Instinct de conservare

Fără intenţia de a stârni controverse, recunosc că fac parte dintre cei care cred în teoria evoluţiei speciilor a lui Charles Darwin. Asta nu îmi zdruncină în niciun fel credinţa în Dumnezeu, ba din contră, mi se pare că atotputernicia lui este cu atât mai sublimă în a fi elaborat o lege care să guverneze viaţa, decât simplul act al creaţiei tuturor vietăţilor, lăsate apoi să se descurce la voia întâmplării.

Dacă în biologie, „Originea speciilor” este în egală măsură contestată şi aprobată, îndrăznesc să vă propun o extrapolare a ei în domeniul social, surprins eu însumi de cât de valabile se pot dovedi multe dintre tezele sale aplicate pe acest palier. În esenţă, coroborând şi cu lipsa unui instinct social de conservare, mi se pare că există o analogie perfectă între soarta comunităţilor care, încălcând principiile evoluţionismului, sunt sortite iniţial degenerării, iar apoi extincţiei, şi cea a dinozaurilor dispăruţi ca urmare a incapacităţii de adaptare la noile condiţii climatice.

Actuala campanie electorală scoate în evidenţă mai mult ca oricând eşecul clasei politice în a oferi soluţii, dovada supremă fiind lipsa de speranţă şi lehamitea care au cuprins majoritatea populaţiei, procentul de participare la vot în 2009 de puţin peste un sfert devenind acum un prag optimist. Ce vot de cenzură poate fi mai aspru decât că trei sferturi dintre români nu vor face minimul efort de a-şi exprima punctul de vedere?

Este însă corect să punem exclusiv situaţia actuală în cârca clasei politice? Nu cumva, societatea românească, lipsită de perspectivă, confirmă nefericit prin propriul exemplu teza suprapopulaţiei care enunţă că reducerea mijloacelor de trai la nivel global drept consecinţă a suprapopulării, va face să supravieţuiască şi chiar să se dezvolte doar acele comunităţi care reuşesc să-şi pună în frunte pe cei mai capabili să le conducă? Ce mutaţie de genetică socială a făcut ca astăzi cinstea, munca, inteligenţa să nu mai fie socotite calităţi în alegerea conducătorilor de către români, ci de-a dreptul defecte?

De ce fel de instinct de conservare mai dă dovadă societatea românească când plagiatul, ca formă a impotenţei intelectuale şi chiar prostiei, este socotit cu totul inofensiv comparativ actului de a da cu bâta în cap? Este adevărat că nu provoacă aceeaşi durere sau pagubă imediată, cum nici o specie inadaptată nu a dispărut instantaneu, însă ascunde tocmai acel defect cromozomial prezent nu doar la nivel de individ, ci generalizat în corpul social, cu efect letal pe termen lung.

O specie socială nu poate spera să evolueze dacă nu are capacitatea, sau măcar instinctul de conservare, să-şi aleagă din rândul său cele mai evoluate exemplare. A crede că te poţi dezvolta punându-ţi soarta în mâna unor impostori, este la fel de iluzoriu cu a încerca în plan personal să te realizezi nu prin perfecţionare continuă, ci prin a juca sistematic la loto.

Am asistat, cu ceva timp în urmă, la o conferinţă în care câţiva politicieni au răspuns invitaţiei de a vorbi în faţa unei aule pline ochi cu studenţi. Primul a luat cuvântul cel mai marcant dintre ei, în sensul că reprezenta partidul cel mai puternic, real model de reuşită politică, aflându-se deja pe traiectoria ca la o vârstă tânără să ajungă în vârful unei organizaţii care ţinea captiv judeţul încă din anii ’90. Cu o freză perfectă, imobilizată într-un strat prea gros de gel şi sprijinită pe doi perciuni în formă de şliţ, îşi începu cuvântul spunând că sala în care ne aflam îi provoacă nostalgia amintirii momentului când era să rămână, sau chiar rămăsese, repetent. Asta nu m-a mirat, însă reacţia sălii a fost cu adevărat surprinzătoare. Un freamăt şi o frenezie manifestate prin onomatopee au cuprins majoritatea auditoriului. Empatizau plenar cu oratorul, confirmându-li-se ad-hoc că ceea ce văzuseră la televizor sau auziseră de la părinţi se confirmă. Prea multă carte strică, iar repetenţii ajung să-i conducă pe premianţi!

La coada şirului de vorbitori stabilit riguros în ordinea valorii exprimate ca număr de voturi obţinut în alegeri, a luat cuvântul ultimul politician. Sperând aiurea că va stârni simpatia sălii, a început abrupt: „-Mie această sală îmi aminteşte de momentul în care am aflat că sunt şef de promoţie!”. Mare greşeală, o tăcere de gheaţă a coborât din tavan prinzând parcă feţele tuturor într-o grimasă acră. Doar o fată şi un băiat aflaţi în primele bănci radiau simpatie şi oarecare solidaritate. Aveau figura clasică a şoarecilor de bibliotecă, un aer uşor aerian, tipic a ceea ce marţafoiul care vorbise primul ar califica, dispreţuitor, „loseri”.

Teza luptei pentru existenţă din teoria evoluţionistă spune că lupta pentru mijloacele de trai dintre indivizii aceleiaşi specii sau uneia apropiate duce prin selecţie naturală la supravieţuirea celor mai apţi. Este în aceste condiţii posibil ca o comunitate să nu dispară în condiţia în care este condusă de cei mai inapţi să o facă? În prezent, ţara şi multe localităţi sau judeţe sunt într-o astfel de situaţie, ori asta trebuie să-i îngrijoreze pe toţi.

Credinţa generală este că o comunitate, iar un popor cu atât mai puţin, nu pot să dispară. Nici dinozaurii nu credeau asta despre ei, deşi ar fi trebuit să se îngrijoreze că la un corp atât de mare, au un cap atât de mic! Defectul ăsta, aparent minor, i-a împiedicat să găsească calea spre supravieţuire. Aşa suntem şi noi acum. Suntem conduşi de capete seci pentru că noi ni le-am ales şi suntem pe cale să persistăm.