Interviu cu Ion Cristofor, redactor-șef al revistei „Conexiuni Culturale” (Cleveland): identitatea scriitorului diasporean și limba română ca patrie literară

Revista „Conexiuni Culturale”  apare la Cleveland(SUA), coordonată de poetul clujean Ion Cristofor, este un spațiu viu de întâlnire între scriitori, artiști și cititori din diaspora românească și din țară. În paginile sale se împletesc vocea memoriei și privirea proaspătă a prezentului, construind punți între oameni și culturi. Publicația aduce împreună texte literare, eseuri, cronici, interviuri și creații vizuale, susținând un dialog constant între România și comunitățile românești din lume.

Interviul de față face parte din cercetarea doctorală dedicată temei „Identitatea celui cu mai multe identități, reflectată în literatura recentă a diasporei”. În acest cadru, discuția cu Ion Cristofor explorează felul în care literatura și jurnalismul cultural din diaspora reușesc să depășească stadiul entuziasmului amator și să se afirme în zona scrisului profesionist. Totodată, vom afla cum se conturează, prin paginile revistei „Conexiuni Culturale”, un spațiu al apartenenței și al dialogului cultural.

Ciprian Apetrei: Cum ați ajuns să coordonați „Conexiuni Culturale” din Cleveland și care a fost viziunea inițială pentru această revistă?

Ion Cristofor: Revista de la Cleveland apare datorită inițiativei unui fost student al Almei Mater Napocensis, poetul Mircea Ștefan, acum cetățean american. Suntem doi echinoxiști cei care am fondat în 2021 această revistă de cultură trimestrială, menită să fie o punte culturală între cei din țară și scriitorii aflați în diaspora. Sigur, la valurile de exilați români plecați din cauza dictaturii comuniste s-au adăugat cei alungați de falsa democrație instaurată la noi după așa- zisa revoluție, care se dovedește tot mai mult o lovitură de stat, instrumentată din exterior, cu complicitatea unor trădători din țară. Guvernele de după 1990 au reușit să pună la pământ tot ce s-a creat, cu mari sacrificii ale populației, în perioada “dictaturii de dezvoltare” a lui Nicolae Ceaușescu, atingând sinistra performanță de a alunga din țară câteva milioane de români, printre aceștia și mulți scriitori.

Este o situație tragică, ce ne-a obligat să pornim la drum fără niciun sprijin financiar al cuiva, fără nici un program scris. În inimile noastre doream să dialogăm cu cei care au fost alungați din țară, să facem ceea ce statul nu face, să le dăm un semn că îi considerăm parte a culturii naționale, condeie puse în slujba limbii române. Nu e întâmplător că am deschis primul număr al revistei, apărut în martie 2021,  cu un articol al criticului Irina Petraș, intitulat „Spune-mi cum vorbești…”, articol ce constituie un splendid elogiu adus acelei limbi pe care Eminescu o numea „stăpâna noastră”.

Scoatem revista și o difuzăm cu bani din buzunarele noastre de pensionari căci nu suntem indiferenți ce se întâmplă cu cei alungați din țară, cu un sistem administrativ de „o incompetență aproape fără limite”,  unde, după cum crede poetul Andrei Codrescu, nu se întâmplă „absolut nimic, decât mizerie și vorbăreală”.

Credeți că putem vorbi astăzi despre o „literatură a diasporei românești” sau mai degrabă despre o sumă de voci individuale, unite doar prin experiența migrației?

IC: Există desigur o literatură a diasporei românești în care se afirmă o seamă de voci unice, cu particularități ce derivă și din mediul în care s-au trezit după emigrare.  Deși scriu în aceeași limbă, temele și modalitățile de rezolvare sunt diferite la prozatorii ce apar în cel mai recent număr al revistei, 2(18)din iunie 2025: tinerii Robert Lungu (Norvegia), Marius Pădurean (Danemarca), Martin Kumamoto (pseudonimul unui scriitor român stabilit în Japonia) sau Livia-Margareta Micu, o prozatoare de 92 de ani, cu o creativitate debordantă(Norvegia). Îi unește aceeași fidelitate pentru limba română, deși  toți au învățat limba țării în care locuiesc.

