Interviu cu un maghiar din România: „O mare problemă este că unii nu cunosc limba română” și „părăsirea țării ar trebui să fie o problemă de care ar trebui să se ocupe toată lumea”

Comunitatea maghiară din România și cea română par că au tot mai puține punți de legătură între ele, par că sunt tot mai segregate, par că sunt două comunități sau chiar societăți diferite ce trăiesc vieți paralele, iar conștientizarea acestui fapt a fost unul dintre motivele din spatele acestui interviu. La această stare de fapt a contribuit din plin abandonarea de către București a comunității maghiare din România în fața propagandei mass media controlate complet de către guvernul de la Budapesta și partidul Fidesz. Cele două comunități se cunosc tot mai puțin, își cunosc tot mai puțin problemele sau îngrijorările reciproce, cel puțin în zona Covasna-Harghita și, parțial, Mureș, iar necunoașterea dă naștere la neîncredere. Neîncrederea dă naștere la suspiciuni reciproce, care pot da naștere la probleme tot mai grave. Desigur, problemele actuale sunt complexe și au apărut în timp și, la fel cum spune interlocutorul nostru, nici nu vor putea fi rezolvate dintr-odată, dar cunoașterea reciprocă și respectul reciproc sunt necesare pentru un bun început.

Sursa foto: atacdeconstanta

În acest sens, am dorit să aflăm și punctul de vedere al unui maghiar despre această situație, despre această adevărată segregare încurajată de la Budapesta și despre unele probleme reale ale comunității maghiare și ce se poate face. Spre folosul nostru, al tuturor, este necesar să aflăm unii despre problemele celorlalți, să construim o punte prin dialog și respect reciproc.

Vom păstra anonimatul interlocutorului nostru din dorința de a evita orice eventuale neplăceri sau repercusiuni asupra sa, după cum vom vedea mai jos că sunt foarte posibile atunci când un maghiar din România contrazice propaganda guvernului de la Budapesta sau pe unii lideri locali. Interlocutorul este o persoană care își asumă ceea ce spune și face, dar, pentru a evita orice eventuale repercusiuni, autorul a preferat să păstreze anonimatul acestuia.

În privința segregării crescânde a comunității maghiare de cea românească, avem semnale de alarmă trase inclusiv de jurnaliști cetățeni români de etnie maghiară care au punctat modul în care programe finanțate de guvernul de la Budapesta au un singur numitor comun - nu punților de legătură între cele două comunități, nu cooperării dintre români și maghiari. Un alt etnic maghiar cetățean român, președintele CNCD, Asztalos Csaba, a fost aspru criticat pentru că a spus ceea ce multă lume știe deja, dar nimeni nu a vrut să spună - asistăm la propagandă din partea guvernului de la Budapesta și „spațiile în care maghiarii și românii ar putea să se întâlnească au cam dispărut”. Iar toate aceste lucruri și toate aceste programe finanțate de la Budapesta se petrec uneori cu concursul unor înalți reprezentanți ai Statului Român, alteori cu îngăduința sau indiferența lor. Dar ce fel de societate mai este aceea în care comunități semnificative trăiesc vieți paralele, segregate? Cât poate dura aceasta și ce vulnerabilități sau pericole poate naște această situație? În folosul cui se întâmplă acestea și cine sunt aceia care vor avea de suferit cel mai mult? Iată mai multe întrebări legitime.

Acest fapt, profund dăunător tuturor cetățenilor români, indiferent de etnie, pare că este pe de altă parte dorit de politicieni atât din România, cât și din afara ei, din multiple motive, unul dintre acestea apărând și în interviul de mai jos. Iar în tot acest timp, când unii politicieni din România sau din afara ei încearcă să instrumentalizeze în scopuri cinice proprii sau de grup comunitățile maghiară sau română, problemele reale ale acestora rămân deseori nerezolvate. Și despre astfel de probleme reale ale comunității maghiare, de la firul ierbii, iar nu politizate, am dorit să vorbim.

În continuare, redăm transcriptul acestui interviu pe care l-am luat unui etnic maghiar din zona Mureș-Covasna-Harghita.

Autorul: Așadar, să începem cu întrebările la care mă gândisem. Prima întrebare era care considerați dumneavoastră că sunt acum cele mai mari probleme reale ale comunității maghiare din România?

Respondent: Bună întrebare... Cred că e o întrebare foarte complexă, nu știu din ce punct de vedere putem să o luăm, național, economic... Și eu zic că degeaba o luăm dacă nu facem diferențiere. De exemplu, politicul are un set de probleme, domeniul economic alt set de probleme, domeniul educațional alt set de probleme, domeniul cultural alt set de probleme. Eu cred că fiecare problematică în general se compune din mai multe straturi.

Autorul: Da, de acord, și de asta spusesem probleme reale, că e o diferență uneori între problemele reale și cele politice, cele spuse de politic.

Respondent: Bine, dar cele spuse de segmentul politic tot sunt emanate de undeva. Dar, oricum, despre problemele politice eu zic aici că n-are rost să intrăm în amănunte, că aici cred că nici politicienii încă nu știu totul. Adică ei știu o mare parte, dar, cum se vede, nici ei nu se înțeleg între ei care ar fi problemele prioritare.

Autorul: Politicienii români nu le înțeleg sau nu se înțeleg între ei sau politicienii maghiari?

