În aceste momente rarisime, cu ochii mari, sugrumată de emoţie, primesc, primesc, primesc şi nu dau

0
0
Imagine din spectacolul Platonov, de la Teatrul Naţional Radu Stanca, Sibiu.
Imagine din spectacolul Platonov, de la Teatrul Naţional Radu Stanca, Sibiu.

Acesta este o declaraţie târzie de dragoste. Crede-mă, Platonov, şi iartă-mă – căci multe şoapte dulci ţi s-au spus şi mulţi ochi te-au sorbit, dar eu, numai eu te-am trăit.

De ceva ani, am hotărât – şi, cu foarte puţine excepţii necesare, am reuşit – să scriu numai despre lucrurile care îmi plac. Ba chiar, care îmi plac atât de mult încât să mă facă să strig ziua pe străzi, iar noaptea să nu mă lase să dorm, împunsă de dorinţa de-a le spune şi altora: mergeţi la spectacolul ăsta, citiţi cartea asta, ascultaţi cântecul ăsta. Am întors spatele, dintr-o simplă nevoie personală – de a trăi departe de negură, agitaţie şi ură – nu doar unor locuri călduţe pentru un jurnalist, dar am ajuns să resping până şi titlurile cu cârlig, acel gen de afirmaţie musai cu verb, musai cu zvâc; şi asta până şi în cazul celor mai simple însemnări de-ale mele de pe un blog oricum suficient de umbrit unde, pentru o lungă (şi terapeutică?) perioadă, am pus cu meticulozitate cele mai simple, seci, infime titluri, tocmai pentru a nu invita pe nimeni la nimic niciodată – am vrut ca tot ce scriam să fie o şoaptă intimă, prietenească, adresată celor care au dat deoparte o perdea absolut nepromiţătoare şi astfel s-au pomenit în camera mea, unde poate deodată ceva... Să ne întâlnim, cu discreţie, la baza unui curcubeu bun, deloc senzaţional.

Mă miră cei care spun „haideţi să scriem o dată şi de bine, haideţi să spunem o dată şi ceea ce ne place”. Pentru mine, asta este chiar regula sfântă după care caut să trăiesc de ani de zile. E gâlceavă destulă. Câinii stau arătându-şi colţii la poartă – câini buni şi câini răi. La nevoie, om mai mârâi şi noi o dată din ferestre – dar asta să ne fie excepţia.

Se face însă că uneori, chiar când te duci la un eveniment cultural cu agenda şi pixul în geantă, hotărât să-ţi faci „treaba” – dacă vrem, ghilimelele seamănă cu nişte cercei din cireşe, nu-i aşa? –, frumuseţea se dovedeşte mai multă decât poţi tu duce, în aşa fel încât să-ţi păstrezi echilibrul. Şi astfel, în aceste momente rarisime, cu ochii mari, sugrumată de emoţie, primesc, primesc, primesc şi nu dau: refuz să scriu, nu pot să scriu.

Ultima oară mi s-a întâmplat astă-toamnă – am păstrat doar pentru mine darul, convinsă că l-aş pierde dacă l-aş prinde în cuvinte. Şi, înainte de toate, dacă m-aş pricepe! L-am ţinut, l-am înălţat în lumină, l-am sucit, n-am ştiut cum să fac. Simpla transcriere a emoţiilor autentice, din limbajul trăirilor în al vorbelor, este un proces care riscă să dea cu minus. Şi-apoi, despre prea multe lucruri aşa-şi-aşa se spune „uau!”, de dragul unei ştiri. Ce faci atunci când e chiar „uau!”? Cine te mai crede? Şi te trezeşti mut. Dar povestea asta se plăteşte cu vinovăţie.

Astăzi, aici – într-un blog, la umbra pe care mi-o imaginez indulgentă – fac o mărturisire târzie.

Am văzut, astă-toamnă, la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, spectacolul „Platonov”, de Cehov, în regia lui Alexandru Dabija. Am stat la premieră în primul rând, având în stânga, în dreapta şi în spate grupuri însufleţite de cronicari veniţi de la Bucureşti. Conştiincioşi, buni cunoscători ai acestei piese „neîmplinite”, îşi notau din când în când în carnete câte o replică, o deschidere a decorului, un gest, mai şuşoteau, mai zâmbeau. Iar eu, eu ce făceam? Eu, un intrus cu geanta la picior, ieşind dintre umerii mei, lăsând liberă pernuţa de catifea din gradenă, mă plimbam printre personaje, devenind o umbră a lor mai reală poate chiar decât umbra lor, greşind astfel iremediabil: trăiam, mă cufundam în poveste, carne vie eram, iubeam personajele şi poveştile lor, sufeream în unul sau altul, adoram decorurile care nu mai erau decoruri, mirosurile care nu mai erau mirosuri, muzica nemuzică, aburul neabur – toate acestea erau viaţa mea şi a ta.

Veneam acasă şi scriam de „atâta durere”, de „prea multă durere”, întrebam de unde-a ştiut Cehov, avea doar 20 de ani când a scris piesa asta, de unde-a putut el să ştie cum suferă o femeie, cum suferă un bărbat, de ce atâta durere, prea multă, prea multă? Şi trimiteam scrisoarea, şi totul îmi rămânea în gând ca o cumplită zvârcolire vie pe-o scenă – de dus, ea, scena, ca o cruce în spinare, care cum poate.

Aş fi putut scrie şapte articole. Aveam, în rucsacul cu care am pornit-o peste vreo zi, două spre Bucureşti, caietul-program al spectacolului, cu o mulţime de informaţii. Aveam minunate citate la dispoziţie („Am autobiografobie”, scria Cehov... – fantastic cuvânt!; „Platonov, toată lumea de aici te iubeşte, te respectă...”; „S-a îndrăgostit Platonov, originalul Platonov?!”; „Platonov este un copil”; „Platonov vrea o viaţă nouă” „Platonov vrea totul pentru el”; „Pentru Platonov, cinismul este o plagă pe suflet”), şi descrierea piesei, şi distribuţia toată (ah, şi sigur că nu m-aş fi oprit doar la minunaţii Nicu Mihoc, Serenela Mureşan, Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Adrian Matioc, Cristina Flutur, Dan Glasu...), plus atâtea imagini, şi tipărite, şi pulsând încă vii.

Dar exact în viul acesta mi-e vina. Nabokov ne avertizează, în cazul literaturii – cititorul care se identifică cu personajele greşeşte, e un mic tăntălău pe care îl vor arăta colegii cu degetul. Mă declar vinovată! Am plimbat pliantul acesta de la Sibiu la Bucureşti – unde a stat cu săptămânile pe raftul de jos al unei măsuţe de cafea, din cea dublă cu geam, cât să-l văd zi de zi pe Platonov prăbuşit, însângerat, şi să-mi tot amintească de propria mea vină! Şi iarăşi înapoi la Sibiu, sub altă măsuţă. Aş mai putea scrie multe, fără ca nimic să se întâmple, nimic să se „rezolve”, aşa cum o femeie îndrăgostită şi cam distrusă vorbeşte, vorbeşte... dar e târziu.

Crede-mă, Platonov, şi iartă-mă – căci multe şoapte dulci ţi s-au spus şi mulţi ochi te-au sorbit, dar eu, numai eu te-am trăit.

Platonov de Cehov, regia Alexandru Dabija, Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite