Instrumentalizarea Revoluţiei

Comunicatul referitor la unele dintre cele mai controversate aspecte ale Revoluţiei Române din decembrie 1989, comunicat dat publicităţii de Parchet la începutul săptămânii, a provocat reacţii felurite.

Unii l-au primit cu un optimism rezervat, văzând în el, totuşi, un prim pas oficial, ceva mai important, întru recunoaşterea caracterului “încâlcit” al evenimentelor din Decembrie 1989. Citindu-i şi cea de-a doua parte, cea în care este vorba despre probele alterate de-a lungul celor 28 de ani trecuţi de la Revoluţie, optimiştii moderaţi au spus că avem totuşi de-a face cu un semn demn de luat în seamă şi că, în sfârşit, se recunoaşte faptul că nu a existat nici un fel de vid de putere, că aceasta a fost preluată rapid de un grup pregătit de ceva vreme în acest scop, că peste revolta populară s-au suprapus şi acţiunilor unor complotişti, că au mai fost tentative de înlăturare prin asasinat a lui Nicolae Ceauşescu. Dar şi că e foarte posibil să nu aflăm adevărul adevărat în timpul vieţii noastre.

O a doua categorie de reacţii, mult mai puţin pozitive, atrăgea atenţia asupra detaliului că ceea ce se spune în sus menţionatul comunicat  ar oferi o nesperată muniţie acelor politicieni de astăzi care susţin sus şi tare că protestele populare la adresa felului în care coaliţia PSD-ALDE-UDMR schimbă, schimonoseşte, transformă în folosul liderilor săi penali, aruncă în derizoriu legile justiţiei ar fi manipulate, create artificial, plătite. Carevasăzică, nu au fost ei în stare, nu au fost nici chiar foarte dornici ei, românii, să iasă în stradă, să lupte pentru răsturnarea comunismului şi a lui Ceauşescu, cel care nu le mai da nici măcar pâine,  atunci de ce s-ar revolta în faţa abuzurilor de putere ale unei majorităţi parlamentare alese democratic care, uite, le-a mai acordat de la la 1 ianuarie încoace şi nişte iluzorii măriri de salarii? Aşadar,  e mai mult ca sigur că şi de data aceasta avem de-a face cu un grup de agitatori, cu nişte complotişti care, năimiţi de banii lui Soros, se dau de ceasul morţii spre a nu-i lăsa pe domnii Dragnea şi Tăriceanu să îşi îndeplinească dorinţa de a face numai bine României, de a-i asigura şi garanta prosperitatea şi independenţa. De a o scoate de sub dominaţia Bruxelles-ului şi a Washingtonului. Nu oare acesta era sensul scrisorii unui anume Pleşoianu, deputat PSD, adresată nu Americii (acesteia îi vorbea proletcultista Maria Banuş), ci preşedintelui Donald Trump? Aşa ca de la politician la politician, de la egal la egal,  totul în aplauzele revistei Sputnik.

În dubla interpretare dată comunicatului Parchetului îşi spune iar cuvântul ceea ce, într-o celebră scrisoare adresată în 2001 “prietenilor mei români” de filosoful maghiar născut în 1948 la Cluj Gáspar Miklós Tamás, se diagnostica a fi extraordinara capacitate de “autonegare românească”.

Nu, nicăieri comunicatul nu neagă că a existat şi o revoltă populară. Nu pune sub semnul întrebării sacrificiul de sânge al celor care au ieşit în stradă, au scandat “jos Ceauşescu!” şi “jos comunismul!”.

 Comunicatul nu face decât să evidenţieze faptul că revolta a fost deturnată, folosită, instrumentalizată de grupul de complotişti care a preluat puterea puţin păsându-i că în vederea reuşitei operaţiunii şi pentru legitimarea acţiunii lui este nevoie de alte şi alte crime. Printre ei, numiţii Iliescu Ion, Roman Petre, Brucan Silviu, Măgureanu Virgil, Voiculescu Voican Gelu. Şi pentru aceasta respectivii trebuie să plătească.

Revin la sus-menţionata scrisoare a lui Gaspár Miklós Tamás şi citez următorul fragment: “Voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au plăcut consecinţele Revoluţiei, aţi convins o lume întreagă că revoluţia nu a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o jonglerie, reuşind să escamotaţi cea mai mare faptă istorică a poporului român”.

Autorul scrisorii invoca şi faptul că există numeroase controverse în legătura cu Revoluţia franceză, cu marea teroare dintre anii 1793-1794, cu câţi prizonieri se aflau încarceraţi la Bastilia în ziua de 14 iulie 1789. Controverse există şi în legătură cu Revoluţia maghiară din 1956, cu ceea ce plănuia Nagy Imre, cu numărul de victime. Însă nici francezii, nici maghiarii nu au negat aceste două momente fundamentale ale istoriei lor naţionale.  În schimb, românii neagă, instrumentalizează.

De altfel, instrumentalizată în folos propriu a fost şi scrisoarea lui  Gaspár Miklós Tamás în 2011 la un simpozion organizat de Friederich Ebert-România şi de Fundaţia Nicolae Titulescu. De cine? De nimeni altul decât de numitul Iliescu Ion. Se putea oare altfel?