Iohannis la Bruxelles. Ce caută, ce poate găsi?

Preşedintele Klaus Iohannis pleacă, joi dimineaţă (15 ianuarie 2015), la Bruxelles, în prima vizită externă de la preluarea mandatului FOTO presidency.ro

De azi, începe prima vizită oficială a Preşedintelui Klaus Iohannis la Bruxelles. Dacă ar fi să se urmeze regula nescrisă dar cu tradiţii foarte solide, acest tip de primă vizită ar trebui să fie una mai mult protocolară, de prezentare a unei viziuni generale, de poziţionare în raport cu interlocutorii-cheie din instituţiile europene şi, cel mult, de anunţare a unora dintre marile priorităţi ale mandatului care de-abia a început.

Numai că, aşa cum menţionam în materialele publicate zilele trecute, nu mai e timp şi nici nimeni nu mai aşteaptă vizite de politeţe încheiate cu declaraţii amabile de presă. Europa aceasta instituţională cu care ia acum contact oficial  Preşedintele Iohannis este pe comanda "repede înainte" deoarece are sentimentul acut, poate mai intens ca niciodată în istoria construcţiei europene, că schimbări fundamentale sunt necesare. Şi nu mai pot fi nergiversate, nici trecute în zona agendelor secude şi, în consecinţă, trimise la calendele greceşti. Asta dacă nu cumva se va accepta ideea unui faliment în bloc al structurilor, efectele unei retrageri în fruntarii naţionale a statele europene fiind echivalentă cu un dezastru de proporţii globale.

Deoarece toată lumea este conştientă de acest risc, se intră în forţă pe drumul amorsării marilor mişcări pe o agendă cu subiect unic, recâştigarea încrederii cetăţenilor euopeni în proiectul Europei Unite. Şi, pe această agendă, cu câteva puncte extrem de clare, coroborate viziunii unitare. De care putem profita mult, căci schimbarea de paradigmă crează cu certitudine posibilităţi de joc extrem de importante pentru statele din centrul şi estul Europei şi, din considerente evidente, pentru acelea situate pe granţia cu viitoarea Uniune Eurasiatică.

Care ar fi aceste puncte? În primul rând, eradicarea sărăciei la nivelul UE în general şi a estului în special. Sărăcia văzută ca o deficienţă majoră de securtate, ca o problemă majoră de stabilitate şi care condiţionează orice discuţie realistă asupra posibilităţii de a creşte nivelul încrederii în proiectul comun. Fondurile de coeziune şi structurale vor fi suplimentate şi se vor găsi soluţii mai directe (aş spune şi mai inteligente ca până acum) pentru susţinerea proiectelor majore din estul european. Aceasta a fost logica ce a motivat alegerea Corinei Creţu pentru portofoliul politicilor regionale. Un exemplu asupra a ce se doreşte să se facă, foarte repede, este recenta decizie a Comisiei de a aproba cele 300 de milioane de euro pentru finalizarea Autostrăzii Soarelui...Nu va fi vorba despre orice proiecte, ci despre cele strategice, situaţie în care Preşedintele României va putea prezenta angajamentul ţării noastre de a duce, în fine, la bun sfârşit proiectele de conectare cu Europa.

Acestea nu privesc doar autostrăzile - poate, vreodată, vom avea un ministru care chiar să producă soluţii realiste în raport cu cererea europeană - ci sistemul de conexiuni pe care-l va presupune Uniunea Energetică Europeană. Proiect, dacă vă mai amintiţi, criticat amarnic de fostul Preşedinte al României, dar devenit acum prioritate politică esenţială în contextul relaţiei tensionate cu Rusia şi incertitudinilor permanente legate de tranzitul prin Ucraina.

Mare atenţie, foarte rapid va fi discutat în Parlamentul European o propunere legislativă esenţială a Comisiei Europene vizând înfiinţarea Fondului European pentru Investiţii Strategice (EFSI): ei ştiu care le sunt propunerile pentru finanţarea de proiecte strategice, dar România are propria sa listă de negociere în acest sens?