Respondent: Vorbesc despre politicienii maghiari din Transilvania. Nu aș vrea să intru în detalii, dar după părerea mea, nu știu dacă este o prioritate, dar ar trebui să fie socotită că este o mare problemă, ca și la societatea românească, plecatul din țară, părăsirea locurilor natale, părăsirea României. Deocamdată, pentru toată lumea, pare o oportunitate. Sigur, aici sunt probleme, pentru că, vorbind despre orașele mai mici, nu despre marile aglomerații urbane, unui tânăr cu studii superioare sau cu o educație de un anumit nivel îi este aproape imposibil să găsească un loc de muncă corespunzător, să facă o carieră la care visează și atunci frumos își face bagajele și pleacă. Deja se simte acest fenomen, chiar dacă deocamdată pare că nu foarte mulți pleacă, dar nu știu ce o să fie, ce o să se întâmple după 20, 30, 50 de ani? Eu zic că, dacă nu este, atunci asta ar trebui să fie o problemă de care ar trebui să se ocupe toată lumea.

Autorul: Asta este o problemă extrem de dureroasă pentru toată lumea.

Respondent: Pentru toată lumea, da. Acum, specific, ca să intrăm și în problema conexiunilor cu societatea românească, așa cum am discutat și la telefon, din păcate există acest paralelism.

Autorul: Vorbiți despre paralelismul dintre comunitățile noastre română și maghiară, ele par tot mai separate.

Respondent: Eu mi-am dat seama de această problemă acum, nu știu, vreo 10-15 ani. Pentru mine asta nu a fost niciodată o problemă, pentru că provin dintr-un oraș multietnic. Vin tot așa dintr-o familie unde mai multe etnii coexistau. Dar acum vreo 15 ani m-am lovit de această problemă când niște elevi, niște copii români m-au rugat să organizez întâlniri cu cei din școlile maghiare. Și eu mă uitam la ei, nu înțelegeam, de ce, pentru ce? Păi, nu ne cunoaștem. Păi, cum nu vă cunoașteți, doar stați vizavi! Nu ne cunoaștem. Păi, nu ați umblat niciodată după o fată frumoasă la cealaltă școală sau invers? Nu!

Și atunci s-a văzut că odată cu separarea școlilor din anii ‘90 (n.r. cele cu predare în limba maghiară de cele cu predare în limba română), s-au ridicat niște ziduri invizibile și copiii din aceste școli nu mai interacționează unii cu ceilalți. Efectiv, între comunitățile acestea, între tineri, nu există nicio conexiune, nicio legătură, nu există prietenii. Am zis că e imposibil, dar, din păcate, asta era realitatea.

Autorul: Și cine credeți că ar fi cei vinovați? Sau toată lumea e vinovată?

Respondent: Nu știu, acum aici sunt argumente pro și contra. Eu am avut așa o discuție mai largă la un eveniment cu cadre școlare maghiare unde încet-încet am ajuns la această problemă și ei aveau la început niște argumente și explicații (care stăteau în picioare) că de ce s-a făcut treaba asta (n.r. separarea școlilor cu predare în limba maghiară), dar când au început să înșiruie problemele și efectele rezultate, deja nici ei nu mai erau așa siguri pe punctul lor de vedere.

Autorul: Adică de faptul că s-a făcut bine cu segregarea, că a fost bine să se despartă școlile și copiii?

Respondent: Da, au ajuns la concluzia că nu era cea mai bună soluție. Adică era bine din punct de vedere administrativ și al unor politici culturale sau politici educaționale pentru o comunitate, aici poate că au avut dreptate. Dar din punctul de vedere al interacțiunilor dintre copii, nu. Adică nimeni nu s-a uitat, nu a putut să prevadă această problemă pe termen lung, copiii erau cei care au simțit și au semnalat această situație.

Iar după 20-30 de ani este o problemă și conviețuirea paralelă a copiilor în aceste comunități și marea problemă pentru un tânăr maghiar este examenul de limba română la bacalaureat. Nu știu dacă prima chestiune are directă influență și asupra celei de-a doua, dar așa cred, că dacă ar exista prietenii, colaborări între cele două comunități de copii, bariera lingvistică ar dispărea, lucru care i-ar avantaja în primul rând pe copiii maghiari ca să nu aibă probleme cu limba română.

Autorul: Sau locuri de muncă...

Respondent: Să nu mai vorbim de ce înseamnă locuri de muncă, adică de faptul că în această situație mobilitatea nu există, e și asta acum o problemă aproape catastrofală.

Autorul: Și nu credeți că unii politicieni poate chiar ar avea interes să se mențină această stare de fapt?

Respondent: Absolut! Acum nu vreau să arăt cu degetul, dar aici e vorba și de interese economice și de politici demografice. De exemplu, am citit câteva sudii și articole semnate de un sociolog transilvănean care a ajuns la concluzia că din această cauză (a necunoașterii limbii române, studierea materiilor școlare în limba maternă) tinerii au o posibilitate sigură sau o oportunitate de a pleca din țară și să se stabilească în Ungaria, unde nu mai au probleme de limbă. Pentru o altă economie, cum să zic, este o mană cerească sau un cadou să primească un tânăr la 18-24 de ani, gata pregătit, cu o meserie în mână, l-ai pus la lucru și la revedere.

Autorul: Cum ar veni, în Ungaria.

Respondent: Da. Și aici sunt multe, multe exemple individuale. Personal, am o cunoștință care a plecat în Ungaria la începutul anilor ʼ90, pentru că aici s-au închis fabricile și a rămas fără loc de muncă. Omul era și harnic, avea și cap, a ajuns în managementul unei firme multinaționale care a demarat un proiect ambițios de dezvoltare în Ungaria și au construit mai multe fabrici. Forță de muncă, de unde? Omul nostru s-a dus frumos în orașul lui natal și s-a oprit în fața unui liceu profesional cu două autocare: „Măi, băieți, loc de muncă, salariu bun, locuință, vă trebuie?” Și a îmbarcat „forța de muncă” în cele două autobuze...

Noi acum facem statistici că atâția români și atâția maghiari sau mai bine zis atâția cetățeni români lucrează în alte state și ce bine că trimit acasă valută și încă nu-știu-ce, dar e și o dramă pentru fiecare familie și pe termen lung o să fie și o catastrofă.

