În lumea de „dincolo“

Îmi doresc un somn fără vise, doborâtor şi imposibil de sabotat. Vreau să uit de toţi imbecilii care fac România mai urâtă decât este, aici şi dincolo de graniţele ţării.

Asta pentru că imbecilitatea proferată în ţară produce pagube şi în afara graniţelor. Cei plecaţi în străinătate cu diverse treburi asistă neputincioşi la amplificarea răului pe care l-au lăsat în urmă. Mulţi români din această categorie au „prostul“ obicei de a citi presa pe internet şi astfel îşi fac viaţa interioară extrem de grea. Fiecare se întreabă, în felul său, dacă mai există vreun motiv pentru care să te întorci acasă.

Aceeaşi politică mizeră, care patronează dezintegrarea socială, alungă speranţa că se va schimba ceva, la un moment dat. Lumea trăieşte cu adevărat la câteva mii de kilometri spre vest, iar noi ne târâm de pe o zi e alta. E vorba, în principal, de atitudine.

Aşa se conturează, încet-încet, un nou grup de emigranţi – emigranţii sociali. Sunt oameni care s-au săturat de manelizarea vieţii publice şi care-şi dau seama că, pe termen lung, România nu mai reprezintă o soluţie. Ei ar trebui să constituie clasa de mijloc, însă preferă să o facă în altă parte, chiar dacă îşi mai sacrifică nişte ani din viaţă.

Ce vine însă din urma lor e de visuri rele. Generaţii legate ombilical de o lume a aparenţelor, unde nimic nu este ceea ce pare a fi. Nici profesorul nu-i profesor, nici medicul medic, nici magistratul magistrat. Rămâne o lume în care se supravieţuieşte greu şi în care, oricum ai da-o, trebuie să faci compromisuri.

Nu-i deloc uşor nici printre străini, aşa cum au ales să-şi ducă zilele o parte a conaţionalilor noştri. Oricât de adaptabili sunt, ceva le clocoteşte în suflete. Şi mai tulburător este că, din depărtare, văd ce uşor aplicabile ar fi în România reţetele de succes ale occidentalilor şi cât de simplu ar fi să o ducem mai bine la noi acasă.

Românul care pleacă azi din ţară nu o face doar pentru bani, pentru că „dincolo“ este mai bine plătit. El jinduieşte după o normalitate ce i-a fost refuzată sistematic, de peste 20 de ani. Românul nostru caută bun-simţ, reguli clare şi respectarea cuvântului dat – exact ce-i lipseşte în ţară. Iar vina nu este nicidecum a lui pentru că, vezi Doamne!, nu-i în stare să impună toate acestea în România. Vina aparţine „managementului“. În exterior, instituţiile funcţionează în favoarea cetăţeanului, nu împotriva acestuia, cum se întâmplă pe la noi. Instituţiile statului beneficiază de banii contribuabililor şi tot ele se îngrijesc să le menţină spiritul civic. Totul se face cu bună-credinţă şi fără a-i pasa altuia responsabilitatea.

Ce-i drept, diferenţa de atitudine se vede cu ochiul liber, însă puteţi fi siguri că, având lideri adevăraţi, românii obişnuiţi s-ar purta precum occidentalii, mai repede decât am crede. Lichelele rămân însă la putere şi mutilează orice iniţiativă civică.