Intoleranţa la nostalgia comunistă

Revin, poate nu în chip neaşteptat, cel puţin pentru mine, dar oricum mai repede decât aş fi putut anticipa, asupra subiectului nostalgiei faţă de comunism. Subiect abordat într-un comentariu publicat la 4 ianuarie pe platforma adevărul.ro.

O fac din mai multe motive. Unele ţin de faptul că textul respectiv a apărut doar cu câteva ore înainte ca unul dintre cele mai serioase posturi de televiziune pe care le are România- mă gândesc la Digi 24- şi unul dintre cei mai profesionişti jurnalişti români- e vorba despre Luca Niculescu- le-a propus telespectatorilor o incitantă dezbatere exact pe tema abordată de mine. Dezbaterea la care au fost invitaţi trei intelectuali de marcă- Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici-  era prilejuită de recenta apariţie la editura Humanitas a unei cărţi-eveniment- O idee care ne suceşte minţile asupra căreia m-am pronunţat şi eu într-o recenzie publicată în cursul lunii decembrie 2014.

O carte ce are meritul de a explica cum nu se poate mai clar de ce Occidentul este încă destul de insensibil atunci când e vorba de a evalua la adevăratele ei dimensiuni experienţa comunistă , de ce e atât de pe bună dreptate drastic în aprecierile sale asupra nazismului, însă excesiv, nepermis de îngăduitor atunci când vine vorba despre comunism şi relele sale.

Desigur, nimeni, nimeni zdravăn la cap vreau să zic, nu mai produce în lumea occidentală de azi iresponsabile strigăte de luptă precum acela al lui Sartre, cel ce afirma că “cei ce se opun comunismului trebuie lichidaţi. Nu e suficient să-i băgăm în puşcării pentru că din puşcării mai pot să iasă. Trebuie împuşcaţi!”. În schimb, Occidentul  care, spre fericirea lui nu a cunoscut nici comunismul, nici socialismul real, însă care, din păcate pentru noi, cei din Est, a început să înţeleagă câte ceva din dimensiunile tragediei comuniste de abia în a doua jumătate a anilor ’70, îndată după apariţia cărţii lui Aleksandr Soljeniţin Arhipelagul Gulag­, dă dovadă de o oboseală prematură atunci când vine vorba despre anti-comunism. Oboseala e dublată de plictiseală.

Încă şi mai grav e că de oboseală şi plictiseală suferă şi o parte din Estul european. Şi nu e vorba doar despre Rusia sau fosta Iugoslavie unde nostalgia imperială sau traumele istoriei recente şi antiamericanismul aferent pot servi la o adică drept explicaţii. Ci şi de oameni din Ungaria, Cehoslovacia, Polonia sau România. În grade diferite, desigur, în funcţie de cât de reuşită a fost tranziţia de la comunism la capitalism, de la totalitarism spre libertate, dar şi de cât de mult preţuiesc aceşti oameni libertatea.

O a doua serie de motive ţine tot de o coincidenţă. De faptul că am publicat textul Nostalgia fantasmei comuniste exact în ziua în care am terminat lectura Carnetelor  lui Albert Camus, recent apărute la editura bucureşteană Rao. Nu intenţionez acum şi aici o recenzie a cărţii cu pricina, carte ce are, între altele, meritul de a urmări prefacerile conştiinţei marelui scriitor francez, fost membru al PCF, “partidul vocaţiilor ratate”, cum îl califică el însuşi. Un partid de care s-a desprins la jumătatea anilor ’30. Camus realizează încet-încet, după 1935, dar şi după 1944 dimensiunile primejdiei agresiunii asupra individului şi a individualismului, primejdie reprezentată de comunism. Nu amintesc decât în treacăt că la 6 ani de la moartea lui Camus un spectacol cu Cei drepţi, piesă în care unul dintre personaje, Stepan, se manifesta asemenea unui stalinist, a provocat reacţii adverse din partea intelighenţiei franceze ce dovedea un apetit mult mai pronunţat pentru Cu mâinile murdare a aceluiaşi Sartre.

Scriitorul care declara că alege libertatea şi care afirma că “ azi lucrurile sunt clare şi trebuie să numim concentraţionar ceea ce este concentraţionar, chiar şi comunismul ”, nota în Carnetele sale, la 29 mai 1958, următoarele: “Meseria mea e să-mi scriu cărţile şi să lupt când libertatea mea şi alor mei este ameninţată. Asta-i tot.” Şi tot Camus scria, însă în 1949: “Majoritatea literaţilor rataţi se îndreaptă spre comunism. Este singura poziţie care le îngăduie să-i judece de sus pe artişti. Din acest punct de vedere e partidul vocaţiilor contrare. ” Poţi oare citind aceste rânduri să nu te gândeşti la terorismul ideologic exercitat asupra literaturii române post-belice de angajamentul exaltat şi bine remunerat al unui Baranga sau Beniuc, al unui Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu sau Artur Silvestri, al unui Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor?  Şi lista poate continua, incluzându-le şi pe azi “reevaluatele” şi ultrasensibilele  Maria Banuş sau Nina Cassian.