Autorul: Da, din păcate catastrofă mi se pare cuvântul potrivit. Aveam aici o altă întrebare: ar fi probleme specifice la maghiarii din Mureș, Covasna, Harghita față de restul comunității maghiare din România? Sau sunt cam aceleași probleme la întregul comunității? Ce părere aveți dumneavoastră?

Respondent: După părerea mea, problema specifică este faptul că mulți dintre copiii/tinerii maghiari nu cunosc (vorbesc) sau cunosc foarte puțin limba română (n.r. maghiarii din Mureș, Covasna, Harghita).

Nu știu, să ajungem și noi ca în Berlin sau ca în Germania unde unele comunități de migranți nu știu și nu vor să învețe nicio boabă de germană și trăiesc în comunități închise?

La noi cu această problemă ajungem din nou tot la plecarea din țară. Nu vorbesc de plecare forțată, dar sunt generate plecări direcționate, canalizate într-o anumită direcție, pentru că n-au încotro.

Autorul: Câte dintre probleme considerați că sunt din vina reprezentanților Statului Român? Câte din vina unor lideri ai comunității maghiare din România și câte din cauza intruziunii și controlului asupra comunității locale exercitate de la Budapesta?

Nu știu dacă ați putea da câte un exemplu la fiecare dintre acestea, că bănuiesc că vina, cel puțin din punctul meu de vedere, este împărțită între toate aceste trei entități pe care le-am menționat. Pentru multe probleme actuale sau care mai vor veni. Și reprezentanții Statului Român au vina lor și unii lideri ai comunității maghiare din România și unii lideri poate de la Budapesta.

Respondent: Da, eu cred că se poate împărți vina, adică fiecare are o parte de vină.

Autorul: Dacă ați putea să ne spuneți câteva cuvinte despre vina fiecăruia sau partea de vină a fiecăruia? Nu știți de unde să începeți?

Respondent: Nu știu de unde să încep. Adică, ba da, pot să zic. Cred că asta caracterizează toate părțile, și anume faptul că fiecare are o abordare diferită a acestor probleme, care este și, să zicem, rigidă și, efectiv, nu există compromisuri sau calea de mijloc. Aici ar trebui făcute după părerea mea și niște studii și măsurători sociologice, care sunt problemele, măcar să fie elaborate niște modele, cum să se poată rezolva ș.a.m.d.

Din punct de vedere legislativ, sunt o mulțime de legi bune care au trecut prin Parlament, sunt adoptate, dar care efectiv nu se aplică – din nepăsare sau din interese, asta nu pot să vă zic.

Dar cred că pentru treaba asta (n.r. rezolvarea problemelor dintre cele 3 părți) ar trebui mult, mult timp și multă, multă înțelegere până când să se ajungă la un anumit echilibru.

Autorul: Din partea tuturor acestor trei părți?

Respondent: Da, eu zic că da. Dar deocamdată aici fiecare vorbește, își susține dreptatea lui și nu știu... Eu cred că este o problemă așa de complexă, pe care toată lumea vrea să o rezolve de la o zi la alta. Eu cred că așa cum s-au încurcat aceste probleme în sute de ani, tot așa ne trebuie un termen mai lung până când se rezolvă, dar numai dacă este voință și dacă vrea toată lumea. Părerea mea este că este necesar un termen mai lung până când treburile astea s-ar putea pune pe un făgaș normal.

Autorul: O altă întrebare se referă la soluții pentru aceste probleme. Deja cred că ați dat o parte din răspuns spunând că fiecare parte ar trebui să fie un pic mai flexibilă la unele chestiuni și să dea dovadă de un interes mai mare și să acorde mai mult timp pentru rezolvarea unor probleme.

Specific, vă gândiți la ceva ce ar trebui să facă reprezentanții Statului Român mai mult?

Respondent: Nu știu, după cum văd eu problema, ca să faci ordine în toate chestiile astea, odată și odată ar trebui făcută o ordine și o altă abordare raportat la ce înseamnă istoria acestor popoare în Transilvania și în România. Aici sunt foarte multe probleme: sunt multe puncte de vedere și puncte de abordare care diferă.

Autorul: Vă referiți la anumite zile mai sensibile, cum ar fi 1 Decembrie 1918 sau 4 Iunie 1920?

Respondent: Nu, nu, odată să mergem înapoi până la Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. Sau poți să mergi și mai mult înapoi.

Autorul: Atunci erau încă probleme și între secui și nobilimea maghiară și între români și sași și între toate etniile.

Respondent: Dacă luăm așa, tot timpul erau probleme. Dar până când să ajungi la 1848... Acum, ca exemplu, despre 1848, din câte am citit eu există un punct de vedere al comunității românești, adică ce se învață și în școli, dacă mai învață cineva istorie în școli, asta este o abordare. Copiii mei învață că în Transilvania a fost o revoluție ș.a.m.d. Ce învață sașii? Ei vorbesc de o trădare, adică din puctul lor de vedere era o revoltă împotriva imperiului austriac.

Autorul: Între austrieci și nobilimea de la Budapesta? Că s-au răsculat împotriva stăpânirii de la Viena?

Respondent: Da, exact. Adică împotriva unei stăpâniri „legitime”, până la urmă.

Autorul: Și copiii maghiari ce învață în Transilvania despre asta?

Respondent: Păi, că a fost o revoluție. După părerea mea, în Transilvania a fost de fapt un război civil în toate aspectele.

Ca un exemplu, un istoric din Cluj a scris o „Istorie a secuilor”, unde sunt prezentate într-un capitol separat evenimentele din Transilvania din anii 1848–49. În prima ediție erau prezentate și descrise evenimentele concrete și reale, în a doua ediție aceste ceritudini au dispărut, în locul lor au apărut clasicele legende și povești.

