INTERVIU De ce îl iubesc pe Daniel Barenboim?

Dirijorul Daniel Barenboim FOTO Arhiva Festivalului „George Enescu”

Pe 1 şi 2 septembrie îl vom asculta din nou. Nu pot să nu spun că îl iubesc pe Daniel Barenboim, fiindcă este autentic. Într-o lume care construieṣte ṣi vinde imagine, el nu se preocupă de marketing. Barenboim spune ce gândeṣte, oriunde s-ar afla în lume - ṣi, slavă Domnului! cântă la pian ṣi dirijează pe patru continente.

Mi-aṭi putea spune că nu contează ce gândeṣte un mare artist, atâta timp cât arta lui te fascinează pe scenă. Nu ṣi în cazul lui Barenboim, fiindcă el este un mare muzician, dar este mai ales un Om integral. Care merită cunoscut. Căutaṭi-l pe site-ul său ṣi veṭi vedea că el, israelianul deṭinător ṣi de paṣaport palestinian, militează în Orientul Apropiat, pentru o soluṭie politică, care să nu-i zdrobească pe palestinieni. Scrie despre problemele lumii de azi, aṣa cum scrie despre marea muzică. Nu întâmplător ṣi-a intitulat ultima carte “Muzica e un tot: etică ṣi estetică”

N-am fost un copil minune

La 71 de ani are atâtea împliniri, încât îṭi vine să spui că face parte dintre aleṣii lui Dumnezeu. In 1998, când am realizat interviul cu el, Barenboim a fost prezent la Festivalul Internaṭional George Enescu, la pupitrul Orchestrei Simfonice din Chicago. Era directorul ei artistic, împărṭindu-ṣi timpul între America ṣi Europa, unde ocupa aceeaṣi pozitie la Opera de Stat din Berlin ṣi la Capela de Stat, cu care revine la Bucureṣti în 2013.

S.V. Care sunt elementele ce fac dintr-un colectiv de muzicieni, o mare orchestră?

D.B.    Excelenṭa tehnică, un mare devotament ṣi ascultare reciprocă foarte intensă. Odată ce ai acceptat că nivelul interpretării instrumentale e foarte ridicat, diferenṭa între o orchestră bună ṣi una excelentă este buna ascultare reciprocă. Aṣ spune 60% ascultare ṣi 40% interpretare, nu invers. Dacă ai oameni care doar cântă excepṭional, dar nu se potrivesc în sonorităṭi, calitatea interpretării nu se vede. Interpreṭii care nu caută perfecṭiunea, dar se ascultă reciproc, vor crea impresia unei mari orchestre.

A studiat pianul cu mama, apoi cu tatăl său, pentru a debuta la Buenos Aires, la vârsta de numai ṣapte ani. Când l-a ascultat pe copilul Barenboim cântând la pian, Igor Markevich le-a spus părinṭilor că Daniel e născut pentru a fi dirijor.

S.V.     De copil v-aṭi început viaṭa concertistică, apoi toată cariera dv. pare că s-a construit foarte uṣor. N-a fost ca o capcană?

D.B.    Nu cred. Am început foarte devreme ṣi lucrurile au mers încet. N-am fost un copil minune, cu succes peste noapte, cum a fost Yehudi Menuhin. Eu am avut succes ṣi am avansat, construindu-mi repertoriul, dar am început foarte devreme, asta e adevărat.

Trei ani mai târziu, la Salzburg, urma cursurile de dirijat ale lui Markevich. Se apropiase de Europa, căci familia se stabilise din 1952 în Israel.

S.V.     Aṭi lucrat, foarte tânăr, cu Igor Markevich. Ce v-a învăṭat?

D.B.    M-a învăṭat esenṭialul: că dirijatul nu e doar ritm, că trebuie să arăṭi orchestrei cât mai mult despre echilibru ṣi dinamică.

S.V.     Se poate învăṭa dirijatul?

D.B.    In mare măsură, da.

Au contribuit la formarea acestei precoce personalităṭi muzicale Arthur Rubinstein ṣi Adolf Busch, care apreciaseră talentul copilului încă din Argentina, unde se născuse. Aceeaṣi impresie a avut-o ṣi Edwin Fischer, care l-a întâlnit la Salzburg. Dar mai ales Furtwängler, la repetiṭiile căruia a asistat. Maestrul german i-a fost idol toata viaṭa, încât nu au lipsit vocile care l-au acuzat că-ṣi imită maestrul.

S.V.     V-aṭi bucurat ṣi de o educaṭie informală, lecṭii cu Furtwängler...