O a treia serie de motive ce justifică revenirea asupra temei e reprezentată de comentariile postate de unii dintre cei ce şi-au răpit din timp spre a-mi citi articolul. Unul dintre comentatori, bunăoară, mă linişteşte spunându-mi că nostalgia după comunism va dispărea odată cu dispariţia nostalgicilor. Adică, probabil, atunci când nu vor mai fi în viaţă indivizi ce au trăit măcar o parte a vieţii lor în comunism. Problema, semnalată de însemnările mele, e că nostalgici au devenit mulţi dintre aceia ce în 1990 erau tineri şi anticomunişti, ba chiar şi tineri de 20-25 de ani ce nu au trăit nici măcar o zi în comunism, dar pe care îl socotesc a fi fost o “lume aşezată.” Mă întâlnesc aici cu observaţia făcută de Luca Niculescu în deschiderea dezbaterii amintite la începutul acestor însemnări.

Nu poţi să nu te întrebi de ce se petrece un atare fenomen, unde s-a greşit în cei 25 de ani de tranziţie chinuită şi cum se face că la capătul a zece ani de mandat al unui preşedinte ce s-a consacrat, cel puţin vocal, reformării statului şi scăderii implicării acestuia în viaţa de zi cu zi a individului, un alt comentator al spuselor mele propune tocmai un plus de implicare. Fiind prin aceasta foarte aproape de Lenin care vedea în creşterea prerogativelor statului “un rău necesar.”

În fine, un alt comentator îmi reproşează că, la fel ca în alte dăţi, aş fi procedat în comentariul meu la “o critică insensibilă a nostalgicilor comunismului”. Ba chiar explică lipsa mea de empatie cu respectivii printr-o stare materială de invidiat a supraiscălitului. Nu ştiu de unde are cititorul meu date despre starea mea materială socotită a fi de invidiat. Ca să îl temperez îl asigur că nu sunt un om bogat, nu am proprietăţi în afara unui apartament şi acela de două camere, nu am pământuri, nu am avut nimic de recuperat şi nimic de primit prin retrocedări. Admit că salariul meu de profesor universitar depăşeşte media, însă din câte ştiu şi în România comunistă un profesor universitar avea un salariu peste medie. E adevărat, pe vremea aceea, cel puţin în anii ’80, respectivul titlu nu mai prea putea fi obţinut sau era dobândit numai şi numai cu binecuvântarea Elenei Ceauşescu.

E adevărat că sunt insensibil la orice fel de nostalgie după comunism fiindcă o socotesc nulă şi neavenită. Mi-a fost dat să trăiesc în comunism cu ceva peste 30 de ani şi nu regret nimic din el. Nici frigul, nici penuria alimentară sau energetică, nici cenzurarea gândirii şi a vieţii de zi cu zi, nici pretinsa stabilitate, nici falsa libertate garantată de Miliţie, Partid sau Securitate. Adică nici o formă de anormalitate dintre multele cu care comunismul, dejismul sau ceauşismul şi-au agresat supuşii.

În cei 32 de ani pe care i-am trăit în comunism, am avut parte de multă cenzură şi de prea multă libertate supravegheată. Care se manifesta ca atare şi în teatru, şi în literatură, şi în predarea limbilor străine, adică în domeniile ce au reprezentat pentru mine soluţii şi şanse de salvare.

De supraveghere bănuiesc că aveam parte şi atunci când ascultam emisiunile în limba română ale Europei libere. Or, simplul fapt că eram silit să ascult programe alcătuite şi transmise de la 2000 de kilometri distanţă de ţară, că o făceam fiindcă mediile electronice sau presa scrisă din România tăceau sau minţeau până la urmă tot un indiciu de anormalitate era. Şi ca anormalitatea să fie deplină, partidul şi comunismul aveau grijă să taie curentul seara ore întregi, aşa încât eram silit să fac imposibilul pentru ca, în ultimii ani de comunism, să îmi procur bateriile necesare funcţionării aparatului de radio cu tranzistori procurat şi el nu din magazinele goale ale comerţului socialist, ci cu ajutorul rudelor din Basarabia.

Fie şi numai pentru aceste motive sunt şi voi fi insensibil, ba chiar de-a dreptul intolerant la comunism şi la nostalgiile prilejuite de acesta.