În acest caz ar fi interesant să faci un volum unde să se adune punctul de vedere al românilor, al maghiarilor, al sașilor și al sârbilor, cei care erau implicați la vremea respectivă, și să vadă toți, chit că nu sunt de acord, dar măcar să citească punctul de vedere al celuilalt.

Autorul: Da, nu ar fi o idee rea, și să fie în toate limbile acestea.

Respondent: În toate limbile, și atunci ar fi interesant să vedem rezultatul. Pentru că, așa, toată lumea merge într-o direcție anume. Dacă mergem mai departe în istorie, acolo deja lucrurile eu cred că nu se încurcă, ci se simplifică, și cu 1918 și cu 1945. Dar aici intervine politicul, cred că sunt ultra-politizate toate treburile acestea, toate evenimentele istorice.

Autorul: Am înțeles, și de către o comunitate și de către cealaltă?

Respondent: Absolut. Și aici este un lucru interesant, am rămas așa cu gura căscată, vorbind de Sindromul Trianon. Sindromul Trianon, după părerea mea, ar trebui să afecteze cel mai mult și în primul rând populația maghiară din Transilvania, care să zicem că a suferit și de război și de o schimbare de regim, nu știu dacă expresia „suferit” este corectă, expresivă în acest caz.

Autorul: Nu sunt studii în acest sens, o socioloagă maghiară a spus clar că nu prea sunt studii în această direcție, să se vadă, s-a suferit, nu s-a suferit. Îmi pare rău că v-am întrerupt, vreați să spuneți că ar trebui să se vadă mai mult dacă s-a suferit sau nu s-a suferit la populația maghiară din Transilvania, dar sindromul pare că este mai prezent în Ungaria de astăzi?

Respondent: Absolut. De asta vă zic.

Să vă dau un exemplu cu un copil de 12 ani, născut la Budapesta, unde a învățat într-o școală de acolo. Ajungând la noi într-o vacanță ne zice într-o dimineață că „Ce vis frumos am avut, că am visat că nu s-a întâmplat Trianonul și așa de fericit am fost când m-am trezit!” Mă uit la el, copilul ăsta ce treabă are cu Trianonul? De unde vine această preocupare?

Autorul: Ce treabă are cu Trianonul, el, de la Budapesta?

Respondent: Aici deja este o spălare pe creier 100%. Adică, hai să fim serioși acum, un copil de 12 ani... Care-i treaba? Adică în mod normal el se ocupă de Războiul Stelelor, de Harry Potter sau de Urzeala Tronurilor etc. și nu știu încă de ce... Aici deja asta este, după părerea mea, ceva bolnăvicios și grav.

Autorul: Este vorba despre o suferință care le este inoculată, practic, oamenilor cu bună-știință, prin programe educaționale ș.a.m.d.

Respondent: Bine, când treci printr-o schimbare de regim, probabil că sunt probleme și complicații, când se schimbă o administrație și a fost un alt sistem în care s-a trăit și care s-a schimbat brusc aproape de la o zi la alta, dar...

Autorul: Dar populația cea afectată direct ar fi trebuit să fie cea care ar fi suferit mai mult de traumă, nu populația care nu a fost afectată direct, ca cea din Ungaria.

Respondent: Asta zic și eu. Copiii mei nu s-au trezit dimineața și să fie fericiți cu lucruri de genul acesta [râde]... care nu s-ar fi întâmplat, cu traume. Acum, bine, depinde și de fiecare cum este, care este situația lui. Dar, cum să zic, deja asta (n.r. situația cu Sindromul Trianon la copilul educat la Budapesta) era ciudat și totodată spălarea pe creier este o problemă. Și, tot așa, dacă luăm și exemplul de cealaltă parte, de multe ori am avut discuții cu oameni să zicem din Muntenia sau din Oltenia care erau foarte supărați că „ce se întâmplă în Transilvania”. Erau așa ..., efectiv nici nu puteai să discuți, aveau niște idei fixe și gata. Cum să zic, nici nu voiau să asculte alte puncte de vedere sau puncte de vedere obiective. Credeau 100% în informațiile și teoriile lor și gata.

Autorul: Cred că deja ați răspuns un pic și la următoare întrebare pe care vream să v-o adresez. Ce aș vrea să vă mai întreb este ce ar trebui sau nu ar trebui să facă liderii politici maghiari din România astăzi?

Respondent: Nu vreau să dau eu lecții politicienilor, probabil ei văd lucrurile mai cuprinzător. După părerea mea, în 30 de ani oricum s-a format o clasă politică autohtonă maghiară care poate să pună pe masa discuțiilor toate sau aproape toate problemele.

Autorul: Și au făcut ceea ce trebuia, din punctul dumneavoastră de vedere? Sau, unele da, unele nu?

Respondent: Eu zic că da... că au făcut. Acum toată lumea așteaptă că de la o zi la alta să se rezolve toate problemele. Iar acum, după cum se vede, problemele de la o zi la alta nu că să fie rezolvate, dar mai mult se înmulțesc. Și nu știu...

Efectiv nu știu dacă este rău sau este bine, dar eu zic că dacă există o echipă de politicieni profesioniști ei trebuie să facă treabă. Dacă nu fac sau dacă nu sunt simpatici, eficienți sau populația nu este de acord cu ei, să nu-i mai voteze și cu asta la revedere, s-a terminat treaba. Numai că la o populație care este în scădere ca număr de suflete nu știu dacă poți să îți permiți luxul acela ca să schimbi orientările politice sau politicienii care te reprezintă de la o zi la alta.

Autorul: Adică nu-și poate permite comunitatea maghiară să schimbe clasa politică de la o zi la alta.