Dar, alături de toate acestea, este posibil ca Preşedintele României să vorbească şi despre urmări posibile a unei idei politice al cărei succes a fost primit extrem de pozitiv pe ambele maluri ale Atlanticului: pactul pentru apărare. Este oare posibil - şi cu ce perspectivă de timp şi cu ce cereri precise de finanţare către Comisia Europeană din zona fondurilor structurale - să poată fi repetat procesul, dar de data asta spre alte sectoare strategice de securitate naţională, sănătatea şi învăţământul? Se poate adăuga, deoarece este un sector pentru care întotdeauna au existat fonduri europene, cercetarea ştiinţifică (şi mă gândesc la tragedia reală pe care o reprezintă pentru România intrarea în faliment a Institutului Cantacuzino, spre exemplu).

Răspunsul va fi că, evident, există bani, dar trebuie ca România să producă o viziune de dezvoltare coerentă, într-un climat politic generat de un acord politic naţional şi de o predictibilitate oarecare a actului de guvernare. Oricât şi-ar dori, Preşedintele Iohannis nu poate garnta asta, dar poate promite demararea unui proces de consultări pentru realizarea bazelor unui asemenea program privind viziunea naţională pe durată medie şi lungă supus dezbaterii publice şi asumat de Parlament. Atunci vom fi credibili şi n-ar mai avea atâtea efecte dezstruoase jocurile de tip Premier+ Guvern de cârpeală 1, 2,3...n+1.

Exact ce se va întâmpla în domeniul apărării unde, din surse multiple, presiunea a fost atât de mare, încât onorabilii noştri lideri politici, ameninţaţi de alternativa dispariţiei de pe scenă, au fost cuprinşi brusc de entuziasm şi de dorinţa de a lucra în acord cu angajamentele faţă de NATO. De parcă nu ei s-ar fi succedat la guvernare fără să pese şi, în general, considerând UE şi NATO subiecte bune de evocat "afară", căci, acasă, puţin le-a păsat. Ba chiar, în cazul banilor europeni, uşor de controlat de la Bruxelles, deci mai complicat de furat, toată lumea găsea cele mai interesante explicaţii pentru neaccesarea fondurilor alocate României, preferinţa fiind către împrumuturi, imediat risipite în ceaţă, rămase de plătit următoarei echipe care, instantaneu, începea să înjure "greaua moştenire".

Adevărată problemă de securitate căci, dacă altul dintre punctele de discuţie va fi începerea pledoariei - absolut juste şi evident justificabile - privind ridicarea MCV-ului, acesta va veni la schimb cu cereri foarte serioase privind angajarea noastră în marea acţiune europeană, care de-abia acum se conturează, exact prin tatonări de acest fel la înalt nivel, privind lupta anti-teroristă. E vorba despre un proiect vast cuprinzând mai întâi o unificare a cadrului legislativ european, apoi o acordare operaţională cu structuri ale NATO dar şi cu acţiuni conduse de alte agenţii specializate din spaţiul trans-atlantic.

Presiunea, repet, este enormă. Se aşteaptă rezultate rapide, fie şi numai pentru că opinia publică a fost extrem de tare scuturată de imaginea neputinţei europene de a face ordine (pe cât se poate într-o asemenea lume complicată şi care înnebuneşte pe zi ce trece) .

Întrebarea este dacă mai e şi timp suficient pentru a se crea această nouă arhitectură care să permită creşterea proiectului comun.

Pesemne că şi asupra acestei chestiuni vor fi consultaţi cu prioritate şefii de state şi de guverne, căci, în final Consiliul European va trebui să dea girul politic schimbărilor care, pentru a fi credibile, vor trebui să fie operaţional-comun-europene şi acesta este un angajament care nu poate decât să fie comun. Acum încep discuţiile, negocierile, promisiunile şi contra-promisiunile. Să vedem dacă, din toate astea, aşa cum se speră, iese şi un angajament ferm. Unul care să fie şi realist în ce priveşte posibilitatea de angajare şi susţinere la nivelul opiniei publice...şi acesta este lucrul cel mai delicat, mai dificil dar şi, dacă iese, cel mai spectaculos.

Vom vedea în aceste două zile care sunt angajamentele , proiectele şi speranţele României pe care, începând de azi, Preşedintele Klaus Iohannis le va discuta la Bruxelles. Şi, să ştiţi, fără urmă de zâmbet, în zilele noastre e din ce în ce mai dificil să fii preşedinte în Europa...