Întrebarea norocoasă

FOTO Shutterstock

Uneori am norocul să pun întrebarea norocoasă, adică cea care să clarifice dintr-o dată şi pe deplin lucrurile, chiar de la început, şi asta ne economiseşte o mulţime de timp, şi mie şi candidatului.

Un interviu cu o candidată care a lucrat vreo 12 ani în UK. După câteva cuvinte de politeţe, de ambele părţi, îi pun prima întrebare directă: Ce limbi străine vorbeşti? Engleza şi franceză! Şi engleza cât de bine o vorbeşti! Am lucrat 12 ani în UK, nu aţi citit CV-ul? Ba da, dar întrebarea rămâne, cât de bine vorbeşti engleza? Foarte bine! (deja cu vocea ridicată şi roşie la faţă) Şi de ce zici că o vorbeşti foarte bine?

Şi atunci a izbucnit… Dar ce întrebări mai sunt şi astea? În loc să mă întrebaţi ce am făcut acolo, ce ştiu să fac, mă întrebaţi cât de bine ştiu engleza, după ce am lucrat 12 ani în UK? Numai în România poţi primi astfel de întrebări la un interviu! S-a mai descărcat puţin, preţ de câteva fraze, după care era clar că ne oprim acolo, s-a ridicat şi a plecat.

Apoi a început să mă înjure pe Internet, ori de câte ori avea ocazia. Au trecut zece ani de atunci, şi scrie şi azi despre mine, despre lipsa de profesionalism a recrutorilor români, în general, a managerilor, a angajatorilor etc.

Oare cum mi s-ar fi părut, ce aş fi notat despre ea dacă i-aş fi pus doar acele întrebări care plac atât de mult candidaţilor la un interviu de angajare? Poate chiar aş fi recomandat-o şi ar fi ajuns cine ştie ce directoare pe la vreo mare companie. Dar cred că a ajuns oricum, pentru că nu sunt eu singură firmă de recrutare din Bucureşti…