Respondent: De la început eu știu că erau discuții, ce politică să facă un partid maghiar în România? La urma urmei, erau sau sunt, să zicem, o mulțime de probleme specifice comunității maghiare care trebuiau să fie rezolvate.

Autorul: Problema învățării limbii, problema emigrării? Mai vă vine vreuna în minte?

Respondent: Aici sunt refrenurile în fiecare zi, „tu trebuie să vorbești în limba ta maternă” ș.a.m.d. Și aici, nu știu..., nu aș face mare caz din treaba asta... Adică, să luăm exemple, sunt unele cazuri reale când tu trebuie să folosești limba ta maternă că altfel te exprimi și e mai ușor să explici ceva pentru conaționalii tăi. Există și exemplul celebru: ce se întâmplă dacă o bătrânică se duce la spital și nu poate să comunice cu doctorul. Adică, sunt niște chestii împinse până la imposibil, până la extrem, unde este un pic de adevăr, dar sunt cazuri specifice și nu cred că nu există o cale de rezolvare sau o voință de a rezolva acestea.

Acum fac o paranteză, interesant este că vorba aceea „vorbește românește, că mănânci pâine românească” nu este inventată de români, prima dată le-ar fi spus românilor o baronesă din Transilvania că „vorbește ungurește, că mănânci pâine ungurească”. Chestiile acestea se moștenesc de la unii la alții [râde].

Sunt niște probleme, dar eu zic că problemele sunt și deformate și create artificial cu folosirea limbii ș.a.m.d. De exemplu: la o ședință de consiliu (n.r. local sau județean) tu să plătești translator, deja e de râsul lumii.

Autorul: Translator pentru ce?

Respondent: Păi, unul vorbește în limba română și altul în limba maghiară prin intermediul unui traducător? Hai să fim serioși.

Autorul: Adică vreți să spuneți că poate ar trebui ca unii maghiari să vorbească în limba română și unii români care înțeleg să vorbească în limba maghiară?

Respondent: Răspund și eu cu o întrebare: adică cei doi participanți la o asemenea ședință, dacă se întâlnesc pe stradă, ori vorbesc în limba maghiară, ori în limba română – că foarte multă lume cunoaște amândouă limbile, mai ai nevoie de translator? Sau tu poți să vorbești în limba română cu polițistul de pe stradă, dar dacă te duci la o ședință, stop, acolo trebuie traducător? Adică deja... nu știu, dar după părerea mea această practică este o prostie.

Poate că eu sunt mai tranșant și nu este de acord toată lumea cu mine, dar ar trebui ca limba oficială să fie cunoscută de toată lumea, care să fie folosită în administrație și în contactele oficiale și să nu ne mai complicăm cu alte idei și așa-zise soluții. Mai ales dacă te duci la o ședință de consiliu într-un sat sau comună unde sunt toți maghiari, pe jumătate vorbesc pe românește pentru că tot ce înseamnă limbaj de specialitate/administrativ ei știu în românește, pentru că nu cunosc limbajul de specialitate în maghiară.

Să nu vorbim acum și de partea cealaltă, nu că nu cunosc limba română, dar nu știu să scrie și să se exprime corect nici în limba maghiară. Am multe situații, de exemplu: citesc texte de corespondență, simple adrese, simple declarații, scrisori personale, texte afișate în public, rapoarte, e-mailuri etc., nici în limba română, nici în limba maghiară nu sunt corect scrise... este de plâns. Adică „săracul era asuprit de români și nu poate, nu știe ...”? N-a putut să știe ce? Limba lui maternă sau limba oficială? Aici sunt problemele și aici este vorba și de voință și de educație. Ar trebui undeva să fie și o ordine asumată de toată lumea: „acestea sunt procedurile, se vorbește în limba oficială și punct” și în rest..., poți să scrii, poți să vorbești cum vrei ș.a.m.d.

Autorul: Cam așa e în toate statele, trebuie să cunoști limba oficială a țării respective. Și în Ungaria, și în Germania și în Suedia. Ca să primești cetățenia în unele state iarăși trebuie să faci dovada cunoașterii limbii oficiale, dacă nu ai dobândit cetățenia prin naștere.

Respondent: Absolut! Dau examen. Acum, cum să zic, se aduce exemplul că la primăria din Londra, adică site-ul lor ar fi publicat în nu-știu-câte limbi, dar când te duci pe stradă și indianul sau oricine comunică în engleză. Aici este deja efectul Turnului Babel și nu mai poți să găsești o soluție plauzibilă, eu cred că ar trebui simplificat, făcută o ordine: „frate, asta este regula și la revedere”.

Putem să o definim și ca o discriminare pozitivă, dacă o luăm așa... Tot timpul am zis, și copiilor mei le zic, trebuie învățată cât mai corect și la un nivel cât mai avansat limba română, că în această situație accesezi „două uși”. Adică poți să accesezi atâtea culturi câte limbi stăpânești, ceea ce este un mare avantaj.

Este încă o discuție interminabilă care iarăși este o problemă, cu învățarea limbii române, când unii politicienii maghiari în Parlamentul României au propus ca să învețe copiii maghiari limba română ca o limbă străină. Scandal, nimeni nu a vrut să accepte această abordare. Realitatea este că nu poți să compari un copil maghiar de 6-7 ani cu un copil român în ceea ce privește cunoșterea limbii române și să învețe după același material în clasele primare. Acești copii nu pot să facă față la un asemenea material dintr-odată.

Autorul: Pe de o parte, aveți dreptate, pe de cealaltă parte trebuie să ne gândim și cum sună să spunem că limba oficială a statului este predată ca o limbă străină.

