Între închisoare şi puşcărie

Martirii români din închisorile comuniste au primit în ceata lor din ceruri pe unul dintre cei mai însemnaţi duhovnici ai acestui popor.

Acum câteva zile, după cum timid s-a anunţat în presă, Părintele Iustin Pârvu „a trecut de la moarte la Viaţă şi de pe pământ la Cer”.

Sigur că, neputincioşi spiritual cum suntem şi îmbătrâniţi în rele, este greu să pătrundem importanţa unei asemenea veşti triste. Meniul lui Gigi Becali la cantina puşcăriei captează atenţia opiniei publice, însă jertfele din temniţele comuniste îi lasă reci pe mulţi. Românii sunt interesaţi acum de puşcărie, nu de închisoare. De aceea nu sunt în stare să înţeleagă de unde li se trage răul economic şi social, cu care se resemnează pe zi ce trece.

Dar vă propun să vorbim puţin de închisoarea ca instituţie divină, ca poartă către Dumnezeu, aşa cum a fost ea experimentată de Părintele Iustin. Credinţa şi dragostea de ţară s-au călit cândva în focul frontului şi al temniţelor de la Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava şi Aiud.

Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu a ctitorit Mânăstirea Petru Vodă din judeţul Neamţ, unicat în România, şi a închinat-o martirilor noştri din închisorile comuniste. El a cinstit de unul singur memoria celor care reprezintă coloana vertebrală a poporului român, frântă pe genunchii păroşi ai fiilor de bolşevici şi torţionari care încă trag sforile în această ţară.

V-aţi gândit vreodată dacă aţi putea rezista după gratii aproape două decenii, asemenea Părintelui Iustin şi a altora din generaţia sa? Prin ce minune aceşti oameni au reuşit să supravieţuiască unei maşinării a morţii fizice şi sufleteşti? Oare noi, cei de astăzi, suntem demni de sacrificiul lor?

Eu cred că am putea fi demni măcar în parte, dacă ne-am strădui să facem distincţia între închisoare şi puşcărie, între realitate şi caricatură. Măcar atât datorăm unei generaţii născută cu Unirea, la 1918, şi apusă sub o democraţie dezarticulată.

Mai avem şi o datorie morală faţă de cei născuţi după 1989 şi cărora li se pare că vechiul regim a fost „o chestie funny” în care „ăi bătrâni” s-au descurcat până la urmă. Confuziile de acest tip convin de minune celor care au profitat şi care profită şi astăzi de pe urma crimelor în masă făcute în anii `50 ai secolului trecut.

Părintele Iustin nu a căutat notorietatea şi nu a plătit pe nimeni să-i facă publicitate. A fost o candelă ce lumina în întuneric pentru milioane de oameni. Nu avem dreptul de a o lăsa să se stingă din cauză că ne-am lenevit să-i adăugăm puţin ulei la răstimpuri.