D.B.    Dar am fost la ṣcoală, ca toată lumea. Am fost bun la unele materii ṣi slab la altele. Părinṭii mei au ṭinut foarte mult să am o copilărie normală. N-am avut niciodată sentimentul că aṣ fi fost un copil minune. Pentru mine era natural. Ṣi mă bucură un lucru care m-a salvat: de mic copil, am învăṭat să mă concentrez. A fost, deci,  natural pentru mine să trec de la fotbal, jucat cu copiii pe stradă, la lecṭia de pian. Era o concentrare instantanee. Când eṣti copil, lucrurile acestea sunt mai uṣor de făcut. Concentrarea rapidă m-a ajutat ca adult.

S.V.     Este aceasta o trăsătură principală pentru un dirijor?

D.B.    Iṭi trebuie concentrare în tot ce faci. Ca ṣi cu somnul, unii dorm uṣor, alṭii, nu. Pentru că am învăṭat să mă concentrez de foarte tânăr, mi-a fost foarte util.

E imposibil să devii un mare dirijor în mai puṭin de zece ani

Până a deveni marele dirijor, Barenboim a fost marele pianist. După debutul argentinian au urmat, în anii ’50, cele din capitalele muzicale ale lumii: Viena, Roma, Paris, Londra ṣi New York, ultimul sub bagheta lui Leopold Stokowski. Intre turneele anuale de concerte din Europa, Statele Unite sau Australia, tânărul Barenboim studia armonia ṣi compoziṭia cu Nadia Boulanger, la Paris. La 12 ani ṣi-a început ṣi cariera discografică de pianist, înregistrând, în anii ’60, sub baghete ilustre ca cea a lui Barbirolli sau Klemperer. De atunci dedică tot mai mult timp dirijatului, ca ṣef al Orchestrei Engleze de Cameră, alături de care va rămâne vreme de zece ani. In 1967, debutul la pupitrul Orchestrei New Philarmonia din Londra însemna începutul unei cariere dirijorale internaṭionale.

S.V.     Ce urmăriṭi, ca dirijor, când faceṭi alegeri repertoriale?

D.B.   Incerc sa fac programe având fie o anumită unitate, fie un anumit contrast. Cu alte cuvinte, nu o alegere întâmplătoare de piese, ci unele care sunt fie în conexiune, fie în contrast. O poṭi face ṣi invers, dar trebuie să fie întotdeauna o anumită legatură, pentru ca publicul să găsească interesant programul. Obṭii o imagine mai largă, mai complexă, a unui compozitor, dacă ai o perspectivă ciclică a operei lui. Poṭi să dirijezi doar o simfonie de Beethoven, dar atunci nu ai o concepṭie la fel de cuprinzătoare ca atunci când dirijezi toate simfoniile ṣi înveṭi din toate.

S.V.     Ce reprezintă orchestra pentru dv.? E un instrument principal? Ce trebuie să facă, pentru ca să fiṭi satisfăcut ṣi să spuneṭi DA?

D.B.    Lumea crede că orchestra trebuie să urmeze dorinṭele dirijorului. Nu e adevărat. Nu dirijorul face sunetul. Poṭi spune despre muzică ce vrei: că e pasionantă, că e plicticoasă, că e matematică, că e senzuală, că e filosofică. Dar asta nu spune nimic despre muzică, ci despre reacṭia ta la muzică. Muzica se exprimă pe sine doar în sunet, iar sunetul e produs de orchestră, nu de dirijor. El poate schimba anumite lucruri, îi poate învăṭa, linguṣi, inspira. Dar sunetul ṣi, deci, impulsul trebuie să vină de la orchestră.

Barenboim s-a visat dirijor de operă încă de mic copil, deṣi mediul în care a crescut era oarecum indiferent faṭă de arta lirica. Ṣi-a implinit visul abia la 30 de ani, pentru a deveni mai târziu specialist în producṭii wagneriene, la Festivalul de la Bayreuth, fără a ignora însă creaṭia mozartiană, pe care a omagiat-o, creând Festivalul Mozart, cu Orchestra din Paris, al cărei director muzical a fost vreme de 14 ani.

D.B. Karajan mi-a spus, cu puṭin timp înainte de a muri: Nu contează cât talent ai, ṣtiu că ai, ca ṣi mine, mult talent, dar e imposibil să devii mare dirijor în mai puṭin de zece ani. Pentru că ai nevoie de abilitatea de a auzi diferite lucruri în acelaṣi timp ṣi aceasta cere un tip special de gândire. Dirijorul trebuie să înṭeleagă foarte bine care e efectul sunetului. Sunetul nu e manipulat nici de dirijor, nici exclusiv de interpret, ci are legatură cu locul, cu timpul ṣi cu spaṭiul. Nu există nici un fenomen total independent în muzică. Lumea se gândeṣte la tempo, fiindcă se uită la ceas, dar nu ṣtie să citească partitura. Celibidache e prea lent, cutare, prea rapid...Ce înseamnă asta? Tempoul nu e independent, e ultima hotărâre pe care o ia dirijorul. E prima hotărâre, în sensul că stabileṣti, la început, între ce parametri te vei plasa, dar altfel, e ultima decizie, fiindcă depinde de sală.

S.V.     Sunteṭi un dirijor autoritar?

D.B.    Cum definiṭi asta?

S.V.     O persoană care îṣi impune...

D.B.    Cum pot să impun ceva când ei produc sunetul? Aceasta e ideea: ceea ce face dirijorul e foarte neclar. Poṭi fi autoritar într-un chip nemuzical. Spui: repetiṭia trebuie să dureze atâtea ore, după-amiază ṣi nu dimineaṭă, vreau asta ṣi asta. Dar, muzical vorbind, nu poṭi fi un dirijor autoritar, fiindcă muzicienii produc sunetul.

S.V.     Cu alte cuvinte, nu aveṭi control asupra orchestrei?

D.B.    Ai control, fiindcă, dacă eṣti bun, ca ṣi instrumentiṣtii, atunci ei pot să cânte ceea ce auzi tu; trebuie să fii capabil să le transmiṭi ideea, însă.

Dupa moartea primei sale soṭii, violoncelista Jaqueline Dupré, Daniel Barenboim mărturiseṣte că nu s-a mai simṭit atât de atras de muzica de cameră, pe care anterior o slujise intens, alături de alṭi mari interpreṭi ca: Ytzak Perlman, Pinkas Zukerman sau Dietrich Fischer-Diskau.”

S.V.     Credeti că Furtwängler avea dreptate când spunea că progresul tehnic a determinat o anumită sărăcire în compozitie ṣi în interpretare?

D.B.    Da, desigur. Dacă nu ai excelenṭă tehnică , trebuie să cauṭi căi pentru a ocoli problemele. Nu e o garanṭie, dar aceste soluṭii pot fi mai mult sau mai puṭin muzicale, artistice. Dacă ai excelenṭa tehnică ṣi te opreṣti aici, poṭi produce notele la un anumit nivel de calitate, fără nevoia de a avea expresie în spatele lor.

S.V.     Este partitura sacră pentru dv.? Cu alte cuvinte, respectaṭi stilul epocii în care a fost scrisă piesa sau aṭi prefera să-l auziṭi pe Haydn interpretat ca ṣi cum ar fi Messiaen?

D.B.    Aceasta este într-adevăr o problemă foarte complicată, ce nu poate fi tratată într-o propoziṭie. Respect, desigur, litera partiturii, dar partitura nu este piesa.

S.V.     Atunci ce este piesa?

D.B.    Piesa se realizează când o orchestră se adună aici, la Bucureṣti, în Noua Zeelandă sau oriunde, ca să interpreteze piesa ṣi aduce, la propriu, sunetele ei în lumea noastră. Partitura la Tristan ṣi Isolda e formată doar din niṣte notaṭii. Notele ce o alcătuiesc nu trăiesc în lumea noastră, nici la Bucureṣti, nici la New York, nici la Bayreuth.

S.V.     Unde trăiesc?

D.B.    Sunetul dispare. De aceea sunetul e atât de expresiv, fiindcă e efemer, vine ṣi dispare. Când o orchestră se adună ṣi cântă, ea aduce literalmente în această lume sunetele pe care le cântă, pe timpul cât durează interpretarea. Partitura e doar notaṭie. Când o întrupezi, trebuie să te preocupi întâi de partea fizică: la Sala Palatului vom cânta altfel decât am face-o, peste drum, la Ateneu.

Trebuie să asculṭi activ

În prolifica sa prezenṭă pe scena muzicală a lumii, ca solist ṣi dirijor de orchestră ṣi de operă, pot fi incluse ṣi înregistrările video, între ele, ultimele opt concerte pentru pian de Mozart, cu Filarmonica din Berlin, Sonatele pentru pian de Beethoven ṣi Mozart, sau ciclul complet  Der Ring, pe scena Operei din Bayreuth, ca ṣi Parsifal sau Woyzeck, cu Opera din Berlin.  

S.V.     Nu e dificil să conduci o orchestră, fiind ṣi solist, în acelaṣi timp?

D.B.    Nu, dimpotrivă, dacă ai repertoriul adecvat: Mozart, Beethoven. E o singură concepṭie, omogenă, între solist ṣi orchestră. Dacă nu dirijezi, trebuie întotdeauna să apelezi la altcineva.

S.V.     Un critic muzical scria despre producṭia dv. cu Maeṣtrii cântăreṭi din Nürenberg, la StaatsOper Under den Linden, că aṭi adoptat tonul senin ṣi vesel al regizorului. Aṣ vrea să ṣtiu ce relaṭie stabiliṭi cu regizorii, în cazul unei producṭii de operă?

D.B.    E un lucru interesant ṣi complex. E destul de prost că dirijorul nu are contact direct cu sunetul, că are nevoie de muzicieni. Regizorul nu are nici măcar echivalentul unei partituri. Cu alte cuvinte, noi avem partitura, iar muzicienii cântă notele tipărite. Regizorul citeṣte textul ṣi trebuie să vizualizeze, să-ṣi imagineze decorul, costumele, miṣcările, coregrafia, expresiile...totul. Există două tipuri de regizori buni: cei care au abilitatea să planifice totul foarte exact. Incă de la prima repetiṭie, ṣtiu cine ṣi pe unde intră, comunică expresia ṣi înṭelesul ei, cântăreṭilor. Le spun: când cânṭi asta, înseamnă cutare lucru ṣi de aceea e mai bine s-o faci în poziṭia aceasta sau cealaltă. Dacă trebuie să fie umili, se impune cutare poziṭie, le explică sensul ṣi obṭin de la actorii-cântăreṭi expresia pe care au imaginat-o. Alṭi regizori ṣtiu în mare ce vor, dar, cu bună ṣtiinṭă, nu lucrează detaliile dinainte, ci în timpul repetiṭiilor, împreună cu cântăreṭii, asemenea regizorilor de teatru.

S.V.     Deci care e locul dirijorului în acest tablou?

D.B.    Discuṭi înainte cu regizorul, ca să vezi dacă dai acelaṣi înṭeles sensurilor piesei ṣi dacă eṣti de acord asupra manierei de interpretare. E important ca regizorul să fie prezent la repetiṭiile pe scenă, fiindcă poate contribui, de pildă, la problemele legate de volum. Sunt multe feluri de a spune: te urăsc sau te iubesc. E bine ca dirijorul să-i spună interpretului, în miezul acṭiunii, care e volumul necesar. De asemenea, dirijorul, în concordanṭă cu regizorul, are o influenṭă decisivă asupra tempo-ului. Adică, dacă regizorul vrea ca interpretul să se deplaseze, iar lucrul se întâmplă într-un moment muzical nepotrivit, dirijorul îi cere regizorului să solicite miṣcarea mai devreme sau mai târziu, sau să o facă în două etape.

O sută de CD-uri ṣi o prezenṭă de peste 60 de ani, pe scenele de concert ṣi de operă ale lumii i-au adus lui Daniel Barenboim ṣapte premii Grammy.

S.V.     De ce nu vă ascultaṭi niciodată discurile?

D.B.    Fiindcă nu mă interesează în mod special.

S.V.     Atunci de ce le mai acordaṭi din timpul dv.?

D.B.    Depinde. Uneori, un disc e un document al unei opere care se face. Alteori, ai găsit ceva special într-o piesă ṣi vrei să laṣi un document. Dar asta nu înseamnă că trebuie să le ṣi ascult.

S.V.     Credeṭi că publicul din ziua de azi are destulă educaṭie muzicală, pentru a vă înṭelege subtilităṭile interpretative?

D.B.    Nu aceasta e întrebarea principală. Intrebarea este: e publicul destul de activ? Există ascultări active ṣi pasive. Ca să vă dau un mic exemplu stupid: când asculṭi un disc acasă, stai ṣi asculṭi cu adevărat sau speli vase, calci cămăṣi, scrii articole sau citeṣti ziarul? Sunt două feluri diferite. Când vii la concert, nu poṭi face altceva. Nu mă preocupă gradul de educaṭie. Desigur, cu cât ṣtii mai mult, cu atât apreciezi mai mult muzica, ca ṣi totul în viaṭă. Ce mă preocupă mai mult este că ṣi publicul educat e adeseori prea pasiv. Oamenii stau ṣi se aṣteaptă ca muzica să curgă peste ei. Aṣa nu se poate, trebuie să asculṭi activ, să asculṭi cu urechile, cu ochii, cu totul. Lumea vrea să separe totul. Nu poṭi separa ochii de ureche. Asculṭi ṣi vezi în acelaṣi timp. Ṣi cred că e foarte important ca oamenii să asculte activ.

Nu fac decât lucrurile plăcute ṣi importante pentru mine, îmi spunea Daniel Barenboim. La cea de a XXI-a ediṭie a Festivalului Internaṭional George Enescu, ascultaṭi live, pe internet, la televiziune sau la radio lucrurile importante pe care acest mare muzician , decorat ṣi premiat de principalele puteri europene, le aduce din nou la Bucureṣti.

Impresiile voastre contează. Impărtăṣiṭi-le cu noi!