Respondent: Bine, aici sunt sensibilități naționale juste, dar dacă ești politician sau pedagog, găsește, frate, un compromis în ceea ce privește definițiile și să elaborezi și o metodologie pedagogică eficientă! Realitatea este că mai repede învață copiii limba engleză decât limba română.

Autorul: Ar trebui găsită o soluție de comun acord, care să corespundă și necesităților practice din teren.

Respondent: Să nu vorbim despre limba română ca o „limbă străină”, sunt de acord.

Autorul: Dar o soluție se poate găsi, aveți dreptate, și trebuie să fie găsită.

Respondent: Este vorba de necesitatea unei metodologii și a unei practici pedagogice, ca acel copil, până la clasa a 4-a sau a 8-a, să ajungă la nivelul unui copil de limba maternă română, ca în viitor să nu aibă probleme cu materia predată (să înțeleagă textul, să poată să lucreze cu textele predate). Sau nici să nu avem asemenea mari pretenții, dar măcar cât de cât ar trebui să se apropie de acest nivel.

Autorul: Pentru binele copiilor ar trebui făcut acest lucru, să sperăm că se pot înțelege liderii comunități maghiare cu cei de la București.

Respondent: Mai este o problemă specifică zonelor unde populația este preponderent maghiară. Acolo, efectiv nu auzi sau auzi foarte rar limba română. Știu pe propria mea piele, dacă stau în aceste zone un timp mai îndelungat efectiv îmi scade puterea de exprimare în limba română, încep să formulez în mintea mea în limba maghiară, după care automat le traduc și acest lucru mă duce la o exprimare mai deficitară. Dacă umblu mai mult în mediul românesc, acest lucru dispare, formulările le fac direct în limba română. Dar cei care nu umblă sau nu aud... Un astfel de copil nu poate să fie comparat cu copiii maghiari care trăiesc la Târgu-Mureș, la Cluj sau la Arad, aceștia vorbesc limba română, aud în fiecare zi limba română, pentru ei este ceva obișnuit. Dar pentru, să zicem un copil din Miercurea-Ciuc sau dintr-un sat secuiesc, acest lucru este un dezavantaj în însușirea limbii române.

Este de zâmbit, dar până în ʼ90 era o chestie benefică faptul că băieții făceau stagiul militar și acolo cât de cât se obișnuiau cu mediul românesc și învățau, cine, cum a putut, limba română. Și cu ce au învățat la școală, plus exercițiul lingvistic din stagiul militar, s-a acumulat un pachet de cunoștințe lingvistice destul de avansat la unii, dar și la cei „mai slabi” era un nivel cât de cât acceptabil.

Autorul: Poate ar trebui și prin mass-media, nu știu, programe audio-vizuale făcute de către Statul Român și televiziune, radio în care să-i atragă pe tineri cu programe bilingve română-maghiară ca să-i familiarizeze poate și cu limba română, care să-i atragă pe copiii maghiari.

Respondent: Cea mai importantă ar trebui să fie școala! Pentru că, la ce înseamnă mass media, și copilul maghiar și copilul român merg direct la programe în limba engleză. Eu știu, pentru că și copiii mei când s-au întâlnit cu copii români, acasă, în excursii, în loc să comunice în limba română le era mai ușor să vorbească în limba engleză și pentru că aveau subiecte comune de pe internet.

Autorul: Da, e trist ca două comunități care trăiesc aici de cel puțin 1.000 de ani împreună să se înțeleagă în limba engleză.

Respondent: Da, adică este aproape caraghios.

Autorul: Ați atins deja acest punct la un moment dat, dar vă întreb totuși: într-un articol online scris de un jurnalist maghiar din România se spunea explicit că programele coordonate și finanțate de la Budapesta nu încurajează deloc crearea de punți de legătură între români și maghiari. Ba chiar, dimpotrivă, încearcă să construiască societăți paralele în România. Ce părere aveți despre aceasta? Cum se simt lucrurile acestea la firul ierbii, de către un etnic maghiar?

Respondent: Așa e.

Depinde de relațiile bilaterale în primul rând, sunt valuri în relațiile dintre cele două state, care, nu știu... Tot s-a încercat să se meargă pe modelul franco-german, nici acela nu este fără scântei, dar măcar la nivelul politicii înalte există o preocupare serioasă. La noi, parcă o dată a fost o ședință de guvern comună. Acum, nici vorbă de urmat modelul sus-amintit, mai ales dacă ne uităm la prioritățile de politică externă și la politicile legate de Uniunea Europeană ale Ungariei și ale României, se pare că se duc în sensuri diametral opuse.

Autorul: Deci părerea dumneavoastră este că această construire a unor societăți paralele în România între maghiari și români este un lucru rău sau un lucru bun?

Respondent: E un lucru rău, normal că e rău. Dar aici eu cred că existau deja societățile paralele, adică aici nu e vorba de a le construi, ci de a le menține. Aici eu simt un cinism, am zis și mai înainte...

Autorul: Din partea cui, cinism?

Respondent: Din partea conducerii statului maghiar, prin aceste politici, ei oricând, să zicem „pocnind din degete”, pot să își rezolve și deficitul demografic și deficitul forței de muncă. Cum se zice, deocamdată au un spate asigurat din această privință.

Autorul: Vă referiți la probleme demografice în Ungaria despre care unii cred că se pot rezolva pe seama etnicilor maghiari din jurul Ungariei?

Respondent: Absolut. Efectiv, nu sunt probleme de limbă, sunt compatibilități culturale, educaționale, religioase, iau oameni de-a gata. În prezent, din cauza războiului din Ucraina aproape jumătate din populația maghiară din Ucraina cred că deja s-a mutat în Ungaria. Despre asta nu se vorbește. Cine câștigă?

