Ultimele știri ⏱️Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

În războiul hibrid, cuvintele sunt arme. De la Apărare la Război, după 78 de ani

1 live

Publicat: 06.09.2025 08:46

Denumirile oficiale ale instituțiilor militare nu reprezintă doar convenții birocratice neutre. Ele sunt, de fapt, o oglindă a filosofiei politice și a strategiei unui stat și reflectă nu doar rolul intern al armatei, ci și percepția externă pe care o națiune dorește să o proiecteze, o filosofie politică și strategică. Denumirile transmit mesaje atât către cetățeni, cât și către aliați sau adversari. În lumea contemporană, în care percepția poate fi la fel de importantă ca forța militară efectivă, titulatura unui minister sau departament are implicații majore. Un exemplu este anunțul președintelui Donald Trump, conform căruia Statele Unite ar putea reveni la denumirea de „Departament al Războiului”, folosită în secolul al XIX-lea și până la mijlocul secolului XX, înainte ca instituția să fie redenumită „Departamentul Apărării” în 1949. Trump a justificat schimbarea prin argumentul că titulatura actuală este prea defensivă și nu reflectă puterea și determinarea Americii[1].

Această propunere a stârnit numeroase controverse. Susținătorii ei argumentează că „războiul” transmite hotărâre, curaj și forță, amintind de epoca în care Statele Unite au câștigat cele două războaie mondiale. Criticii avertizează însă că o astfel de schimbare ar putea fi percepută ca o escaladare simbolică, ar alimenta propagandele adversarilor și ar contraveni principiilor Cartei ONU[2]. Mai mult, ar putea crea tensiuni în cadrul NATO, unde accentul este pus constant pe caracterul defensiv al Alianței[3]. Pentru România, stat situat pe flancul estic, schimbarea ar putea avea consecințe asupra percepției publice și asupra rolului său în cadrul structurilor euro-atlantice.

Scopul acestui eseu este de a analiza critic această propunere, pornind de la contextul istoric, dimensiunile semantice și simbolice, implicațiile strategice și doctrinare, consecințele juridice internaționale și impactul asupra aliaților. Vom arăta că, în epoca războiului hibrid și a confruntărilor informaționale, cuvintele sunt arme, iar modul în care un stat își numește instituțiile militare este parte integrantă a strategiei sale de securitate.

CHINA ȘI STATELE UNITE SE ÎNDREPTĂ SPRE UN RĂZBOI[4] pe care niciuna dintre părți nu și-l dorește. Motivul este Capcana lui Tucidide, un model mortal de stres structural, care apare atunci când o putere în ascensiune contestă o putere aflată la putere. Acest fenomen este la fel de vechi ca însăși istoria. Despre Războiul Peloponesiac care a devastat Grecia antică, istoricul Tucidide a explicat: „Ascensiunea Atenei și teama pe care aceasta a insuflat-o în Sparta au făcut războiul inevitabil.”

Această propunere a stârnit numeroase controverse, deoarece subliniază o tensiune fundamentală în strategia modernă. Susținătorii, precum Trump, argumentează că „războiul” transmite hotărâre, curaj și forță, amintind de o epocă în care America a câștigat cele două războaie mondiale. Ei susțin că „apărarea” este prea pasivă și nu reflectă puterea și determinarea necesare în fața amenințărilor globale. Acest argument se înscrie într-o viziune a relațiilor internaționale care privilegiază puterea, un concept explorat de teoreticieni precum John Mearsheimer în „The Tragedy of Great Power Politics”[5]. Dintr-o perspectivă realistă, statele sunt actori raționali care caută să-și maximizeze puterea relativă, iar o titulatură precum „Departamentul Războiului” ar trimite un semnal de forță inechivoc.

Pe de altă parte, criticii avertizează că o astfel de schimbare ar putea fi percepută ca o escaladare simbolică, ar alimenta propaganda adversarilor și ar contraveni principiilor fundamentale ale Cartei ONU, care pune accentul pe prevenirea conflictelor și pe soluționarea pașnică a disputelor. Mai mult, ar putea crea tensiuni în cadrul NATO, unde întreaga doctrină se bazează pe caracterul defensiv al Alianței. Numele „apărare” a fost ales în 1949, în contextul încheierii celui de-al Doilea Război Mondial și al intrării în Războiul Rece, tocmai pentru a semnala o ruptură cu o istorie de conflicte mondiale și a proiecta o imagine de protector al păcii și stabilității.