O situație specială au scriitorii evrei originari din România, care au emigrat în Israel în diverse perioade. Mulți dintre ei s-au integrat cu succes în literatura de limbă ebraică. Examinând, de pildă, antologia de poeți ebraici contemporani alcătuită de Sebastian Costin, La marginea cerului, apărută la Tel Aviv în 1981, constatăm că o seamă de scriitori israelieni sunt originari de pe plaiurile noastre. K.A. Bertini, născut în 1903 în Basarabia. Tot un basarabean este și Iehosua Tan Pai, născut în 1914 la Chișinău. Integrat cu repeziciune în literatura ebraică, poetul traduce din poezia lui Eminescu și din cea a confraților evrei originari din România. Mai amintim aici numele unor Haim Rabinsohn, M. Winkler, I. Gole (un cunoscut conducător al mișcării sioniste de la noi), Dan Paghis, Beniamin Segal.

O situație similară are și generația mai nouă a scriitorilor evrei originari din România. Să examinăm, de pildă, cazul lui Shaul Carmel. Originar din Ștefănești (Botoșani), poetul se întoarce în străvechea țară a strămoșilor săi  evrei în 1965. Scriitorul a debutat în România, în 1956, cu volumul Raze de soare. În noua sa patrie, poetul va publica numeroase volume în limbile ebraică, română, rusă și arabă. Cărțile editate la Tel Aviv și București i-au adus o dublă recunoaștere. Încununat cu Premiul „Sion” al Uniunii Scriitorilor din Israel, Shaul Carmel e cinstit, de asemenea, cu Premiul pentru poezie „Mihai Eminescu”, acordat de Academia Română. Poetul și publicistul evreu e considerat drept omul care a construit un adevărat pod spiritual între Israel și țara sa de origine. Shaul Carmel, din păcate dispărut prea repede dintre noi, nu e însă singurul scriitor israelian care a continuat să scrie și în românește. În Israel funcționează o Asociație a Scriitorilor de limbă română, precum și cercuri culturale la Ierusalim, Haifa, Așdod, Petah Tikva.

Puțin cunoscuți la noi, acești admirabili confrați de condei editează în Țara Sfântă câteva publicații scrise într-o limbă românească ce te face să pălești de admirație. Amintim aici câteva: revistele literare „Izvoare”, „Punct”, buletinul cultural „Pro și contra”, revista lunară „Minimum”, cotidianul „Ultima oră”, săptămânalul „Tribuna magazin”, „Orient expres”. Desigur, unele din aceste publicații s-au stins odată cu dispariția celor ce le editau. În anii din urmă, s-a impus și publicația „Maximum”, condusă de marele gazetar Teșu Solomovici. Publicații precum „Jurnalul săptămînii”, condusă de inimoasa Doina Meiseles, acordă spații largi literaturii scrise de scriitori de limbă română din Israel.

Nu mai puțin importantă este „Gazeta Românească”,  condusă de Dragoș Nelersa, actualul președinte al Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, de numele căruia se leagă înființarea  „Casei Scriitorului Român” de la Tel Aviv. Dragoș Nelersa  s-a născut la București în data de 9 februarie 1970, iar în 2001 s-a stabilit cu familia  Israel. A lucrat, o perioadă,  la ziarul „Jerusalem Post”. Din 2005, conduce Editura Familia din Israel care publică cărți în limba română și în limba ebraică. Este editor al „Revistei Familiei” – cea mai veche revistă de limba română din Israel, fondată în anul 1966 de cunoscutul ziarist I. Aurescu. „Revista familiei” era un magazin ilustrat, cu apariţie săptămânală. “Revista familiei”, condusă astăzi de tânărul Dragoș Nelersa  continuă pe pământul Ţării Sfinte tradiţia publicațiilor de acest gen, în vogă la noi în perioada interbelică.