Autorul: O altă întrebare era dacă există presiune asupra etnicilor maghiari din România ca să se conformeze unor politici sau directive de la Budapesta? Da sau nu, dacă vreți, doar da sau nu, părerea dumneavoastră, fără să aprofundăm.

Respondent: Da, există.

Autorul: Ok. Ce se întâmplă atunci când vocea unui maghiar din România nu este pe aceeași lungime de undă cu vocile de la Budapesta sau cu altele agreate de lideri locali? Este respectiva persoană, cum să spun, ostracizată într-un fel sau pusă într-un colț oarecum?

Respondent: Și, și.

Autorul: Există și presiuni morale, presiuni psihologice, ca să le spunem așa?

Respondent: Psihologice și, mai ales, economice.

Autorul: Și economice? Acest aspect economic îl notase și un jurnalist maghiar în mai multe articole.

Mai vream să vă întreb dacă asupra dumneavoastră sau membrilor familiei dumneavoastră s-au făcut vreodată astfel de presiuni sau dacă ați fost vreodată amenințat de genul „dacă nu faceți ce trebuie, se poate întâmpla puncte, puncte” sau „nu e bine” sau, nu știu... Doar da sau nu, dacă puteți să spuneți.

Respondent: Da, sigur, eu am fost „atenționat”. Mi-au zis că dacă eu am un anume punct de vedere, mai bine să-mi fac bagajele...

Autorul: Dumneavoastră știți mai bine cât de greu v-a fost și cum v-ați simțit.

Respondent: M-am simțit cumplit. Dar, la urma urmei, depinde și cine zice, depinde și cui zice. Mai ales era neplăcut că și cercurile de prieteni și de cunoștințe erau puse sub presiune. Era o campanie bine organizată împotriva mea nu de autorități, ci de oameni particulari care făceau referire sau au încercat să găsească argumente care se alimentau din propaganda țării vecine.

Autorul: Deci v-au luat și cunoștințele și apropiații cu amenințări și presiuni, nu numai pe dumneavoastră?

Respondent: Absolut!

Autorul: Da... ca la carte, cum ar veni, foarte cinic și foarte tăios.

În general, un maghiar, dacă nu face „ceea ce trebuie” câteodată, poate fi acuzat și că își trădează nația, că-și trădează semenii sau comunitatea sau ostracizat în felul acesta? Doar da sau nu, cum credeți.

Pentru că mie mi se pare, cum să spun... Eu văd lucrurile din afară și din afară, din mai multe direcții, din mai multe părți, din mai multe cuvinte mai mult nespuse, am intuit o oarecare presiune incorectă asupra unor membri ai comunității maghiare, că, dacă nu se conformează, devin un fel de oi negre. Adică, ceva de genul „tu nu ești suflet din sufletul nostru, nu ești parte din comunitatea noastră, nu mai trebuie să te numești maghiar, tu nu mai ești de-al nostru”. Un fel de împingere în afara comunității sau amenințarea cu împingerea în afara comunității, un fel de, cum să spun, un fel de amenințare că te caterisim aproape, că te excomunicăm, ca din biserică, te ștergem din registru.

Respondent: Da, da, da... Din păcate, istoria se repetă. Ca un exemplu, după ce contele Miklós Bánffy a depus jurământul în fața regelui Ferdinand, astfel dobândind cetățenia română în anul 1926, și prin implicarea directă în viața politică din România în perioada interbelică (președintele Comunității Populare Maghiare), în cercurile politice de la Budapesta a fost considerat trădător de neam. Despre ce vorbim?

Autorul: Și mi se pare o presiune foarte incorectă, pentru că, în primul rând, un membru cinstit al societății, un cetățean cinstit al acestei țări are și niște responsabilități față de instituțiile țării respective. Are o responsabilitate în fața legii, în fața unor legi, o responsabilitate în fața mai multor norme, a unor cetățeni, chiar de altă etnie, chiar de altă credință. Sunt niște responsabilități și umane, și juridice pe care un om le are, dar atunci când se exercită presiuni sau amenințări incorecte asupra ta, că te scoatem din comunitatea noastră, dacă nu faci ce spunem noi, mi se pare o presiune foarte dureroasă pentru un astfel de membru. Și este cu atât mai dureroasă cu cât parcă nici reprezentanții Statului Român nu te ajută foarte mult. Deci este o presiune din două direcții. Nici reprezentanții Statului Român nu te apără de astfel de presiuni, ba chiar închid ochii la o mulțime de chestiuni, și câteodată și unii membri ai propriei tale comunități te amenință că te dau afară după bunul lor plac, dacă nu te conformezi unor lucruri care poate sunt imorale, care poate sunt ilegale, care poate nu corespund valorilor unui om. Se întâmplă așa ceva?

Respondent: Sigur că da. Mai ales ținând cont de evenimentele actuale din politica internă maghiară, aceste lucruri se întâmplă în Ungaria, dar se infiltrează și în Transilvania. Mai ales că, în Transilvania, în mod tradițional toată lumea era simpatizantă și acum și votantă a regimului actual de la Budapesta (n.r. partidul Fidesz). Acolo deja există o orientare politică susținută de o propagandă puternică ș.a.m.d. și n-ai alternativă, adică ori ești cu ei, ori ești dușmanul lor.

Această politică și această abordare a discursului politic influențează și comunitatea maghiară din Transilvania. Cel mai bun exemplu, cu cei trei brutari sri-lankezi de la Ditrău, unde un preot catolic efectiv a incitat tot satul împotriva acestor oameni și împotriva firmei angajatoare (avem cele două aspecte: și psihologic și economic). Acest părinte a mers 100% pe direcția de propagandă anti-imigrantă ...

Autorul: Care era transmisă pe canale de la Budapesta.