Dimensiunea istorică

Evoluția denumirilor instituțiilor militare reflectă transformările sistemului internațional. Statele Unite au înființat Departamentul de Război în 1789, în contextul consolidării republicii și al unui sistem internațional dominat de conflicte pentru teritorii și resurse. În secolele XVIII și XIX, războiul era considerat o expresie legitimă a politicii. Filosofia lui Clausewitz – războiul ca „continuare a politicii prin alte mijloace” – domina gândirea strategică. În acest cadru, o titulatură precum „Departamentul de Război” era firească.

După Primul și al Doilea Război Mondial, devastarea fără precedent și apariția armelor nucleare au schimbat percepția. Victoria nu mai era privită doar prin prisma înfrângerii adversarului, ci și a evitării anihilării reciproce. În 1947, Congresul SUA a adoptat Legea privind securitatea națională, care a creat Departamentul Apărării, unificând armata, marina și forțele aeriene. În 1949, numele a fost oficial schimbat pentru a reflecta o nouă misiune: apărarea colectivă, nu războiul ofensiv.

Această schimbare nu a fost singulară. Franța a renunțat la Ministerul Războiului în 1947, adoptând Ministerul Apărării Naționale. Marea Britanie a desființat War Office în 1964, integrându-l în Ministerul Apărării. Germania Federală a înființat din start Bundesministerium der Verteidigung (Ministerul Apărării), subliniind caracterul defensiv al statului postbelic. Japonia, sub influența constituției pacifiste, și-a denumit instituția „Agenția de Apărare”, transformată abia în 2007 în Minister al Apărării.

În contrast, Rusia și China au păstrat o retorică mai neutră. Ministerul Apărării al Federației Ruse are o doctrină ce permite acțiuni ofensive, în timp ce Comisia Militară Centrală a Chinei controlează armata cu o viziune de „apărare activă”. Aceste exemple arată că denumirea unei instituții reflectă atât tradiția, cât și filosofia strategică a statului.

Dimensiunea semantică și simbolică

Termenii folosiți pentru a desemna instituțiile militare nu sunt neutri. „Apărare” evocă protecție, legitimitate și conformitate cu dreptul internațional. „Război” sugerează ofensivă, agresivitate și expansionism. Alegerea unuia sau altuia nu este doar lingvistică, ci strategică.

Școala de la Copenhaga privind securitatea a arătat cum limbajul securitizează fenomene sociale. Prin declararea lor drept amenințări existențiale, statele justifică măsuri extraordinare. În acest sens, titulatura „Departament al Războiului” ar normaliza ideea că SUA se află într-un conflict permanent. În schimb, „Apărarea” sugerează reacție la amenințări, nu inițierea lor.

Pentru opinia publică americană, o astfel de schimbare ar putea fi interpretată fie ca o dovadă de forță, fie ca o sursă de anxietate privind posibile conflicte viitoare. Pentru adversari precum Rusia și China, ar fi un semnal de escaladare. Pentru aliați, mai ales europeni, ar putea fi percepută ca o incoerență strategică. Astfel, cuvintele devin arme informaționale, capabile să modifice echilibre geopolitice.

O revenire la titulatura de „război” ar anula această declarație simbolică și ar semnala o schimbare de paradigmă, de la o strategie de descurajare bazată pe defensivă la una percepută ca fiind mai agresivă și mai puțin predictibilă. Acest lucru ar putea afecta încrederea aliaților și ar risca să destabilizeze echilibrul fragil al securității globale.

Dimensiunea strategică și doctrinară

Din perspectivă strategică, titulatura are valoare de semnal. Trump a invocat istoria pentru a justifica schimbarea: Departamentul de Război a condus SUA spre victoriile din cele două războaie mondiale. Totuși, conflictele recente – Vietnam, Irak, Afganistan – arată limitele puterii americane. SUA nu mai poartă războaie totale, ci campanii asimetrice, unde victoria este ambiguă.

În acest context, revenirea la „război” poate fi văzută ca o discrepanță între retorică și realitate. China promovează conceptul de „apărare activă”, iar Rusia își numește agresiunea din Ucraina „operațiune militară specială” tocmai pentru a evita cuvântul „război”. Dacă SUA ar adopta o titulatură ofensivă, ar contrasta radical cu aceste strategii. Ar putea justifica creșterea bugetelor pentru arme ofensive (hipersonice, nucleare, spațiale), dar ar reduce accentul pe reziliență și infrastructuri critice. În era războiului hibrid, aceasta ar fi o vulnerabilitate majoră.