La ultimii ani, au apărut și câteva publicații electronice, cum ar fi „Curierul de pretutindeni”(animată de poetul Etgard Bitel, recent decedat) și „Nautilus”, o spectaculoasă publicație culturală a poetului, traducătorului și editorului Adrian Grauenfels.

Am analizat fenomenul în mai multe volume publicate, mai recent în „O istorie a literaturii de limbă română din Israel, Vol. I - Poezia” (ed. Familia, Tel Aviv, 2023), iar acum pregătesc un volum dedicat prozei și memorialisticii din aceeași țară.

În paginile revistei dumneavoastră, „acasă” apare atât ca spațiu geografic, cât și ca sentiment. Cum percepeți transformarea acestui concept în scrierile autorilor din diaspora?

IC: „Acasă”, un sinonim al patriei, a fost resimțită diferit de diversele valuri ale emigrației românești. Drama  exilului era acută la scriitori ca Vintilă Horia (autor al celebrului roman Dumnezeu s-a născut în exil), Aron Cotruș, Alexandru Busuioceanu, Mircea Eliade,  Pamfil Șeicaru ș.a., autori care trăiau sentimentul de captivitate  a exilului căci nu aveau posibilitatea morală de a se întoarce într-o țară aflată sub dictatura comunistă.

Un sentiment copleșitor al dorului de țara natală am remarcat recent în lirica poetei Emilia Ataba, o sălăjancă stabilită, prin căsătorie, în Israel.  

Un neadaptat la realitățile dure ale exilului în SUA e și poetul optzecist Gabriel Stănescu,  mesajul fiind încapsulat în cartea sa de poezii Când acasă nu mai e acasă(2000). De altfel, poetul și-a explicat dorința de a rămâne în culcușul protector al limbii materne în volumul “Jurnal în căutarea poeziei”(2001):  „În limba țării mele dacă scriu nu mă simt vinovat. Pentru mine unul, integrarea nu va fi completă din pricină că nu pot exprima cu deplinătate ceea ce simt într-o limbă de împrumut. Una este să comunici curent într-o limbă de adopțiune și alta e să o stăpânești în așa mare măsură încât să te și poți exprima, ca și cum ai respira. Câți s-au încumetat să o facă? Câți au reușit cu adevărat să atingă perfecțiunea? Trebuie să fii înger și să vorbești limbajul îngerilor; și eu nu sunt înger. Îmi asum riscul, în continuare, de a scrie în românește. E un paradox să locuiești departe de țară și să scrii în limba țării tale, un paradox confortabil, totuși. În limba țării mele, scriind, nu plătesc vamă, nici taxe statului american. Numai Dumnezeu vorbește pentru mine în graiul neamului meu” .

Epoca actuală, una a mobilității accelerate, a mondializării, a modificat sentimentul unei patrii‚ dar faptul că scriu în românește confirmă credința unui Hans Georg Gadamer, filosoful german: „În esentă, patria este însă patria lingvistică.”

Ați observat în ultimii ani o trecere de la entuziasmul amator, specific începuturilor, către un scris literar și publicistic profesionist în diaspora? Care ar fi indicatorii acestei maturizări?

IC: Amatori și veleitari există peste tot, inclusiv în diaspora. Aceștia sunt clienții predilecți ai editurilor românești care publică pe oricine vine cu câteva sute de dolari. Evident, refuzăm să încurajăm scriitori lipsiți de talent, indiferent unde trăiesc, în țară sau în străinătate.  

Care sunt principalele provocări editoriale și logistice în coordonarea unei reviste culturale de limbă română din Statele Unite, cu autori răspândiți pe mai multe continente?