Respondent: Păi, omul dacă deschidea televizorul, toate posturile difuzau numai punctul de vedere despre imigranți al guvernului maghiar. Efectiv, nici nu s-a pus problema că nu ar fi adevărat, pentru că „se dă la televizor”. Nu știu, asta e..., este trist. Și aici nu este vorba numai de atitudinea față de imigranți, ci de eficiența unui demers propagandistic, de oamenii care devin vulnerabili din cauza informărilor unilaterale sau tendențioase și de reacția unei comunități care a fost contaminată cu asemenea informații și știri.

Autorul: Este și vina reprezentanților Statului Român că au lăsat comunitatea maghiară să devină dependentă de televizorul de la Budapesta, de programele de la Budapesta. Practic, și-au abandonat într-o oarecare măsură o parte dintre cetățenii lor.

Respondent: Absolut, da. Dar dacă luăm în calcul libertatea de exprimare și libera circulație a informațiilor, nu știu... cred că este și vina lipsei de educație sau a lipsei unei informări echilibrate. Și, nu în ultimul rând – iarăși ne întoarcem la problema noastră notorie – lipsa de cunoaștere a limbii române, care ar fi prima condiție de a accesa informații și de pe platformele media românești.

Autorul: Acum ajungem spre sfârșit. Vream să spun că scopul și motivul acestui interviu a fost acela că eu cred că poate exista un viitor foarte bun împreună în această țară, cu un grad de înțelegere și respect reciproc mai mare între comunitatea românească și cea maghiară. Acesta a fost deci motivul care a stat în spatele acestui interviu. Ce părere aveți dumneavoastră despre acest optimism al meu, ca să spunem așa?

Respondent: Sper să fie așa, și eu sunt optimist. Am lucrat în acest sens, adică doresc și eu asta și cred că am și realizat ceva până acum. Dar acest optimism ar trebui să fie cel normal.

Autorul: La ce vă referiți mai exact, la o mai bună înțelegere, comunicarea să fie într-o limbă în care să se înțeleagă amândoi?

Respondent: Asta cu limba am discutat deja. Am zis de multe ori, aici sunt două aspecte. Un aspect e că tu nu poți să pretinzi ca 18 milioane să învețe limba unui milion de oameni, adică e aberant, e imposibil. Bun. Al doilea lucru, cred că limba maghiară este una dintre cele mai dificile limbi de însușit dintre limbile europene. Tot respectul pentru oamenii care stau în zone cu populație majoritar maghiară și vorbesc perfect maghiară.

Autorul: Și în schimb ar trebui să cunoască maghiarii limba română, nu?

Respondent: Normal. Păi, pentru mine, ăsta e un avantaj! Acum, fiecare cum privește treaba asta... Orice limbă în plus este un avantaj.

Autorul: Chiar și engleza, despre care spuneați mai devreme, darămite limba celor lângă care trăiești.

Respondent: Eu zic că, pe undeva, ar trebui să trecem de problema asta. Cum să vă zic, în mod particular eu am o familie unde suntem de toate etniile. Și, în special, să luăm situația copiilor care au soți sau prietene românce sau români. Și apar întrebări, măi, dar cu nepoții tăi, în ce limbă o să comunici? Răspunsul meu: în care ne este mai ușor!

Adică, aici, dacă tu vrei să vorbești cu un copil sau să exprimi afecțiunea sau să transmiți o undă de dragoste, dacă este important faptul că în ce limbă transmiți aceasta, atunci ai deja probleme, ai probleme cu capul.

Autorul: În amândouă, din punctul meu de vedere.

Respondent: Sigur!

Autorul: Cum să spun, din 2 etnii diferite mi se pare normal copilul să înțeleagă limba ambilor părinți, are o moștenire culturală dublă față de alții. Dacă știe și limba tatălui și limba mamei, are acces, exact cum ați spus dumneavoastră, la două culturi diferite din start și este un avantaj enorm pentru el.

Respondent: Era mediatizată situația când s-a distrus o familie cu doi sau trei copii pentru că părinții, când primul copil începea școala, nu au putut să se înțeleagă în ce școală să-l înscrie. Și din ceartă a rezultat un divorț urât, cu multe procese și cu distrugerea familiei.

Autorul: E trist pentru copii în primul rând.

Respondent: Absolut. Și, bine, cel care a câștigat, ce a câștigat? Acum stau separați, avea o nevastă sau avea un soț pe care îl iubea și acum? Pentru un asemenea lucru? Era o problemă atât de mare? Pentru unii este, nu știu, parcă sunt...

Nu vreau să dau sfaturi nici pentru politicieni, nici pentru liderii comunităților, dar un singur lucru vreau să subliniez, după părerea mea pentru oameni sunt vitale: școala și educația, care, din păcate, cunoaștem în ce stare sunt. Fără acestea, nu putem să rezolvăm nimic.

Mai departe, să lăsăm visele, după cum am pomenit despre „marea reconciliere” germano-franceză care a ajuns la relații normale, aranjate, sunt niște seturi de reguli și de proceduri pe care le respectă fiecare. În situația noastră, eu nu cred că o să ajungem într-o stare de idealism total unde toată lumea o să trăiască în mare iubire și înțelegere. Aici este necesar în primul rând un respect reciproc. Dar acesta, fără școală și educație, eu nu văd cum se va realiza.

Autorul: Chiar vream să vă întreb, ultima chestiune, ca să se întâmple această evoluție pozitivă și să se creeze punți între cele două comunități, ce sugestii ați avea? Dacă ați avea vreo sugestie pentru comunitatea maghiară și vreo altă sugestie pentru comunitatea românească?

Respondent: Asta era.

Autorul: Să se respecte mai mult reciproc?

Respondent: Absolut, da.

Autorul: Cam asta a fost tot, vă mulțumesc!

Respondent: Cu mare drag!

Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul FUMN Mircea Malița.