâmtoarea Ormuz. Pe aici trece aproximativ o cincime din consumul mondial de petrol și o mare parte din gazul lichefiat (LNG) din Qatar. Consecința: Prețul barilului de petrol ar putea sări instantaneu peste pragul de 150-200 de dolari. Pentru România, acest lucru s-ar traduce prin prețuri la pompă care ar putea depăși 12-15 lei pe litru, generând o inflație în lanț la toate produsele alimentare și serviciile.
Gazele Naturale: adio speranțe de ieftinire
Europa contează enorm pe gazul lichefiat (LNG) pentru a înlocui gazul rusesc. Qatar este unul dintre principalii furnizori ai Europei. Dacă navele qatareze nu mai pot ieși din Golf din cauza instabilității din apele iraniene, prețul gazului pe bursele europene (cum este CEGH sau TTF) ar exploda. Chiar dacă România produce o mare parte din gazul necesar, prețul intern este legat de bursele internaționale, deci facturile de încălzire ar crește vertiginos.
Schimbarea fluxurilor de investiții
Instabilitatea din Iran ar face investitorii să fugă de piețele emergente și de regiunile considerate riscante. România, fiind la granița estică a NATO și relativ aproape de zona extinsă de conflict, ar putea vedea o scădere a investițiilor străine și o depreciere a leului în raport cu dolarul și euro. Un dolar mai puternic scumpește automat orice resursă importată, deoarece energia se tranzacționează în dolari.
Oportunitatea ratată pe termen lung
Pe de altă parte, un Iran stabil și democratic ar deține a doua cea mai mare rezervă de gaz din lume după Rusia. În scenariul optimist, un Iran post-conflict ar putea construi conducte către Europa (prin Turcia), devenind salvatorul energetic al continentului și scăzând prețurile la gaze pentru decenii. Totuși, construcția acestor coridoare ar dura cel puțin 5-10 ani, timp în care Europa ar trebui să supraviețuiască „iernii economice” cauzate de tranziția violentă.
Concluzia pentru România: În 2026, un „Ajax 2.0” în Iran ar însemna un nou val de scumpiri agresive și o presiune imensă asupra bugetului de stat pentru subvenționarea energiei, riscând să anuleze orice creștere economică din ultimii ani. România s-ar afla într-o poziție diplomatică extrem de delicată, fiind prinsă între loialitatea față de partenerul strategic principal (SUA) și nevoia de stabilitate economică a Uniunii Europene. Pentru România, o „Operațiune Ajax 2.0” ar fi un test de maturitate politică.
Concluzia presei americane în acest moment (16 Ianuarie 2026): SUA nu au început încă un atac pe scară largă, dar au mutat active militare importante în regiune (inclusiv portavioane). Mesajul general este: „Nu dacă, ci când și cum”, condiționat de continuarea violențelor împotriva civililor de către regimul de la Teheran. În data de 16 ianuarie 2026, Pentagonul se află într-o stare de alertă maximă, operând sub directivele președintelui Donald Trump. Deși în ultimele 24 de ore a apărut o ușoară „pauză” diplomatică după ce Teheranul a susținut că a oprit execuțiile, pregătirile militare americane continuă intens.Iată principalele acțiuni și strategii pe care Pentagonul le-a pus în mișcare chiar în aceste zile:
1. Evacuări strategice și repoziționări
Pentagonul a ordonat evacuarea parțială a personalului neesențial de la baza aeriană Al Udeid din Qatar, cea mai mare bază americană din Orientul Mijlociu. Iranul a avertizat oficial că orice atac lansat de pe teritoriul statelor vecine (Qatar, Arabia Saudită, EAU) va atrage represalii imediate asupra bazelor americane de acolo. Sistemele de apărare antiaeriană Patriot și THAAD din regiune au fost trecute în stare de alertă de grad zero pentru a intercepta eventuale salve de rachete balistice iraniene.
2. Lista de ținte: „Meniul” prezentat lui Trump
Secretarul Apărării, Pete Hegseth, și președintele Statului Major Interarme, generalul Dan Caine, i-au prezentat președintelui un spectru larg de opțiuni kinetice și non-kinetice: Instalații de Represiune-sediile Gărzilor Revoluționare (IRGC) și centrele de comandă ale poliției care gestionează reprimarea protestelor; infrastructură nucleară-deși unele situri au fost lovite în vara lui 2025, Pentagonul a actualizat planurile pentru restul facilităților de îmbogățire a uraniului; comunicații-planuri pentru blocarea completă a frecvențelor radio și TV ale regimului, simultan cu furnizarea de semnal prin satelit pentru opoziție; războiul cibernetic și operațiuni psihologice- dincolo de bombe, Pentagonul a activat unități de Cyber Command pentru a penetra rețelele securizate ale regimului. Oiectivul este sabotarea sistemelor logistice prin care regimul deplasează trupele Basij dintr-un oraș în altul; transmiterea de mesaje direct pe telefoanele membrilor forțelor de securitate iraniene, îndemnându-i la dezertare (o tactică inspirată din prăbușirea regimurilor în timpul Primăverii Arabe). Mișcări navale: „Pumnul de Fier”- Deși președintele a sugerat o „ieșire de pe autostrada conflictului” (off-ramp), marina americană repoziționează grupuri de luptă. USS Abraham Lincoln: Este în curs de redirecționare către zona de responsabilitate a CENTCOM (Marea Arabiei/Golful Persic). USS George Washington: Monitorizează situația din Indo-Pacific, dar este gata să ofere suport dacă China ar încerca să profite de situație pentru a interveni în favoarea Teheranului. Pentagonul este în acest moment o instituție sub presiune. Pe de o parte, execută ordinele președintelui pentru o „intervenție rapidă și decisivă”, iar pe de altă parte, generali de rang înalt avertizează (conform New York Times) că o lovitură militară fără un plan clar de „ce urmează a doua zi” ar putea arunca întreg Orientul Mijlociu într-un război de durată.
Iranul anului 2026 se află într-un punct de inflexiune istoric. Combinația dintre revolta internă, colapsul economic și presiunea militară externă subminează simultan pilonii de stabilitate ai regimului. Fără reforme structurale majore sau o recalibrare strategică externă, Teheranul riscă fie o implozie internă necontrolată, fie o escaladare regională cu consecințe greu de anticipat pentru întregul Orient Mijlociu.
Se încarcă comentariile...