IC: În coordonarea revistei, ce poate fi citită online, avem avantajul că directorul ei, Mircea Ștefan, locuiește la Cleveland, în timp ce redactorul-șef  este clujean, în contact nemijlocit cu unul din cei mai importanți critici și istorici literari ai  literaturii actuale, profesorul universitar dr. Mircea Popa, autor al unor valoroase volume dedicate literaturii exilului. Cel mai important este Întoarcerea la Ithaca.Scriitori români din exil (1998), dar nu e singurul titlu demn de a fi amintit.

Avem în Consiliul consultativ al revistei reputați critici, prozatori, poeți și traducători gata oricând să ne dea un sfat: Irina Petraș, Diana Adamek, Niculina Oprea, Marcel Mureșeanu, Ștefan Damian, Dafin Mureșeanu, Constantin Cubleșan, Mircea Moț, Dan Grădinaru, Adrian Țion. 

Din perspectiva dumneavoastră, identitatea multiplă a scriitorului diasporean este mai mult o resursă creativă sau o dificultate în conturarea unei voci unitare?

IC: După cum sugerează chiar întrebarea dumneavoastră, există în ego-ul fiecărui scriitor o comunitate de voci. Dacă aceste voci se armonizează și se conturează un scris ce poartă marca  autenticului, aceasta înseamnă că avem de a face cu un scriitor adevărat, care trece peste dificultățile inerente oricărei creații.  

Cum se reflectă memoria colectivă și personală a comunității românești din diaspora în textele publicate în revistă? Există riscul idealizării excesive a „României de acasă”?

IC: Semne ale unei memoriei colective apar adeseori în materialele critice ale unui important colaborator al nostru, criticul Dorin Nădrău, un erudit bibliotecar de la Detroit. Articolele sale dedicate memoriei lui Avram Iancu sau altor personaje din istoria noastră națională, ca și cele ale unor colaboratori precum criticii Mircea Popa, Constantin Cubleșan, Marin Iancu, istoricul Adriana Zaharia, eminentul etnograf Ion Taloș, diplomatul Nicolae Mareș ș.a. sunt dovezi că există o memorie colectivă în stare de veghe a comunității românești din diaspora, că românii,alungați din țară de o politică obtuză, nu și-au uitat patria, tradițiile și limba.

Nu, nu există un risc al idealizării excesive a „Românei de acasă”, nici unul al diabolizării sale. Colaboratorii noștri se dovedesc oameni lucizi, informați, care evită extremele în orice situație. E foarte adevărat că mulți dintre copiii acestor familii din diaspora își pierd conștiința românească, uită limba și tradițiile părinților. Ca un paradox, am constatat că nepoții scriitorilor din Israel pe care i-am cunoscut vorbeau o frumoasă limbă românească. În timp ce un nepot al lui Aron Cotruș, poetul naționalist înmormântat la Cleveland, nu mai stăpânește limba în care poetul a scris celebrul volum Cântecul desțărării (1962), redactat în Spania și editat la Cleveland…

Ce ați dori ca publicul din România să înțeleagă mai bine despre scriitorii care trăiesc și creează departe de țară?

IC: Aș dori desigur ca acest fragment al culturii noastre naționale, operele scriitorilor din diaspora, să fie mai bine cunoscute de cititorii români, să fie studiate de criticii literari, introduse în manuale.

Date fiind condițiile în care trăim, veți spune că visez… Dar încă nu s-a interzis, prin lege, dreptul de a visa.

Transmiteți, vă rog, un mesaj tinerilor autori români din diaspora care își caută vocea literară.

 IC: Nu am deloc orgoliul de a da sfaturi celor mai tineri. Sunt eu însumi un scriitor care învață, zi de zi, cum se scrie. Le-aș spune doar că înainte de a scrie, trebuie să înveți să citești.

Cred că le-aș mai aminti doar ceea ce un mare poet englez, T.S Eliot, a spus în eseul intitulat „Tradiția și talentul personal”, anume că fără tradiție o cultură e moartă, stagnează și dispare...

Revista poate fi citită online la adresa Conexiuni literare