RECENZIE Cum ne suceşte minţile comunismul chiar şi azi

0
0

Nu ştiu câţi dintre noi, cei ce am avut neşansa de a trăi câteva decenii în comunism, de a învăţa în şcoală o istorie falsificată şi a urma cu de-a sila cursurile de învăţământ politic, am citit celebrul „Manifest al Partidului Comunist”.

Cu siguranţă, eu nu am făcut-o. Aceasta nu înseamnă defel că nu îi ştiu fraza de început, cea referitoare la stafia ce ar bântui Europa, stafia comunismului. Care e adevărul acestei stafii? A existat ea oare cu adevărat? Sau e o altă mare erezie, o “prostie mare cât casa” născocită de Marx? “Nu ştiu – scria Gabriel Liiceanu într-un amplu eseu publicat în aprilie 2014 pe site-ul contributors.ro- dacă cineva a observat că, în primul rând al Manifestului, faimoasa metaforă a lui Marx...era total la nelalocul ei. Stafia e urma spectrală a unei foste realităţi. E semnul ei postum şi ireal. Dacă stafia comunismului bântuia de la o vreme Europa, însemna că ea îşi avusese precedentul real. Însemna că existase cândva un corp şi că acum, bântuind spectral, el nu făcea decât să sperie somnul burgheziei cu amintirea isprăvilor sale de pe vremea când fusese viu. Or, lucrurile se petreceau exact pe dos. Comunismul nu existase niciodată în carne şi oase, iar ca simplu proiect ficţional nu se putea întrupa. Care stafie, aşadar? Ceea ce ameninţa şi bântuia în mentalul colectiv evocat de Marx putea fi cel mult obsesia întrupării unui proiect al neantului, o irealitate care ar fi urmat,  într-un regim al terorii, să fie prezentată ca reală. Exact ceea ce s-a întâmplat.”

Proiectul acesta al comunismului a existat. Şi a existat, arată mai departe Gabriel Liiceanu, în mintea unor indivizi precum Marx, Engels, Stalin, Troţki, Mao, Pol Pot, Castro, „sau chiar în mintea unui tip primitiv ca Ceauşescu.” Socialismul real despre care au vorbit unii dintre cei menţionaţi mai sus sau alţii ca ei nu a existat însă niciodată. Şi nu a existat fiindcă economia socialistă nu a funcţionat în realitate niciodată. O vreme doar s-a făcut ori ne-a păcălit că ar funcţiona. De ce a fost povestea cu “economia socialistă” o amăgire a arătat-o foarte bine Alain Besançon într-o carte intitulată Anatomia unei stafii. Falimentul unei idei întrupate, carte apărută în româneşte la începutul anului 2014 la editura Humanitas. O carte ale cărei idei esenţiale i-au servit lui Gabriel Liiceanu drept punct de plecare pentru eseul menţionat mai sus.

În toamna-iarna anului 1989, Europa de Est s-a despărţit de comunism. A făcut-o în diverse feluri. În urma unor revoluţii de catifea sau cu preţul unor revoluţii sângeroase. Cartea Toamna naţiunilor scrisă de Adam Burakowski, Aleksander Gubrznovicy, Pawel Ukielski, apărută în Polonia, “ţara unde a început totul” şi în traducere românească în anul 2013 la editura Polirom, e edificatoare în acest sens. 

image

Din păcate, despărţirea de comunism nu a însemnat nicidecum şi despărţirea de ideea comunistă. Nu doar în Vestul care a cochetat cu comunismul, care ori nu i-a ştiut ori s-a făcut că nu îi cunoaşte sau nu îi înţelege ororile, ci şi în Estul european ce le-a trăit pe toate cu vârf şi îndesat. Şi fără termen de prescripţie. Ideea comunistă e una ce continuă să ne sucească minţile. Ale unora chiar rău de tot.