Dimensiunea juridică și internațională

Carta ONU interzice folosirea forței, cu excepția autoapărării sau a mandatului Consiliului de Securitate. „Apărarea” este congruentă cu acest cadru, „războiul” îl contrazice. NATO, prin Articolul 5, definește clar caracterul defensiv al Alianței. Dacă SUA ar redenumi instituția, adversarii ar avea argumente pentru a susține că NATO este ofensivă.

Doctrina „unwilling or unable”, folosită pentru a justifica intervenții împotriva actorilor non-statali, ar putea primi o legitimitate suplimentară sub un „Departament al Războiului”. În plus, în domeniul cibernetic, Manualul de la Tallinn[6] arată dificultatea de a defini pragul dintre un incident și un act de război. O retorică ofensivă ar amplifica riscul de escaladare accidentală.

Implicații pentru România și aliați

Pentru România, o țară aflată pe flancul estic al NATO și vecină cu un conflict în desfășurare, o astfel de schimbare ar avea implicații majore pe mai multe niveluri. În primul rând, ar putea afecta percepția publică și încrederea cetățenilor. O instituție a „războiului” ar putea induce ideea unui conflict iminent, creând îngrijorare și nesiguranță într-o populație deja sensibilizată de evenimentele din regiune. În schimb, un „Departament al Apărării” sugerează o postură de protecție și stabilitate, crucială pentru coeziunea socială și pentru susținerea publică a eforturilor militare. Un discurs public care sugerează o politică agresivă ar putea fi exploatat cu ușurință de propaganda adversă pentru a destabiliza societatea din interior, subminând eforturile de reziliență națională. Propaganda rusă va exploata termenul „război” pentru a prezenta NATO ca agresor. În plus, opinia publică românească, deși susține NATO, ar putea fi reticentă la o retorică ofensivă. România va trebui să mențină echilibrul între solidaritatea cu SUA și legitimitatea internațională.

Pe plan extern, schimbarea ar putea influența relațiile cu partenerii europeni și cu NATO. Deși Alianța a modernizat conceptul de apărare colectivă pentru a include capacitatea de a proiecta forță și a contracara amenințări externe, accentul rămâne pe descurajare și defensivă. O retorică agresivă ar putea afecta coeziunea alianței, mai ales în rândul statelor membre care au o cultură strategică mai conservatoare sau care se bazează pe principiul unei apărări defensive. Este crucial ca România să mențină o abordare echilibrată, care să combine modernizarea militară cu un discurs diplomatic coerent. O retorică de tip „război” ar putea fi percepută ca un semnal de alarmă de către vecini, riscând să creeze tensiuni regionale. Pe de altă parte, o poziție defensivă, dar robustă, transmite un mesaj de stabilitate și fermitate, esențial pentru un stat situat la granița cu o zonă de conflict.

Comparativ, Polonia și statele baltice ar putea saluta mutarea, în timp ce Franța și Germania ar critica-o. România, prinsă între aceste două viziuni, ar trebui să joace un rol de mediator. La nivel regional, în Marea Neagră, unde bruiajul GPS, atacurile cibernetice și operațiunile hibride sunt constante, retorica ofensivă americană ar putea fi percepută ca escaladare. România ar trebui să investească în reziliența infrastructurilor critice și în cooperarea europeană prin ECCC și CRRT, păstrând în același timp o retorică defensivă.

România a demonstrat deja o maturitate strategică prin găzduirea de forțe NATO și prin investițiile în sisteme de apărare precum Patriot și SAMP/T. Aceste acțiuni, în concordanță cu strategia Alianței, consolidează rolul de pivot al securității regionale fără a-și schimba postura fundamentală. Un „Departament al Războiului” ar putea, însă, să altereze această percepție, afectând modul în care partenerii o văd, de la un aliat de încredere la un actor potențial imprevizibil.

Securitatea națională într-o lume în schimbare

Conceptul de securitate a evoluat semnificativ în ultimele decenii, depășind noțiunea tradițională de protecție a frontierelor prin mijloace pur militare. Odată cu apariția amenințărilor hibride și a terorismului, securitatea națională a devenit o preocupare complexă, care include aspecte economice, energetice, cibernetice și sociale. Un atac cibernetic asupra unei rețele energetice sau asupra unui sistem bancar poate avea consecințe la fel de devastatoare ca o acțiune militară directă. Dezinformarea, care erodează încrederea publică în instituții, este o altă componentă esențială a războiului modern, un „război al minților” care se duce pe platformele de social media și în spațiul public.

O denumire precum „Departamentul Războiului” ar putea simplifica excesiv această realitate complexă, concentrându-se exclusiv pe aspectul militar, în detrimentul celorlalte dimensiuni ale securității. Aceasta ar putea duce la o neglijare a eforturilor de consolidare a rezilienței civile, de combatere a dezinformării sau de protejare a infrastructurilor critice. Acestea sunt aspecte esențiale în războiul hibrid, acolo unde liniile de front sunt difuze și nu există o declarație formală de conflict[7]. Strategia de securitate a României trebuie să fie multidimensională, integrând capacitățile militare cu cele de inteligență, diplomație și reziliență economică. Aceasta implică o colaborare strânsă între diverse instituții, de la ministere de interne și justiție până la agenții de informații și sectorul privat, un concept de securitate care depășește simpla forță militară.

Dilema morală și strategică a războiului preventiv

O altă implicație profundă a schimbării de nume este legată de conceptul de război preventiv și dilemele morale și strategice pe care le ridică. Un „Departament al Războiului” ar putea legitima acțiuni militare preventive, chiar și în absența unei amenințări iminente. Aceste acțiuni, adesea lipsite de consens internațional, pot submina stabilitatea regională și pot duce la conflicte nedorite. Războiul preventiv este un concept care a generat controverse majore de-a lungul istoriei, de la războiul din Irak din 2003 până la intervențiile din Libia. În aceste cazuri, dilema a fost dacă o amenințare percepută justifică o acțiune militară, mai degrabă decât o așteptare pasivă.

În acest context, statele se confruntă cu o întrebare dificilă: cum să mențină pacea și stabilitatea într-o lume multipolară, fără a recurge la o escaladare a retoricii sau a acțiunilor? Răspunsul este o strategie complexă care integrează diplomația, inteligența, capacitățile cibernetice și economice, și cooperarea internațională, alături de o forță militară robustă. Aceasta este o abordare pe care strategii moderni, precum Henry Kissinger[8], au promovat-o, subliniind că succesul pe termen lung depinde de o combinație echilibrată de putere și diplomație, și nu doar de o demonstrație unilaterală de forță. Dilema morală rămâne, totuși, o provocare, deoarece în contextul hibrid, amenințarea nu este întotdeauna clară, iar granița dintre apărare și agresiune poate deveni extrem de fină.

Concluzie

Schimbarea titulaturii de la „Departamentul Apărării” la „Departamentul de Război” nu este o simplă chestiune de formă. Este un act cu implicații simbolice, juridice, strategice și geopolitice. Analiza comparativă arată că majoritatea statelor democratice au ales retorica defensivă pentru a-și menține legitimitatea. SUA ar fi singura mare putere care ar adopta o titulatură explicit ofensivă. Aceasta ar putea proiecta forță, dar ar risca să submineze credibilitatea și să alimenteze propaganda adversarilor.

În era războiului hibrid, cuvintele sunt arme. Titulatura unei instituții militare devine o declarație politică și strategică. Alegerea dintre „apărare” și „război” reflectă nu doar politica de securitate, ci și identitatea națională și modul în care un stat își proiectează puterea. Prin urmare, discuția despre revenirea la „Departamentul de Război” nu este doar un detaliu simbolic, ci o dezbatere despre direcția pe care o va lua ordinea internațională în secolul XXI.

Într-o lume în care securitatea națională este la fel de fragilă, dar și la fel de complexă, denumirea unei instituții militare are o importanță crucială. Schimbarea de la „Apărare” la „Război” este mai mult decât un simplu act de redenumire; este o schimbare profundă de filosofie, care ar putea semnala o nouă direcție strategică, cu implicații majore pentru toți actorii internaționali. România, prin poziția sa geostrategică, trebuie să evalueze cu atenție aceste tendințe, menținând o abordare echilibrată care să-i apere interesele, să-și consolideze parteneriatele și să contribuie la stabilitatea regională.

Pentru România, dilema este clară: cum să rămână solidară cu aliatul principal, păstrând în același timp legitimitatea și sprijinul opiniei publice interne.