Iată motivul pentru care socotesc extrem de utilă apariţia unei cărţi ce se cheamă chiar aşa: O idee care ne suceşte minţile şi care a apărut în 2014 la editura Humanitas. Cartea conţine trei eseuri. Cel al lui Gabriel Liiceanu, citat la începutul acestor însemnări, intitulat O idee care ne-a sucit minţile, completat cu Gânduri despre comunism, de fapt o secvenţă ce reuneşte fragmente disparate pe această temă risipite în cărţi anterioare ale filosofului precum Uşa interzisă (2002), Întâlnire cu un necunoscut (2008) sau în interviul acordat lui Cristian Pătrăşconiu şi apărut în Estul naivităţilor noastre (2013), cel al lui Andrei Pleşu, numit A treia zi a comunismului? şi cel al lui Horia-Roman Patapievici, intitulat Memoria divizată. Reflecţii asupra comunismului: efectele şi defectele noastre.

Textul lui Andrei Pleşu reproduce o conferinţă urmată de discuţii ţinută de filosof în iulie 2007 la Şcoala de vară de la Sighet, iar punctul de plecare pentru conferinţa în cauză a fost lectura unei cărţi botezate Le troisième jour du communisme, scrisă de un anume Emmanuel Terray, antropolog şi fost membru al Partidului Comunist Francez. Un personaj care, spre deosebire de un Albert Camus sau de un François Furet, şi ei fascinaţi la un moment dat de ideea comunistă, dar care s-au dezis de ea devenindu-i exegeţi şi critici acerbi, a preferat să urmeze drumul unui Jean-Paul Sartre. Acela al unei persistente încăpăţânări în credinţa comunistă, o încăpăţânare ale căror resorturi au fost admirabil demontate de Eugène Ionesco în volumul A rupe tăcerea, tradus în româneşte de Emanoil Marcu şi apărut în 2008 la editura Humanitas. Aş atrage atenţia asupra detaliului că Andrei Pleşu remarcă statuarea violenţei ca mod de acţiune al comunismului încă din paginile Manifestului lui Marx. Iar violenţa şi frica, gulagul şi teroarea au fost descriptorii de bază ai comunismului de pretutindeni.

Horia-Roman Patapievici a publicat în O idee care ne suceşte minţile un discurs scris pentru a fi rostit ca dinner keynote address la încheierea unei conferinţe internaţionale din martie 2014. Discursul porneşte de la observaţia potrivit căreia “ideile dictatorilor comunişti sau socialişti se bucură de o largă simpatie publică şi beneficiază atât de promovare academică, cât şi de sprijin legal internaţional, în numele drepturilor omului ” şi insistă asupra persistenţei dublei măsuri în evaluarea şi condamnarea celor două mari cataclisme ce au zdurncinat secolul al XXI lea- nazismul şi comunismul.

De ce oare această dublă măsură? De ce Occidentul are încă reticenţe în a condamna în cel mai categoric mod cu putinţă comunismul? De ce nimeni nu regretă nazismul, însă e plină lumea de nostalgici în grade diferite ai comunismului? O excelentă explicaţie şi un remarcabil răspuns la toate aceste întrebări pot fi găsite în exemplarul Cuvânt înainte colectiv al cărţii. Divizarea memoriei europene îşi află originea, în opinia domnilor Pleşu, Liiceanu şi Patapievici, în inexistenţa unei memorii comune. Toţii europenii au memoria nazismului. Memoria comunismului, în schimb, “e încă flotantă şi bântuie ca un strigoi Europa.” Aş zice că e şi una parţială. De unde şi neasumarea ei aşa cum s-ar cuveni să fie. Credinţa comună a autorilor acestei valoroase cărţi e că “problema memoriei comunismului este problema centrală a unificării conştiinţei europene.”

Subscriu.

Pleşu, Liiceanu, Patapievici- O IDEE CARE NE SUCEŞTE MINŢILE; Editura Humanitas, Bucureşti, 2014

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite